marți, 18 noiembrie 2014

Reflecții post-electorale

Nu cred că mai e niciun secret pentru nimeni că m-am implicat activ în scrutinul pentru alegerea noului președinte al României - în special în turul al doilea.
Pentru unii constat însă că a fost o surpriză și nu-mi dau seama de ce.
Lucian și politica. Cine-ar fi crezut?
Zicea cineva printr-un colț de Internet. Bănuiesc (și sper) că se referea la politică partizană dâmbovițeană - nu la politică în general. Căci politică în general tot fac de ceva ani. În fine.
Au fost exact două motive pentru care m-am implicat:
1. Lansarea candidaturii lui Victor Ponta în stil Kim Ir Sen
2. Nivelul de fraudă muult prea mare în turul I

Nu are rost s-o dau pe ocolite. M-am speriat când am văzut lansarea candidaturii lui Victor Ponta. M-am speriat într-așa hal încât mi-am spus că de data asta chiar trebuie să fac mult mai mult decât să votez în stilul „orice mai puțin PSD iar dacă alternativa suge, anulăm votul” - și asta pentru că au ieșit la suprafață cele mai crâncene elemente din modul de gândire al PSD. În plus, se întâmplă ca eu să știu ceva mai multe despre domnul Ponta decât apare la televizor.
Spre exemplu știu despre domnul Ponta că are o tendință aproape nativă spre cult al personalității în jurul domniei sale. Știu asta de pe vremea când încă mai făcea dezbateri academice. Or... modul ăla de lansare a candidaturii m-a făcut să-mi dau seama că respectiva tendință nu doar că n-a fost cizelată în timp ci dimpotrivă, a fost amplificată foarte mult.
Legat de al doilea motiv, știam sate întregi în care nimeni, dar chiar nimeni din respectivele localități, nu intenționa să voteze cu Ponta și totuși, privind harta detaliată pe localități după primul tur, în acele localități candidatul PSD obținuse peste 40% din sufragii. Așa ceva e imposibil altcumva decât prin fraudă. Și să dea dracu' dac-aveam de gând să nu mă mișc deloc când știam nu doar proporțiile pericolului, dar și nivelul fraudei la care se putea ajunge.

Surprinderi

Pe scurt, aparatul PSD-ist a fost de-a dreptul surprins (în teritoriu vorbesc) de nivelul la care oameni obișnuiți, cărora li se rupea de politică până acum o lună, au fost dispuși să se mobilizeze cu camere de luat vederi, cu gura mare și cu telefonul pregătit pentru apeluri la DNA și Poliție.
Nimeni, dar chiar nimeni, nici măcar puținii suporteri ai lui Iohannis, nu se aștepta la așa ceva.
Ca rezultat, nivelul total de fraudă a fost, cel mai probabil, cel mai mic din istoria post-decembristă a României. Și nu glumesc cu asta. Au fost lejer 1000 de secții de votare la nivel național (aproape toate în mediul rural în sate izolate) unde aparatul PSD era pregătit pentru „adunat voturi” - și unde pur și simplu nu s-a putut pentru că cetățeni încăpățânați au decis să meargă acolo și să supravegheze ei înșiși procesul și să reclame cea mai mică neregulă.
Iar efectul s-a văzut. Printre altele, pentru prima dată în istorie, PSD a pierdut alegerile în județul Iași. Ăsta e în sine un șoc chiar și pentru cei mai anti-PSD-iști dintre anti-PSD-iști.
Așa cum am mai spus, lista completă a celor care au ajutat ca procesul electoral să fie unul corect și cât mai lipsit de fraudări probabil nu va fi publicată niciodată. Știu oameni care de capul lor au traversat România și au mers în jud. Teleorman ca să facă poze și să transmită în timp real pe Internet cum merge procesul de vot. Știu oameni care au preferat să stea în ploaie duminică seara numai ca să urmărească literalmente peste tot președinți de secție știuți ca fiind corupți până la momentul în care voturile erau sigilate și procesele verbale transmise exact așa cum au fost - astfel evitând cea mai comună formă de fraudă - „editarea” ulterioară cu pixul a proceselor verbale.
Toți acești oameni, unii dintre ei (încă) membri PSD(!!), merită toate felicitările. Și dacă ieșea Ponta, aceste ultime 10 rânduri tot le-aș fi scris - pentru că mie unul mi se pare fabulos faptul că în sfârșit societatea civilă chiar a existat pe bune și chiar a fost dispusă să-și miște târtița. Mare lucru, vă spun!

Și-acum?

Să ne-nțelegem, orice-ar spune unii sau alții, singurul motiv de bucurie este că n-a ieșit Ponta. Sunt prea puțini cei care se bucură că viitorul președinte va fi Klaus Iohannis. Sincer, mie nici nu-mi pasă. Dacă era un ficus în locul lui Ponta, tot la fel m-aș exprima. Scopul meu în acest scrutin a fost ca PSD-ul să ia bătaie.
Nu mă bucur prea tare că „Santa Klaus” o să fie prezident, însă mă bucur că un număr atât de mare de oameni n-au mai pus botul la eterna marotă că toți oamenii care nu ling în cur PSD-ul sunt niște băsiști împuțiți și că orice merge prost pentru PSD este, cumva, vina lui Băsescu.
Mă ce să vezi a dracu treabă - unii, printre care și subsemnatul, chiar pot exista în calitate de non-băsiști și pot funcționa mental independent de Băs. Știu că-i greu de crezut, dar încercați să vă imaginați măcar această minune, stimați „anti-băsiști”.
Oricât de ciudat ar părea, chiar există oameni pe planetă care doar detestă PSD-ul și tot ce reprezintă acesta, fără însă a avea o dragoste pentru Băzeus sau în genere o apreciere pentru vreun curent politic autohton nelegat de PSD.

Să ne-nțelegem: Nu a câștigat Dreapta - ci a pierdut PSD-ul.
Să ne-nțelegem: Klaus Iohannis NU este de dreapta. Repet: Klaus Iohannis nu este de dreapta! Ba dimpotrivă - a demonstrat de câteva ori că e mai aproape de leftiști (sau de statiști în general) în ceea ce privește înțelegerea domniei sale asupra economiei.
Faptul că Santa Klaus e mai de treabă, nu suge cur intens și nu e putinist nu e suficient pentru a-l face de dreapta și nici pe departe suficient ca să-mi placă mie. Dar, având în vedere alternativa și, având în vedere cât de puțini oameni din clasa politică românească apreciază idei de bun simț precum libertatea de exprimare, absența pe cât posibil a minciunii sau faptul că votul nu e doar o „lozincă” - deja parcă Klaus nu mai sună atât de rău.
În momentul în care PSD își permite să mintă într-așa un hal, parcă neajunsul lui Klaus că nu vorbește prea mult devine brusc o calitate.
Știți voi... pe modelul că mai bine taci și să creadă unii că ești prost decât să deschizi gura și să înlături orice îndoială.
Toate neajunsurile lui Klaus i-au fost trecute cu vederea tocmai pentru că alternativa a supt cur într-așa un hal încât a scos din sărite mult-mult-mult prea multă lume. Și Băsescu a scos multă lume din sărite - dar PSD-ul l-a bătut fără drept de apel în campania asta la acest capitol.
Și împotriva lui Băsescu s-a ieșit în stradă, dar împotriva lui Ponta s-a ieșit în stradă când nici măcar nu se știa dacă va fi președinte sau nu! Genul ăsta de „performanță” chiar că-i greu de atins!

În fine, cert este că ar fi o greșeală să ne așteptăm să curgă lapte și miere, că va dispărea corupția sau că în 5 ani o să gustăm din „lucrul bine făcut”. Sigur, ar fi frumos să fie așa, dar punem pariu pe cât vreți voi că n-o să fie așa. Pe de altă parte, putem să ne așteptăm să nu trecem „full Venezuela” sau „full Ungaria” că-i mai aproape. E realist chiar să ne așteptăm și la o creștere modică a investițiilor străine, acum că investitorii neputiniști pot conta pe-un factor de stabilitate neputinist.

Mai apoi, fiți siguri că neamțul o va sfecli - și asta cât de curând. Singurul lucru de care putem fi siguri e că o va sfecli mai puțin (poate chiar și mai rar?) decât ar fi sfeclit-o Ponta.
Discutam chiar în seara alegerilor cu un cetățean al Sibiului care-l cunoaște pe Santa Klaus ceva mai bine și-mi spunea că, de bine de rău, Klaus are tendința de-a-și forma bine echipa în jurul lui atunci când este lăsat. Noh... sper să fie așa, mai ales că acum, în această campanie, știm că nu și-a făcut el echipa ci i-a fost făcută de partid. Un partid care-i orice numai liberal nu,.... dar mă rog, asta-i deja altă poveste pentru altă dată.

Ah... și încă ceva: Comparațiile cu Obama sunt cretine - indiferent cine le face.
Am auzit leftiști zicând că „România a progresat” pentru c-a ales un minoritar ca prezident precum și dreptaci zicând că există riscul ca Santa Klaus să fie următorul Obama - căci și pentru el s-a ieșit în stradă și a fost văzut ca o rază de speranță pentru ca ulterior să ajungă maximul de supt cur posibil pe care-l putea atinge o administrație americană.

Hai, pe bune?! Să fim un pic serioși. Klaus e prea ardelean ca să fie ideolog (cum e Obama) iar atribuțiile lui oricum vor fi mult mai limitate decât ale lui Obama. Cât despre „progresat” - asta chiar e o glumă proastă. Faptul că n-am votat un admirator al Partidului Comunist Chinez înseamnă doar că în sfârșit putem să semănăm a țară - dar până la „progresat” mai e mult. Iar dacă „progresat” e înțeles cu sensul marxist cultural, eu unul sunt dispus să fac tot ce-mi stă în putință să nu „progresăm” niciodată în sensul ăla.
Mie-mi place România cum e acum - fără politică identitară și cu leftiști care se plâng că „noile linii de tensiune” nu prind la publicul românesc. Foarte bine! Nici să nu prindă vreodată! Și câtă vreme lucrurile stau așa, chiar îmi place România.

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

P.S.: N-ar fi drăguț să codificăm și noi cumva tradiția președinților cu „-escu”? De pildă, ar fi chiar simpatic un sistem ca cel Papal în care președintele să-și schimbe numele în ceva cu „-escu” atunci când ajunge la Cotroceni. Claudiu Iohănescu sună chiar așa de rău? :)

luni, 10 noiembrie 2014

Ziua Recunoștinței la români

Pfoa, iar a trecut mai bine de-o lună de când n-am mai scris pe-aici. Ba chiar am fost apostrofat că pare blogul părăsit. Eh... ce să-i faci - timpul meu liber e prea puțin și, în plus, au tot apărut oportunități noi. În fine, permiteți-mi să explic de ce este chiar foarte necesară apariția unei Zile a Recunoștinței în cultura românească modernă.

În primul rând pentru că sunt un munte de motive (și le voi detalia îndată) pentru care trebuie să fim recunoscători. Trăim în cea mai bună perioadă din istoria României.
În al doilea rând, pentru că tot ne plac sărbătorile și tot am luat trepanația aia de Halloween de la americani, de ce să nu luăm și ceva bun de pe-acolo?
Și, nu în ultimul rând, pentru că trebuie găsită o modalitate de-a tempera trendul general uman de-a avea mereu senzația că lucrurile merg mai rău chiar și când merg mult mai bine.

Zilnic aude toată lumea (inclusiv de la mine!) cum lucrurile merg rău de tot - UE are prea mult control și seamănă din ce în ce mai mult cu URSS-ul, marxiștii culturali avansează în lungul lor marș prin instituții, apar legi cretine, românii sunt împiedicați să voteze prin diaspora, taxele-s din ce în ce mai mari, etc. etc. Toate acestea sunt probleme valide și care trebuie tratate și discutate - însă ar trebui și ar fi minunat ca o dată pe an să ne oprim puțin și să punem în perspectivă lucrurile și constatăm că totuși, per ansamblu trăim fără dubiu mai bine decât acum 100 de ani și chiar semnificativ mai bine față de anul în care ne-am născut - și-aici o să presupun că nu există persoane mai tinere de 13 ani care citesc rândurile astea.

Cum așa? Păi să examinăm dovezile.

1. Libertatea absolută de exprimare

Începând cu anul 2004, internetul a devenit din ce în ce mai ieftin ajungând astăzi să fie în top 5 cele mai rapide din lume și tot în top 5 cele mai ieftine din lume. Asta a permis ca, pentru prima dată în istoria României, indivizii chiar să aibă libertate absolută de exprimare.
Pare greu de crezut dar în urmă cu 10 ani jurnaliștii erau vânați și bătuți pentru că îndrăzneau să zică ceva nasol de PSD. O sumedenie de artiști erau vânați și rupți cu amenzile pentru cele mai banale vorbe de un CNA mai activ ca niciodată iar scăparea nu prea era decât în anonimat - căci internetul era scump sau foarte greu accesibil sub un monopol Romtelecom care nu se mai termina.
Acum, aceiași artiști și jurnaliști pot liniștiți să ajungă la mase chiar mai mari de oameni din fotoliu și fără ca cineva să poată în mod realist să le închidă gura.
Fie și numai pentru această libertate și ar trebui să fim recunoscători și să nu riscăm să ajungem s-o luăm ca atare, ca fiind prin „definiție dată” - căci atunci riscăm să uităm s-o apărăm. Iar dacă uităm asta, o să ne ia Dracu'! (și nu, nu glumesc)

2. Trăim mai mult

În ciuda lamentărilor unora că „străbunicul era mai sănătos” și că „înainte era mai bine” - realitatea este că astăzi trăim mai mult. Chiar mult mai mult decât acum 50 de ani și mai ales decât acum 100 de ani.
În 1915, speranța de viață medie (la naștere) în România era în jur de 35 de ani. Da, străbunică-mea a trăit aproape 100 de ani (născută în 1907) dar ea era excepția. Majoritatea rudelor ei au murit cu mult înainte de-a prinde 50 de ani.
În 1950, speranța medie de viață era de 61 de ani, iar în 2011 era de aproape 74 de ani. Mai mult decât dublu în sub 100 de ani!
O să-mi spuneți că și mortalitatea infantilă joacă un rol aici - și sigur că aveți dreptate - dar numai din 1990 și până în 2012 rata mortalității infantile în România a scăzut de la 16,9‰ (1990) la 9,0‰ (2012) iar în cifre absolute în 2012 aceasta era de 5 ori mai mică decât în 1990.
Ba mai mult, față de 1960, în 2012 rata mortalității infantile scăzuse de peste 8 ori (75,0‰ în 1960). Sursa: pag. 25-26 din acest PDF.
Altfel spus, dacă plănuiești să ai un copil în România - fără dubiu astăzi e clar mai bine decât era acum 20 de ani și mai ales acum 35-40 de ani.

3. Trăim mai bine. Mult mai bine

Dacă pentru occidentali e un pic mai greu să realizeze că trăiesc mai bine astăzi decât acum 25 de ani - pentru noi chiar n-ar trebui să fie o problemă.
Nu este absolut niciun dubiu că majoritatea românilor trăiesc astăzi mai bine decât trăiau în noiembrie 1989. De fapt, aș merge până-ntr-acolo încât să afirm că peste jumătate dintre români trăiesc mai bine astăzi decât cea mai mare parte din „potentații” regimului Ceaușescu.
Recomand aici o analiză despre ce cumpăra o leafă pe vremea lui Ceaușescu versus anul 2011. Cu ceva mai multe detalii aici și, de asemenea, mai luați ș-un link din care aflați și cum salariile (toate!) sunt cu cel puțin un sfert mai mari decât în 1990 în termeni reali.
Spun „cel puțin un sfert” pentru că nicio analiză nu ține cont de economia subterană (care, vă zic eu, e foarte înfloritoare în România). Realist vorbind, veniturile majorității românilor sunt mai degrabă cu 40-45% mai mari decât în 1990 și cu peste 200% mai mari decât în 1997 (vârful negativ al cele de-a doua jumătăți a sec. al XX-lea).
Și atenție, cifrele sunt după „tăierile brutale ale regimului Băsescu” (cum ar zice unii) sau după readucerea cu picioarele pe pământ (cum aș zice eu).
Sigur, putem să zicem că 40% e prea puțin - că se putea mai mult, și e clar că se putea mai mult (hint: taxele de model suedez nu prea ne-ajută!) - dar faptul rămâne: cine-ți zice că trăia mai bine pe vremea lui Ceaușescu fie minte, fie e fost descurcăreț (existau și din ăștia - care făceau bani fără să fie parte din sistem, ci doar profitând de găurile din el), fie e fost lingău comunist. Dar cel mai probabil minte.

Altfel spus, și „săracii exploatați de patronii capitaliști” trăiesc mai bine decât „proletariatul” de-acum un sfert de veac.

4. Suntem mai sănătoși. Mult, mult mai sănătoși.

Acum nici 30 de ani încă aveam oameni în țară suferind de malnutriție. Și deloc puțini.
În prezent, ne plângem că avem ceva probleme cu obezitatea. Sigur, obezitatea e nașpa - dar e mult mai bine să te lupți cu obezitatea decât să te lupți cu foametea, nu găsiți?
Faptul că cea mai mare problemă azi e că mâncăm un pic cam mult e în sine un lucru bun.
Mai apoi, stilul alarmist al doctorilor (care evident caută să-și justifice fondurile primite de la Stat) ne fac pe noi toți să apreciem greșit (în rău) starea generală de sănătate a populației. Da, sigur, avem probleme cu obezitatea dar, în același timp, avem a doua cea mai mică rată din toată Uniunea Europeană - doar Franța stând mai bine decât noi. Auzim/citim vreodată asta pe fluxurile de știri? Nu, nici vorbă - auzim în schimb cum suntem cei mai bolnavi din Europa (deși nu suntem) și accentul cade pe puținele aspecte unde, într-adevăr, stăm mai rău decât țările din fostul bloc de Vest.
Da, stăm mai rău decât Vestul Europei - dar asta și pentru că n-avem nici măcar pe departe același context istoric și geopolitic. Și e evident că e loc de mult mai bine.

Veștile bune despre starea de sănătate a populației sunt de regulă îngropate într-un articol lung și alarmist (asta în puținele cazuri în care totuși ajung în presă). De pildă, în articolul citat mai sus în care ni se spune cum o să ne ia mama dracu pe toți și cum suntem noi putrezi de bolnavi... ni se dau și câteva fapte:
Ultimul raport statistic al Ministerului Sănătăţii, întocmit pe anul 2009, arată că starea general a sănătăţii populaţiei s-a îmbunătăţit, comparativ cu 1900. În urmă cu doi ani, s-au înregistrat doar 291.000 de cazuri de hipertensiune arterială (faţă de 2.900.000 în ‘90). Totodată, cazurile de anemie constatate au fost mai puţine de 150.000.
Nu știu alții cum sunt dar eu sunt sincer recunoscător pentru faptul că în 20 de ani numărul cazurilor de hipertensiune a scăzut de 10 ori(!) și că anemia devine ușor ușor o problemă a trecutului.

5. Suntem mai educați. Mult mai educați.

În ciuda impresiei multora (inclusiv a mea) că nivelul de prostie în populația generală se accentuează, totuși, în ciuda hopurilor, românii sunt fără dubiu mai educați astăzi decât erau în 1990.
Jumătate dintre români vorbesc cel puțin o limbă străină, iar la nivelul tineretului procentul sare bine de 60%. Ba mai mult, 8% dintre români vorbesc minim 3 limbi străine, situație foarte rar (spre deloc) întâlnită în 1990.

Nu primim și noi niște laude pentru asta? Evident că nu - presa de la noi ne spune că bubuim de proști și ne compară cu... Suedia și UK. Păi stați așa tovarăși, că în Suedia 4 din 10 cetățeni nu sunt născuți în Suedia. Nu mai zicem de UK unde numărul celor care au o altă limbă maternă decât engleza este în creștere galopantă.
O comparație corectă este cu alte națiuni ceva mai omogene și de mărimi mai mari decât Bucureștiul (deci nu, comparația cu Lituania nu se pune) - respectiv Portugalia, Spania, Italia, Ungaria, Slovacia, etc. Iar în comparație cu acestea chiar nu stăm deloc rău.

Și din nou - în loc să ne comparăm cu națiuni deschise de câteva generații, mai corect ar fi să ne comparăm cu noi înșine.
Și exemplul cu limbile străine e doar unul foarte evident. Profesioniștii români sunt fără dubiu muuuult mai buni astăzi decât erau echivalenții lor din 1988. Motivele sunt diverse - pornind de la faptul că posibilitatea de-a fi autodidact(ă) e reală și nesfârșită astăzi și terminând cu faptul că nu mai există un Stat care să-ți nege fără jenă accesul la tehnologii noi și posibilitatea de-a ține pasul cu restul planetei pe domeniul tău (indiferent care e acel domeniu).
Și nu trebuie să mă credeți pe mine - vă provoc să stați de vorbă cu IT-iști mai bătrâni sau cu ingineri de prin fabricile comuniste care în 1990 au constatat că erau cu decenii în urma restului lumii.

În 1899, 78% din populația României era analfabetă (download PDF).
În prezent, depinde cât înțelegem că e populația totală a României. După unii, rata analfebetismului în România e 10%, după alții 6% iar după alții 1,36%(!). Oricum, toată lumea citează cifra de 245-250 de mii de români care nu știu carte în România (cifră luată din ultimul recensământ, cel din 2011)

Sigur, e rău că 250 de mii de români nu știu carte. Dar și mai rău era acum 115 ani când peste 6 milioane de români se aflau în aceeași situație.
De asemenea, permiteți-mi să mă-ndoiesc sincer de statisticile comuniste care proclamau abolirea analfabetismului în România. Mi-e greu să cred că orele în stil hei-rup făcute cu forța în anii 60 au reușit să eradicheze analfabetismul. Nu-ncape nicio îndoială că acestea au redus din problemă (chiar dacă cu metode pe care eu le dezaprob) - dar mi-e greu să cred că într-o populație de 23 de milioane (câți eram în 1989) nu erau măcar 300 de mii analfabeți - în special având în vedere faptul că motivația de-a învăța era mai mică și accesul la cultură la rându-i era mai slab, oricum ai da-o.

Mai apoi, avem lamentare foarte mare asupra faptului că ne-a crescut rata analfabetismului (ceea ce face să dăm rău în statisticile Bruxelles-ului) însă, faptic vorbind, numărul analfabeților din România scăzuse în 2011 la jumătate față de 2002.
Cu alte cuvinte, incidența analfabetismului în România a continuat să scadă și după 1990 chiar dacă cei cu o viziune mai autoritariană n-au observat că „se face ceva” pentru că Statul n-a mai luat oameni la întâmplare să-i încuie în clase și să-i învețe să citească.

6. Trăim într-o țară mai sigură. Mult mai sigură.

Chiar dacă nu pare pentru unii, România e una dintre cele mai sigure țări din lume. Și n-o zic eu - o zice Economist Intelligence Unite care plasează România pe locul 26 din 121 de țări, într-un top condus de Norvegia.
În ciuda lamentărilor milițienilor cum că ar fi crescut rata infracționalității (când, de fapt, a crescut rata de raportare a lor, precum și faptul că s-au inventat infracțiuni noi) - de fapt România chiar e o țară sigură.
Dacă ne luăm după rata omuciderilor, România stă mai bine decât țări precum Muntenegru, Albania, Lituania, Rusia, Bulgaria sau Belarus. Stăm la fel de bine cu țări precum Belgia, Finlanda, Canada sau Grecia și batem lejer aproape toate țările din Asia (mai puțin Japonia și Corea de Sud), toate din America de Sud precum și SUA.

În ciuda lamentărilor gen „Știrile de la ora 5” - șansa de-a fi victima unei infracțiuni violente (incluzând crima) în România este mult-mult-mult mai mică decât în țări cu ștaif precum Marea Britanie, Suedia, Austria, Finlanda, Olanda sau Franța (sursa).

Motivele sunt multe - însă faptul rămâne: România e fără dubiu o țară foarte-foarte sigură. Evident, sunt județe unde e mai rău decât într-altele și zone unde gradul de siguranță e chiar foarte discutabil (la fel ca-n oricare altă țară!) - însă per ansamblu, ești mai în siguranță în România decât în Suedia.

Alte precizări

Nu, nu cred că România e paradisul pe pământ, grădina maicii domnului, centrul chakrelor Universului sau miezul din dodoașcă - chiar dacă am scris un articol despre România și miezul din dodoașcă acum vreo 3 ani ș-o țâră.
Nu, nu am scris articolul ăsta dintr-un puseu naționalist. De altfel, perioada asta e cea mai neagră pentru naționalismul meu și-așa foarte scăzut.
(Sunt convins că voi fi întrebat asta) -> Nu, nu cred că tentativele de îmbunătățire ar trebui încetinite sau stopate doar pentru că dovezile arată că totuși o ducem foarte-foarte bine față de acum 100 de ani și chiar bine de tot față de acum 25 de ani.

Însă cred că e cazul să ne mai temperăm un pic și să nu mai declarăm apocalipsă când un premier face niște ajustări oneste prin buget sau când unele procente ne pun nașpa cu Bruxelles-ul (vezi procentele de analfabetism).
De asemenea cred că n-ar strica să prezentăm unele știri pozitive într-o manieră pozitivă.
Iau tot exemplul cu analfabetismul. Durea pe cineva stomacul dacă titlul era ”România a redus la jumătate numărul analfabeților în ultimii 10 ani” în loc de ”România, prima în UE la RATA analfabetismului”?!?! Unde mai pui că fiecare a calculat rata analfabetismului după cum a avut chef în vreme ce adevărata știre - că-s de două ori și ceva mai puțini analfabeți astăzi decât acum 10 ani - fie n-a apărut deloc, fie a fost îngropată în mijlocul unui articol stufos în așa fel încât majoritatea cititorilor nici n-o vor vedea.

Steven Pinker zicea la conferința aniversară a FIRE că una din constantele omenirii e aceea că oamenii mereu cred că lucrurile se înrăutățesc, chiar și când acestea se îmbunătățesc în mod semnificativ și vizibil cu ochiul liber pentru oricine.

Sincer nu știu dacă e chiar o „constantă” - dar nu încape îndoială că noi românii suntem mult-mult-mult mai prăpăstioși decât e cazul în mult prea multe situații, pe de o parte, și, pe de altă parte, atunci când chiar ar merita să fim un pic mai atenți, fie nu observăm, fie ne concentrăm tot pe aspectele care în mod obiectiv s-au îmbunătățit.

De aceea propun instaurearea unei Zile a Recunoștinței în România. Nu trebuie să fie neapărat ca-n SUA - cu substrat religios și cu molfăit de curcan. Poate să fie cu mici de curcan și cu fundament laic. Sincer nici nu-mi pasă cum e sărbătorită. Dar ar fi fabulos să exersăm un pic mai des, măcar o dată pe an, sentimentul de-a fi recunoscători pentru ce avem.

Sau, dacă e prea greu, putem pune Ziua Recunoștinței pe 29 februarie și s-o sărbătorim o dată la 4 ani. Tot ar fi un mare pas înainte!

Sigur, sunt numeroase problemele cu care se confruntă România ca țară - și multe din ele necesită tratament imediat (cum ar fi erodarea brumei de stat de drept) - dar, avem și motive de zâmbet: Per ansamblu, lumea chiar s-a îmbunătățit pentru majoritatea românilor din România!

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails