luni, 10 noiembrie 2014

Ziua Recunoștinței la români

Pfoa, iar a trecut mai bine de-o lună de când n-am mai scris pe-aici. Ba chiar am fost apostrofat că pare blogul părăsit. Eh... ce să-i faci - timpul meu liber e prea puțin și, în plus, au tot apărut oportunități noi. În fine, permiteți-mi să explic de ce este chiar foarte necesară apariția unei Zile a Recunoștinței în cultura românească modernă.

În primul rând pentru că sunt un munte de motive (și le voi detalia îndată) pentru care trebuie să fim recunoscători. Trăim în cea mai bună perioadă din istoria României.
În al doilea rând, pentru că tot ne plac sărbătorile și tot am luat trepanația aia de Halloween de la americani, de ce să nu luăm și ceva bun de pe-acolo?
Și, nu în ultimul rând, pentru că trebuie găsită o modalitate de-a tempera trendul general uman de-a avea mereu senzația că lucrurile merg mai rău chiar și când merg mult mai bine.

Zilnic aude toată lumea (inclusiv de la mine!) cum lucrurile merg rău de tot - UE are prea mult control și seamănă din ce în ce mai mult cu URSS-ul, marxiștii culturali avansează în lungul lor marș prin instituții, apar legi cretine, românii sunt împiedicați să voteze prin diaspora, taxele-s din ce în ce mai mari, etc. etc. Toate acestea sunt probleme valide și care trebuie tratate și discutate - însă ar trebui și ar fi minunat ca o dată pe an să ne oprim puțin și să punem în perspectivă lucrurile și constatăm că totuși, per ansamblu trăim fără dubiu mai bine decât acum 100 de ani și chiar semnificativ mai bine față de anul în care ne-am născut - și-aici o să presupun că nu există persoane mai tinere de 13 ani care citesc rândurile astea.

Cum așa? Păi să examinăm dovezile.

1. Libertatea absolută de exprimare

Începând cu anul 2004, internetul a devenit din ce în ce mai ieftin ajungând astăzi să fie în top 5 cele mai rapide din lume și tot în top 5 cele mai ieftine din lume. Asta a permis ca, pentru prima dată în istoria României, indivizii chiar să aibă libertate absolută de exprimare.
Pare greu de crezut dar în urmă cu 10 ani jurnaliștii erau vânați și bătuți pentru că îndrăzneau să zică ceva nasol de PSD. O sumedenie de artiști erau vânați și rupți cu amenzile pentru cele mai banale vorbe de un CNA mai activ ca niciodată iar scăparea nu prea era decât în anonimat - căci internetul era scump sau foarte greu accesibil sub un monopol Romtelecom care nu se mai termina.
Acum, aceiași artiști și jurnaliști pot liniștiți să ajungă la mase chiar mai mari de oameni din fotoliu și fără ca cineva să poată în mod realist să le închidă gura.
Fie și numai pentru această libertate și ar trebui să fim recunoscători și să nu riscăm să ajungem s-o luăm ca atare, ca fiind prin „definiție dată” - căci atunci riscăm să uităm s-o apărăm. Iar dacă uităm asta, o să ne ia Dracu'! (și nu, nu glumesc)

2. Trăim mai mult

În ciuda lamentărilor unora că „străbunicul era mai sănătos” și că „înainte era mai bine” - realitatea este că astăzi trăim mai mult. Chiar mult mai mult decât acum 50 de ani și mai ales decât acum 100 de ani.
În 1915, speranța de viață medie (la naștere) în România era în jur de 35 de ani. Da, străbunică-mea a trăit aproape 100 de ani (născută în 1907) dar ea era excepția. Majoritatea rudelor ei au murit cu mult înainte de-a prinde 50 de ani.
În 1950, speranța medie de viață era de 61 de ani, iar în 2011 era de aproape 74 de ani. Mai mult decât dublu în sub 100 de ani!
O să-mi spuneți că și mortalitatea infantilă joacă un rol aici - și sigur că aveți dreptate - dar numai din 1990 și până în 2012 rata mortalității infantile în România a scăzut de la 16,9‰ (1990) la 9,0‰ (2012) iar în cifre absolute în 2012 aceasta era de 5 ori mai mică decât în 1990.
Ba mai mult, față de 1960, în 2012 rata mortalității infantile scăzuse de peste 8 ori (75,0‰ în 1960). Sursa: pag. 25-26 din acest PDF.
Altfel spus, dacă plănuiești să ai un copil în România - fără dubiu astăzi e clar mai bine decât era acum 20 de ani și mai ales acum 35-40 de ani.

3. Trăim mai bine. Mult mai bine

Dacă pentru occidentali e un pic mai greu să realizeze că trăiesc mai bine astăzi decât acum 25 de ani - pentru noi chiar n-ar trebui să fie o problemă.
Nu este absolut niciun dubiu că majoritatea românilor trăiesc astăzi mai bine decât trăiau în noiembrie 1989. De fapt, aș merge până-ntr-acolo încât să afirm că peste jumătate dintre români trăiesc mai bine astăzi decât cea mai mare parte din „potentații” regimului Ceaușescu.
Recomand aici o analiză despre ce cumpăra o leafă pe vremea lui Ceaușescu versus anul 2011. Cu ceva mai multe detalii aici și, de asemenea, mai luați ș-un link din care aflați și cum salariile (toate!) sunt cu cel puțin un sfert mai mari decât în 1990 în termeni reali.
Spun „cel puțin un sfert” pentru că nicio analiză nu ține cont de economia subterană (care, vă zic eu, e foarte înfloritoare în România). Realist vorbind, veniturile majorității românilor sunt mai degrabă cu 40-45% mai mari decât în 1990 și cu peste 200% mai mari decât în 1997 (vârful negativ al cele de-a doua jumătăți a sec. al XX-lea).
Și atenție, cifrele sunt după „tăierile brutale ale regimului Băsescu” (cum ar zice unii) sau după readucerea cu picioarele pe pământ (cum aș zice eu).
Sigur, putem să zicem că 40% e prea puțin - că se putea mai mult, și e clar că se putea mai mult (hint: taxele de model suedez nu prea ne-ajută!) - dar faptul rămâne: cine-ți zice că trăia mai bine pe vremea lui Ceaușescu fie minte, fie e fost descurcăreț (existau și din ăștia - care făceau bani fără să fie parte din sistem, ci doar profitând de găurile din el), fie e fost lingău comunist. Dar cel mai probabil minte.

Altfel spus, și „săracii exploatați de patronii capitaliști” trăiesc mai bine decât „proletariatul” de-acum un sfert de veac.

4. Suntem mai sănătoși. Mult, mult mai sănătoși.

Acum nici 30 de ani încă aveam oameni în țară suferind de malnutriție. Și deloc puțini.
În prezent, ne plângem că avem ceva probleme cu obezitatea. Sigur, obezitatea e nașpa - dar e mult mai bine să te lupți cu obezitatea decât să te lupți cu foametea, nu găsiți?
Faptul că cea mai mare problemă azi e că mâncăm un pic cam mult e în sine un lucru bun.
Mai apoi, stilul alarmist al doctorilor (care evident caută să-și justifice fondurile primite de la Stat) ne fac pe noi toți să apreciem greșit (în rău) starea generală de sănătate a populației. Da, sigur, avem probleme cu obezitatea dar, în același timp, avem a doua cea mai mică rată din toată Uniunea Europeană - doar Franța stând mai bine decât noi. Auzim/citim vreodată asta pe fluxurile de știri? Nu, nici vorbă - auzim în schimb cum suntem cei mai bolnavi din Europa (deși nu suntem) și accentul cade pe puținele aspecte unde, într-adevăr, stăm mai rău decât țările din fostul bloc de Vest.
Da, stăm mai rău decât Vestul Europei - dar asta și pentru că n-avem nici măcar pe departe același context istoric și geopolitic. Și e evident că e loc de mult mai bine.

Veștile bune despre starea de sănătate a populației sunt de regulă îngropate într-un articol lung și alarmist (asta în puținele cazuri în care totuși ajung în presă). De pildă, în articolul citat mai sus în care ni se spune cum o să ne ia mama dracu pe toți și cum suntem noi putrezi de bolnavi... ni se dau și câteva fapte:
Ultimul raport statistic al Ministerului Sănătăţii, întocmit pe anul 2009, arată că starea general a sănătăţii populaţiei s-a îmbunătăţit, comparativ cu 1900. În urmă cu doi ani, s-au înregistrat doar 291.000 de cazuri de hipertensiune arterială (faţă de 2.900.000 în ‘90). Totodată, cazurile de anemie constatate au fost mai puţine de 150.000.
Nu știu alții cum sunt dar eu sunt sincer recunoscător pentru faptul că în 20 de ani numărul cazurilor de hipertensiune a scăzut de 10 ori(!) și că anemia devine ușor ușor o problemă a trecutului.

5. Suntem mai educați. Mult mai educați.

În ciuda impresiei multora (inclusiv a mea) că nivelul de prostie în populația generală se accentuează, totuși, în ciuda hopurilor, românii sunt fără dubiu mai educați astăzi decât erau în 1990.
Jumătate dintre români vorbesc cel puțin o limbă străină, iar la nivelul tineretului procentul sare bine de 60%. Ba mai mult, 8% dintre români vorbesc minim 3 limbi străine, situație foarte rar (spre deloc) întâlnită în 1990.

Nu primim și noi niște laude pentru asta? Evident că nu - presa de la noi ne spune că bubuim de proști și ne compară cu... Suedia și UK. Păi stați așa tovarăși, că în Suedia 4 din 10 cetățeni nu sunt născuți în Suedia. Nu mai zicem de UK unde numărul celor care au o altă limbă maternă decât engleza este în creștere galopantă.
O comparație corectă este cu alte națiuni ceva mai omogene și de mărimi mai mari decât Bucureștiul (deci nu, comparația cu Lituania nu se pune) - respectiv Portugalia, Spania, Italia, Ungaria, Slovacia, etc. Iar în comparație cu acestea chiar nu stăm deloc rău.

Și din nou - în loc să ne comparăm cu națiuni deschise de câteva generații, mai corect ar fi să ne comparăm cu noi înșine.
Și exemplul cu limbile străine e doar unul foarte evident. Profesioniștii români sunt fără dubiu muuuult mai buni astăzi decât erau echivalenții lor din 1988. Motivele sunt diverse - pornind de la faptul că posibilitatea de-a fi autodidact(ă) e reală și nesfârșită astăzi și terminând cu faptul că nu mai există un Stat care să-ți nege fără jenă accesul la tehnologii noi și posibilitatea de-a ține pasul cu restul planetei pe domeniul tău (indiferent care e acel domeniu).
Și nu trebuie să mă credeți pe mine - vă provoc să stați de vorbă cu IT-iști mai bătrâni sau cu ingineri de prin fabricile comuniste care în 1990 au constatat că erau cu decenii în urma restului lumii.

În 1899, 78% din populația României era analfabetă (download PDF).
În prezent, depinde cât înțelegem că e populația totală a României. După unii, rata analfebetismului în România e 10%, după alții 6% iar după alții 1,36%(!). Oricum, toată lumea citează cifra de 245-250 de mii de români care nu știu carte în România (cifră luată din ultimul recensământ, cel din 2011)

Sigur, e rău că 250 de mii de români nu știu carte. Dar și mai rău era acum 115 ani când peste 6 milioane de români se aflau în aceeași situație.
De asemenea, permiteți-mi să mă-ndoiesc sincer de statisticile comuniste care proclamau abolirea analfabetismului în România. Mi-e greu să cred că orele în stil hei-rup făcute cu forța în anii 60 au reușit să eradicheze analfabetismul. Nu-ncape nicio îndoială că acestea au redus din problemă (chiar dacă cu metode pe care eu le dezaprob) - dar mi-e greu să cred că într-o populație de 23 de milioane (câți eram în 1989) nu erau măcar 300 de mii analfabeți - în special având în vedere faptul că motivația de-a învăța era mai mică și accesul la cultură la rându-i era mai slab, oricum ai da-o.

Mai apoi, avem lamentare foarte mare asupra faptului că ne-a crescut rata analfabetismului (ceea ce face să dăm rău în statisticile Bruxelles-ului) însă, faptic vorbind, numărul analfabeților din România scăzuse în 2011 la jumătate față de 2002.
Cu alte cuvinte, incidența analfabetismului în România a continuat să scadă și după 1990 chiar dacă cei cu o viziune mai autoritariană n-au observat că „se face ceva” pentru că Statul n-a mai luat oameni la întâmplare să-i încuie în clase și să-i învețe să citească.

6. Trăim într-o țară mai sigură. Mult mai sigură.

Chiar dacă nu pare pentru unii, România e una dintre cele mai sigure țări din lume. Și n-o zic eu - o zice Economist Intelligence Unite care plasează România pe locul 26 din 121 de țări, într-un top condus de Norvegia.
În ciuda lamentărilor milițienilor cum că ar fi crescut rata infracționalității (când, de fapt, a crescut rata de raportare a lor, precum și faptul că s-au inventat infracțiuni noi) - de fapt România chiar e o țară sigură.
Dacă ne luăm după rata omuciderilor, România stă mai bine decât țări precum Muntenegru, Albania, Lituania, Rusia, Bulgaria sau Belarus. Stăm la fel de bine cu țări precum Belgia, Finlanda, Canada sau Grecia și batem lejer aproape toate țările din Asia (mai puțin Japonia și Corea de Sud), toate din America de Sud precum și SUA.

În ciuda lamentărilor gen „Știrile de la ora 5” - șansa de-a fi victima unei infracțiuni violente (incluzând crima) în România este mult-mult-mult mai mică decât în țări cu ștaif precum Marea Britanie, Suedia, Austria, Finlanda, Olanda sau Franța (sursa).

Motivele sunt multe - însă faptul rămâne: România e fără dubiu o țară foarte-foarte sigură. Evident, sunt județe unde e mai rău decât într-altele și zone unde gradul de siguranță e chiar foarte discutabil (la fel ca-n oricare altă țară!) - însă per ansamblu, ești mai în siguranță în România decât în Suedia.

Alte precizări

Nu, nu cred că România e paradisul pe pământ, grădina maicii domnului, centrul chakrelor Universului sau miezul din dodoașcă - chiar dacă am scris un articol despre România și miezul din dodoașcă acum vreo 3 ani ș-o țâră.
Nu, nu am scris articolul ăsta dintr-un puseu naționalist. De altfel, perioada asta e cea mai neagră pentru naționalismul meu și-așa foarte scăzut.
(Sunt convins că voi fi întrebat asta) -> Nu, nu cred că tentativele de îmbunătățire ar trebui încetinite sau stopate doar pentru că dovezile arată că totuși o ducem foarte-foarte bine față de acum 100 de ani și chiar bine de tot față de acum 25 de ani.

Însă cred că e cazul să ne mai temperăm un pic și să nu mai declarăm apocalipsă când un premier face niște ajustări oneste prin buget sau când unele procente ne pun nașpa cu Bruxelles-ul (vezi procentele de analfabetism).
De asemenea cred că n-ar strica să prezentăm unele știri pozitive într-o manieră pozitivă.
Iau tot exemplul cu analfabetismul. Durea pe cineva stomacul dacă titlul era ”România a redus la jumătate numărul analfabeților în ultimii 10 ani” în loc de ”România, prima în UE la RATA analfabetismului”?!?! Unde mai pui că fiecare a calculat rata analfabetismului după cum a avut chef în vreme ce adevărata știre - că-s de două ori și ceva mai puțini analfabeți astăzi decât acum 10 ani - fie n-a apărut deloc, fie a fost îngropată în mijlocul unui articol stufos în așa fel încât majoritatea cititorilor nici n-o vor vedea.

Steven Pinker zicea la conferința aniversară a FIRE că una din constantele omenirii e aceea că oamenii mereu cred că lucrurile se înrăutățesc, chiar și când acestea se îmbunătățesc în mod semnificativ și vizibil cu ochiul liber pentru oricine.

Sincer nu știu dacă e chiar o „constantă” - dar nu încape îndoială că noi românii suntem mult-mult-mult mai prăpăstioși decât e cazul în mult prea multe situații, pe de o parte, și, pe de altă parte, atunci când chiar ar merita să fim un pic mai atenți, fie nu observăm, fie ne concentrăm tot pe aspectele care în mod obiectiv s-au îmbunătățit.

De aceea propun instaurearea unei Zile a Recunoștinței în România. Nu trebuie să fie neapărat ca-n SUA - cu substrat religios și cu molfăit de curcan. Poate să fie cu mici de curcan și cu fundament laic. Sincer nici nu-mi pasă cum e sărbătorită. Dar ar fi fabulos să exersăm un pic mai des, măcar o dată pe an, sentimentul de-a fi recunoscători pentru ce avem.

Sau, dacă e prea greu, putem pune Ziua Recunoștinței pe 29 februarie și s-o sărbătorim o dată la 4 ani. Tot ar fi un mare pas înainte!

Sigur, sunt numeroase problemele cu care se confruntă România ca țară - și multe din ele necesită tratament imediat (cum ar fi erodarea brumei de stat de drept) - dar, avem și motive de zâmbet: Per ansamblu, lumea chiar s-a îmbunătățit pentru majoritatea românilor din România!

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

2 comentarii:

Ai reflectat în plus la cele de mai sus? Spune-ne şi nouă!

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails