joi, 29 august 2013

Gareth Bale, fotbal și capitalism

De două zile tot încerc să-mi fac curaj să scriu ceva despre fotbal pentru că mereu îmi reproșez la final de an că n-am scris mai mult despre fotbal.
Pe de altă parte, o porțiune semnificativă din audiența mea nu are nimic în comun cu fotbalul. Însă, în ultima vreme, scena fotbalului european a avut parte de atât de multe lături socialiste încât cred eu că se pot combina cele două astfel încât să mă mulțumesc și pe mine și să mulțumesc și audiența. Vedeți ce frumos e capitalismul? Mereu găsește piața liberă o cale de echilibru. Trebuie doar lăsată în pace!

Recent, formația AS Monaco din Monte Carlo ce evoluează în Ligue 1 (campionatul Franței) a fost preluată de un investitor cu chef de fotbal și cu bani mulți de cheltuit. Și când spun „cu chef de fotbal” mă refer la genul de investitor tip Abramovici cu atitudine: TROFEE! ACUM!
Pentru asta trebuie însă niște jucători de la fabulos de buni în sus. Ca să aduci genul ăsta de jucători trebuie însă să bagi bani. Câți? Mulți! Foarte mulți!
Și s-a apucat tacticos de luat jucători cu mare experiență plus jucători de-a dreptul fabuloși - în frunte cu vedeta columbiană Radamel Falcao. Genul ăsta de jucători îți vin dacă îi umpli de bani - ceea ce investitorul nostru a făcut.
Eh... și-aici vine problema. Gunoaiele socialiste din Franța n-au putut accepta că există cineva mai bun decât ei - așa că încearcă din răsputeri să forțeze AS Monaco să plătească taxe în Franța - și nu la Monte Carlo.
În Monaco, taxa pe profit este de 33.33% dacă peste un sfert din cifra de afaceri a companiei e generată în afara principatului (ceea ce cam e cazul la AS Monaco) iar taxa pe venitul personal al jucătorilor este 0%.
În Franța, taxa pe profit pe companiile mari (și deci implicit cluburile de fotbal de anvergură de tipul Olympique Lyon, PSG, AS Monaco, etc.) sare binișor de 50% iar impozitul pe venitul personal al jucătorilor sare binișor de 70% când aduni toate taxele mici - mai ales că un jucător precum Radamel Falcao este plătit cu 14 milioane de euro pe an, ceea ce intră în vizorul socialiștilor plini de ură pe cei care îndrăznesc să fie mai prosperi decât gloata.
Ei bine, Falcao a zis că dacă-i vorba pe-așa, el își bagă picioarele și pleacă. El vrea 14 milioane de euro pe an în mână - nu 14 milioane pe fluturașul de salariu și nici 5 în mână.

Și mai recent, formația londoneză din Premier League, Tottenham Hotspur, l-a vândut pe fostul fundaș stânga transformat în mijlocaș, galezul Gareth Bale, vicecampioanei Spaniei, Real Madrid CF pentru suma de 99 de milioane de euro, o leafă de 10 milioane de euro pe an și un contract pe 6 sezoane - parafând astfel cel mai mare transfer din istoria sportului rege.
Cum Tottenham este și deținută de un evreu, Daniel Levy, a devenit astfel un combo de motivație pentru Stânga modernă să miaune că „jidanii capitaliști oprimatori porci nesimțiți sug sângele poporului” sau ceva similar.
Antrenoul formației WC Varzelona, pardon, FC Barcelona, a mers până-ntr-acolo încât să miaune că transferul în sine e „o lipsă de respect față de economia mondială” și că nu face banii - omițând că formația „clasei muncitoare” pe care el o antrenează a trântit în aceeași perioadă tot vreo 90 de milioane pe Neymar, adus din Brazilia (60 de milioane suma de trnasfer plus terțe prime de instalare, bonusuri, etc.).
Acum, dacă pe antrenorul rivalei îl înțeleg - vin alegerile în interiorul clubului, vrea să se pună bine cu fanii, etc. - pe alții care însă își dau cu părerea nu-i mai înțeleg. Fostul internațional bulgar Hristo Stoichkov, fost jucător la Barcelona, s-a avântat și el să miaune că vai ce mulți bani a dat Realul - de parcă Real Madrid a scos bani de la mă-sa de pe moșie.

Și totuși mă Vâlsane, 99 de milioane de euro pe Gareth Bale nu-i cam mult?
 NU! De ce? Pentru că Real Madrid CF a considerat că să-l aibă pe Gareth Bale în echipă valorează mai mult decât 99 de milioane - iar Tottenham Hotspur a considerat că 99 de milioane valorează mai mult decât să-l aibă pe galez în echipă. Pe cale de consecință, cele două părți au intrat într-un schimb voluntar pe care l-au considerat mutual avantajos.
Cine mă rog sunt eu, sau socialiștii francezi, sau Stoichkov sau oricine altcineva să decretez că e prea mult? Păi ce, a venit Florentino Pérez(președintele clubului madrilen) să-mi ia bani din buzunar că nu-i ajunge să-l ia pe galez?! Ah, nu? Păi atunci despre ce vorbim?

De ce e bun acest sistem

Mulți iubitori ai fotbalului înclinați spre stânga, dar și nostalgici iraționali, se plâng că fotbalul „nu mai e ce-a fost” sau că s-a mercenarizat prea mult.
Ei bine, acest gen de nemulțumiri sunt doar parțial fundamentate.
La urma urmei, nu te oprește nimeni să-ți construiești un club de fotbal (sau să conduci unul existent) după valorile tale. FC Liverpool e un exemplu foarte bun - unde jucători ca Agger sau Gerard au refuzat munți de bani numai ca să joace la Liverpool. Manchester United e un exemplu similar - unde Scholes joacă de pe vremea când unii dintre cititorii acestui blog nici nu erau născuți. Nu mai zic de Sir Alex Ferguson care s-a instalat antrenor pe vremea când Steaua cucerea Cupa Campionilor Europeni și a rămas pe bancă până în 2013 când s-a retras - perioadă în care așijderea a refuzat munți de bani pentru a rămâne antrenor la echipa care i-a rămas în suflet. Și asta în plin „capitalism sălbatic mercenar oprimator bla bla bla bla bla”. Deci de putut se poate.
Însă hai să privim și altfel lucrurile.
În urmă cu 25 de ani era de neconceput ca un jucător african de fotbal să câștige mai mult de 500$ pe an - și asta dacă era vreo vedetă a naționalei sau ceva.
Dacă Didier Drogba, fostul mare vârf al lui Chelsea Londra, actualmente la Galatasaray Istanbul se năștea în urmă cu 60 de ani, ar fi murit de foame și puțin probabil să mai fi fost în viață în 2013.
Însă ivorianul s-a născut în urmă cu 35 de ani și a prins capitalismul oprimator din fotbal și câștigă și în prezent, în ciuda vârstei, aproape 5 milioane de euro pe an (4860000) - în condițiile în care atunci când a venit în Europa a trebuit să meargă pe blat cu metroul căci nu își putea permite biletul. A venit literalmente de la coada vacii. A avut un vis și a reușit!
Și nu e doar un caz. Sunt mii, poate chiar zeci de mii de jucători africani ca el care-au venit în Europa și și-au aranjat un trai decent pentru tot restul vieții. Numai dacă m-apuc să listez toți jucătorii africani de anvergură pe care-i știu din Europa ajung lejer la 1000 de nume.
Prin comparație, gândiți-vă la jucători precum Jaizinho sau Tostao - adevărate legende ale fotbalului din anii 70, multipli campioni mondiali. Aceștia trăiesc la limita sărăciei - pentru că statul Brazilian nu le permitea să plece că cică erau „avuție națională”.
Astfel, Jaizinho a jucat 15 ani la un club obscur din Brazilia unde a câștigat te miri ce și mai nimic din punct de vedere financiar - dar măcar se pot mândri suporterii leftiști ai clubului obscur că Jaizinho a rămas la ei din onoare. Ce să zic - parc-ar ține asta de foame.
Sau să ne gândim la Helmuth Duckadam - care a făcut foamea după 90 perioade lungi pentru că s-a accidentat în comunism și câștigarea Cupei Campionilor Europeni nu i-a asigurat un trai decent - așa cum s-ar fi întâmplat dacă 1986 ar fi fost 1996.
În 1986, bonusul pentru triumful continental a constat într-un video și un autoturism ARO pentru fiecare jucător. În 1996, bonusul pentru același triumf a venit sub forma unui milion de dolari pentru fiecare jucător. Cam asta-i diferența dintre socialism și capitalism.
Pele e unul dintre puținii care a avut un pic de șansă - și asta pentru că a avut o carieră mai lungă decât media. Însă abia la finalul carierei, în 1981, ajunsese să fie cât de cât bine plătit. Are o vitrină impresionantă de trofee internaționale. Și totuși, Pele, pentru un titlu mondial câștigat lua mai puțini bani decât au luat de pildă jucătorii naționalei României în 1994 când au ratat de puțin faza semifinalelor aceluiași turneu. Pentru că asta e diferența dintre socialism și capitalism.

Alte „dileme filozosfice” și concluzii

În urmă cu ceva vreme, un leftist mă trola pe-aici pe blog că „dom'le, nu e normal ca un pompier să fie plătit mai prost decât un fotbalist sau că Ronaldo face mai mulți bani decât un laureat Nobel”.
Ceea ce nu înțelege leftistul cu pricina și în general cei care fac astfel de raționamente cretine este că un astfel de mod de a gândi implică să compari mere cu scobitori încercând să înțelegi telefoanele mobile. Nu merge-așa.
Cariera unui laureat Nobel se întinde pe 40 de ani - minim. Cariera unui fotbalist se întinde pe 20 de ani - maxim! De regulă 10-15.
Mai apoi, cine vă oprește micuților să nu vă deschideți un departament de pomperie și să plătiți pompierii cu 12 milioane de euro pe an, cât ia Cristiano Ronaldo? Ah, nu puteți? Considerați că munca unui pompier nu valorează atât de mult? Păi, bun venit în lumea mea!
Cristiano Ronaldo e unul. Mai sunt maxim 5 oameni pe planetă care pot face ce face el.
Pompieri însă sunt câteva zeci de milioane. Și mai sunt alte câteva zeci de milioane care ar putea face ce fac pompierii care deja lucrează în domeniu. Să te-aștepți să fie plătiți egal înseamnă să fii bătut în cap. Sau socialist. Tot aia e.
Revenind un pic la „argumentul” cum că e „lipsă de respect” ca Realul să dea 99 de milioane pe un jucător, țin să punctez miile de familii care acum duc un trai îndestulat grație faptului că unul din copii dădea bine cu șutul în minge și acum joacă la una din echipele de juniori ale Realului.
Nu mai zic de munca de caritate pe care o depune Fundația Real Madrid. Aia deja e altă poveste.
Însă argumentul ăsta cu „nu e fair play față de restul să dai atâția bani” eu nu-l pot percepe altfel decât „noi restul suntem prea penibili să putem concura așa că vrem să-ți dăm în cap”.
Ce-ar fi de exemplu să i se ceară lui Usain Bolt să alerge un pic mai încet că „nu e fair play” față de restul care tot iau bătaie de la sprinterul jamaican de vreo câțiva ani buni încoace?
Sau ce-ar fi să-i cerem lui Messi să nu mai dea câte-un sac de goluri pe sezon că nu e fair play față de restul care nu știu să numere scorul final după un rendez-vous cu Lionel Messi?
Sau, de ce nu, să-i cerem lui Cristiano Ronaldo să bată un pic mai prost loviturile libere și să dea mai puține goluri că nu e fair play pentru restul echipelor și, în plus, dacă înscrie mai puțin, Realul câștigă mai puțin și implicit Cristiano va avea un salariu mai mic. Ura! Egalitate! Egalitate în mediocritate, dar egalitate ce paștele mă-sii, nu?
Sau uite, ce-ar fi să-i cerem Stelei să doneze vreo 25 de milioane din cele 40 pe care le-a făcut în ultima vreme căci nu e fair play față de restul care au fost atât de penibili încât au reușit să ajungă în insolvență sau abia-și permit să plătească niște jucători de mâna a 7-a și miaună că nu bat pe nimeni.
Stai puțin! Asta s-a-ntâmplat deja. În Germania - în mijlocul capitalismului - președintele lui Eintracht Frankfurt (un fel de Ceahlăul Piatra Neamț la noi) a cerut nici mai mult nici mai puțin decât ca Bayern Munchen să cedeze o parte din venituri codașilor din Germania că nu e fair play ca Bayern să bată la pasă pe toată lumea pentru că-s prea buni deocamdată. Din fericire, în Germania i s-a râs în nas, și-a luat doi scuipați în mufă și și-a văzut toată lumea de treabă.
În Franța însă, Zlatan Ibrahimovic, vârful lui PSG, se gândește din ce în ce mai serios să plece pentru că leftiștii de-acolo îi tot atacă salariul că vezi doamne nu e solidar cu „clasa muncitoare” din Republica Socialistă Franceză - clasă muncitoare care muncește efectiv 3 ore pe zi și-apoi se miră de ce-s în faliment.

Ceea ce nu pricepe multă lume este că în fotbal, ca și-n alte domenii, genul ăsta de dominație nu ține la nesfârșit. Bayern Munchen va domina următorii 5-6 ani - după care altcineva îi va lua locul. Așa cum Barcelona a dominat 5-6 ani pentru ca ulterior să se încline definitiv, 0-7 în fața disciplinei și forței germane.
Capitalismul, inclusiv în fotbal, înseamnă oportunitate pentru oricine să ajungă sus sau să pice în mediocritate completă prin propriile sale merite.
Da, n-o să ajungă toți sus - pentru că fotbalul, ca de altfel toate domeniile, se supun legii naturale absolute - și anume că oamenii nu sunt egali. Nu au fost vreodată, nu sunt, nici nu trebuie să fie și nici nu vor fi vreodată egali.

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

vineri, 16 august 2013

Eu țin cu Elveția

În țările implicate în business-uri cu m.U.E. (marea Uniune Europeană, desigur) există acest trend de a fi cumva constrâns ca națiune să adopți zeci de mii de nimeni care vin din lumea a 5-a (că ăia din lumea a treia îs chiar băieți de treabă de multe ori) și apoi să joci jocul ăsta al pretinderii că noii veniți sunt cumva fix la fel ca cei care-s deja acolo și că noii veniți trebuie să primească pe tavă tot pentru că... potato.

Și noi în România avem problema asta, numai că la noi Statul a făcut ceva bine - și anume îi încurajează pe „asylum seekers” să plece cât mai repede în altă țară a Uniunii. Iar această politică funcționează,... pentru noi.
„Asylum seekers” e un termen corect politic pentru „refugiați”. Problema e că acum „refugiați” pot fi cam toți. Suedia, Norvegia, Elveția, Marea Britanie, Olanda,... nu mai vorbim de Franța și Italia, au probleme foarte mari cu acești „refugiați” pentru că segmente importante din populația Somaliei, Eritreei, Afghanistanului sau Pakistanului s-au mutat în masă în aceste țări pretinzând că sunt „refugiați”.
În Suedia, recent, o droaie de somalezi colorați s-au adunat în fața Socialtjänst (Biroul de Asistență Socială) dintr-un calm oraș suedez de dimensiunea Urziceniului să ceară mai multe ajutoare (video! Are doar 100 de secunde! Merită!). Dacă vă gândiți la comparația cu țiganii de la noi (da, da, știu - îs pasibil de amendă), mai gândiți-vă un pic.
Somalezii acolo nu cereau un pachet de făină în plus sau câteva coroane în plus la ajutorul social cum fac țiganii la noi. Nu bă nene! Deci cu tot tupeul cereau nici mai mult nici mai puțin decât vile gratis pe bani publici pentru că nu le ajung 3 camere la 4 persoane și că mai corect, mai „fair” ar fi minim 5 camere! Pe bune! Uitați-vă la filmuleț!

Ei bine, aceeași problemă o are și Elveția care are aproape 50 de mii de „asylum seekers” care așteaptă să fie procesați plus alte câteva zeci de mii deja procesați care au început să facă tâmpenii și să ceară mai mult „fairness”. Elveția are 8 milioane de locuitori - deci 100 de mii de „refugiați” începe deja să însemne 1% din populație. E enorm! Gândiți-vă cum ar fi să crească în 6 luni populația României cu vreo 250 de mii de „asylum seekers”.
Ei,... Elveția stă cel mai rău - are o rată dublă de „refugiați” față de restul.

Și văzând că nu mai fac față, văzând câte prostii fac „refugiații” pentru că până sunt procesați practic ei nu există și deci ei nu pot fi trași la răspundere de legea elvețiană și văzând ce-au pățit colegii din Suedia și înțelegând că atunci când îi dai nas lui Ivan ți se suie pe divan, elvețienii au zis: Ia gata, un pic de ordine că ne cam călcați pe bătături!

Așa că populația a votat (pentru că în Elveția orice decizie se ia prin referendum - nu ca-n „democrația” Uniunii Europene unde referendumul este anatema) ca în interesul coexistării pașnice între cetățenii elvețieni și „refugiații” neprocesați despre care nimeni nu știe nimic, o serie de locuri publice să fie restricționate „asylum seeker-ilor”.

Și-acum un pic de context

Blogosfera corect pulitică și leftiștii de ocazie cu „drepturile omului” în gură toată ziua au sărit ca arși că vai mais qu'est-ce que c'est ça? Desigur, „presa” a avut grijă să inoculeze ideea că măsurile se aplică tuturor imigranților (ceea ce-i complet fals) și au mers până-ntr-acolo încât să compare măsurile cu Aparatheid-ul sud-african sau cu fazele incipiente ale regimului național-socialist.
Eh... dar lucrurile nu stau chiar așa.
Pentru început, majoritatea, dacă nu chiar toate, țările din UE țin „refugiații” în pârnaie până la procesare. Sigur, uneori nu se folosește chiar o pârnaie, dar ideea e că nu ieși de-acolo neînsoțit de-un ofițer și nici pe departe nu faci ce vrei tu. De ce? E simplu! Pentru că nu ești la tine acasă și faptul că ești acolo e în sine un privilegiu. La urma urmei Elveția putea să-și închidă granițele de tot și să-i trimită la plimbare de tot pentru că o fi Elveția parte a nu-ș ce acorduri cu m.U.E. dar, la urma urmei, Elveția le poate rupe unilateral cam oricând dacă se supără cetățenii și vin la referendum.
Hai să luăm ca exemplu în România. Ordonanta nr. 102 (r1) din 31/08/2000 Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1136 din 01/12/2004 ce reglementează statutul și regimul refugiaților în România, zice la art. 10, alin 5 următoarele:
Pentru motive justificate de interesul public, siguranta nationala, ordinea publica, protectia sanatatii si moralitatii publice, protectia drepturilor si libertatilor altor persoane - chiar daca strainul are mijloace materiale necesare pentru întretinere - Oficiul National pentru Refugiati, pe toata durata procedurii de acordare a statutului de refugiat, îi poate stabili un loc de resedinta si poate dispune transportarea lui cu însotitor în acel loc, la solicitarea autoritatilor competente.
Ce-nseamnă asta? Înseamnă, după cum spuneam mai sus, că nu iese „asylum seeker-ul” unde vrea el și când vrea el, nu merge unde vrea el și când vrea el și fără îndoială nu cumpără și nu accesează orice servicii oricând și oricum că e el „asylum seeker” și e oprimat. Nu merge-așa!
Și la noi nici măcar nu s-a votat asta. Ce, știai tu cititorule despre asta? Mă-ndoiesc sincer.
Dar stângii corect pulitice nu-i place când democrația se încăpățânează să meargă împotriva „progresului” (aici „progres” cu înțelesul internațional socialist al UE că toți suntem la fel). Însă Elveția asta a făcut - a chemat populația orașelor afectate la referendum și i-a întrebat - iar populația a fost de acord. Se întâmplă destul de rar - voturile de „NU” sunt mult mai frecvente în referendumurile elvețiene.

De ce țin cu Elveția?

Stânga a luat foc și un nimeni-în-drum de la Solidarité Sans Frontières (din nume vedem agenda internațional-socialistă) a zis că autoritățile locale trebuie să creeze o atmosferă de deschidere și că măsurile luate sunt discriminatorii pe față.
Așa, și? Și dacă-s discriminatorii ce? Nici eu nu primesc militanți ai Martorilor lui Iehova la mine-n casă. E discriminatoriu pe față? Sigur că e. Așa, și? Și ce dacă e?
Ce nu vrea să înțeleagă o bună parte din populația Europei este că la sfârșitul zilei, cetățeanul plătitor de taxe contează mai mult decât toți ceilalți. De ce? Pentru că cetățeanul plătitor de taxe e ăla care cară restul societății în spate - inclusiv de „asylum seekers”. Iar în Elveția, Măria Sa Plătitorul de Taxe e regele, nu altcineva! Ce să vezi? Nu toți oamenii sunt egali. N-au fost niciodată, nu sunt, nici nu trebuie să fie vreodată și nici nu vor fi vreodată.
Un opozant al măsurii mă întreba: „Și cum rămâne cu egalitatea în fața legii pe care o preaslăvești tu Vâlsane?”. Evident, opozantul nu pricepe că legea elvețiană NU li se aplică asylum seeker-ilor pentru că acești „refugiați” pur și simplu nu există în Elveția, juridic vorbind. Așa că ei sunt doar egali în fața legilor internaționale - care-s puține și clare și care în niciun caz nu conțin dreptul de-a te plimba tu pe unde vrei când vrei și cum vrei prin casa altuia, respectiv casa elvețienilor în acest caz.
De asemenea, niciun ziar nu s-a avântat să spună că această reacție vine din cauza problemelor create de musulmanii din acest grup mare de asylum seekeri. După cum bine știm, e anatema să vorbești despre faptul că musulmanii din lumea a 5-a care vin și infectează Europa crează probleme în mod constant. Sigur, nu toți - dar un număr semnificativ de mare. Atât de mare încât din ce în ce mai mulți europeni nu prea mai vor să joace joculețul ăsta în care pretindem că negrul musulman cu bombă după el care stă în „social housing” e totuna cu domnul Tim (sau Schmidt, că vorbim de elvețieni) care e plătitor de taxe în comunitatea noastră de 40 de ani.

Gândiți-vă că vă bate un necunoscut la ușă și vă roagă să-l primiți în casă că-l caută unul cu toporișca să-i ia gâtul. Această cerere v-o adresează într-o englezo-francezo-huru huru tai-tai.
Să presupunem că nu-i trântiți ușa în nas și că-l primiți în casă.
Să presupunem că dup-aia vă face cunoscut c-ar vrea să se mute într-o cămăruță la dv. în casă și că va încerca să și plătească pentru asta pentru că n-are unde să se ducă și vă roagă, dacă se poate, să-i găsiți ceva de muncă. Iar dv. îi spuneți că poate să stea 2-3 săptămâni, timp în care dv. vă veți gândi cum și dacă îl puteți ajuta.
În acest moment, acest oaspete ipotetic al dv. este un „asylum seeker” neprocesat. Încă nu știți ce să faceți cu el, știți doar că-i la dv. în casă, nu știe limbă, mănâncă cu degetele, se bese în public și are câteva alte apucături culturale complet incompatibile cu casa dv. Însă vă gândiți într-un fel c-ar putea merita o șansă.
Ei, cât timp vă gândiți dv. ce să facți, oaspetele se apucă să redecoreze casa, să gătească specialități de la el de-acasă consumând ingredientele dv și astfel dv. sunteți pus(ă) în fața faptului împlinit - că trebuie să mâncați ceva ce nu știți, care miroase ciudat și care e preparat de cineva pe care nu-l cunoașteți - și se mai apucă să ceară încă un calculator și o viteză mai bună de net și să vă reordoneze canalele la TV ca șriul lor să înceapă cu cele cu Allahu Akbar.
Cum ați reacționa? Eu unul l-aș da afară pe loc.
Elvețienii însă au fost mai de treabă și doar i-au interzis accesul în bucătărie, i-au interzis accesul la net fără acceptul expres al proprietarului și l-au rugat să stea cât mai departe de probleme, să mulțumească frumos că i se dă cazare și păpică pe gratis și să aștepte procesarea documentelor.

Și uite de-asta țin eu cu Elveția!

Concluzii

Este complet utopic să te gândești că e realizabil în următorul mileniu un model de „libertate” prost înțeleasă - respectiv „libertatea” de-a te duce tu în ce țară vrei și să le dictezi ălora ce să facă - iar comunitățile invadate ar trebui să stea cumva cu mâinile în sân și să privească în timp ce vine asylum seeker-ul și-și pune preșul urlând Allahu Akbar când restul comunității doarme sau e-n pauza de masă și vrea să mănânce în liniște așa cum a făcut-o în ultimii 300 de ani fără probleme.
Este de-a dreptul criminal ce se-ntâmplă în multe țări europene în care populația locală este forțată să se adapteze la comportament de lumea a 5-a în locul variante mult mai de bun simț ca veneticii să se adapteze la stabiliment.
Ce se-ntâmplă în Suedia e o privire în viitor la ce-i așteaptă și pe alții dacă nu începe să se pună piciorul în prag. Iar Elveția asta a făcut!
La naiba, în Suedia, pe lângă că somalezii cer o vilă pe banii suedezilor că altfel nu e „fair” - aceiași suedezi care plătesc pentru această nebunie sunt mai apoi scuipați în mufă pe față de o jigodie social-democrată care zice pe față că chiar suedezii albi plătitori de taxe sunt problema în Suedia.
Ei bine, elvețienii refuză acest căcat și refuză să-și schimbe ei toată societatea ca nu cumva săracul musulman să se simtă ofensat și-i poftește pe asylum seekeri să respecte legea și să aștepte să fie procesați și mai apoi să se adapteze - iar de nu, sunt liberi să meargă în Bhutan, Bangladesh, Mali sau alte paradisuri ale prosperității musulmane africane.
Ce nu înțeleg eurofanaticii și corect puliticii care au sărit ca arși la reacția societății elvețiene este că nu există „dreptul” de a fi primit în Elveția (sau oriunde în altă parte, că tot veni vorba) ca „asylum seeker”. Ce să vezi?! Chiar n-ai dreptul să te duci în casa altuia că ai tu chef. Faptul că Elveția i-a primit e un privilegiu și, ca orice privilegiu, vine și cu niște responsabilități - printre care ca tu să respecți casa celui care te-a primit și nicidecum invers.

La final, un mic banc:
Fiul unul imigrant musulman din Suedia îl întreabă pe taică-su:
- Tati, ce-i aia o democrație?
- Ei bine, fiule, e acel moment când suedezii muncesc și noi primim toate beneficiile.
- Dar tati, asta nu-i cam scoate din sărite măcar pe unii dintre suedezi?
- Sigur că-i enervează, fiule, dar asta se numește „rasism”.

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

marți, 13 august 2013

Reforma mea în învățământul superior

ANOSR, adicătelea Asociația Națională a Organizațiilor Studențești din România, a publicat zilele trecute o „analiză imparțială” despre situația învățământului superior din România și au tras concluzia că învățământul superior din România este „la coada vacii”. Concluzia este corectă. Însă se poate ajunge la concluzia corectă și folosind raționamente greșite și minciuni sfruntate.
N-am să stau acum să disec raportul lor (poate c-am să-mi fac timp și pentru asta). O să spun doar că creșterea la 6% din PIB pentru educație (principala lor cerință) este pur și simplu inutilă și chiar cretină. De ce? Păi e simplu: PIB-ul României oricum e în scădere iar procentul din PIB alocat pentru educație nu corelează cu un sistem educațional bun. Republica Moldova are 8,5% din PIB alocat pentru educație și totuși vin moldovenii cu miile în România și mănâncă din taxele mele în timp ce vorbesc rusește pe stradă dar se cred „frații” mei. Și chiar dacă ar corela procentul din PIB cu calitatea, tot n-ar fi un argument bun căci corelația nu implcă sine qua non și o cauzalitate. Problemele sunt în altă parte.
În fine, e mult de spus aici însă o lăsăm pe altă dată.

Așa cum am făcut în cazul învățământului pre-universitar, o să fac și în cazul învățământului superior - adică chiar o să propun soluții. Că de criticat e mai ușor - de construit e un pic mai greu.
Personal aș vrea să nu mai existe universități de Stat pentru că educația superioară este un privilegiu, nu un drept. Acceptând însă că Statul nu va renunța prea curând la universitățile de Stat, o să încercăm măcar să le eficientizăm și să devină măcar utile, dacă tot există.
Așadar,...

1. Calitate și nu cantitate

ANOSR-ul plânge c-a scăzut numărul de studenți (probabil din cauză că astfel le-a scăzut și numărul de cotizanți și de susținători pentru leftiști ca „Tinerii Mânioși” și alte mizerii). Eu zic că-i foarte bine. Ba încă zic că sunt în continuare mult prea mulți studenți în universitățile de Stat. De alea private nu mă leg - e treaba lor ce fac pe banii lor.
Numărul de locuri bugetate trebuie să scadă. Cât? Mult!
În urmă cu trei ani, Facultatea de Studii Economocie și Gestiunea Afacerilor(FSEGA) din cadrul Universității Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj Napoca avea la unele secții 200 de locuri bugetate și aproape 1000 de locuri cu taxă. În 2013, aceeași FSEGA are în medie cam 45 de locuri bugetate și circa 200 cu taxă - asta la specializările mai căutate - și circa 15 bugetate și 30 cu taxă la cele mai puțin populare (vezi PDF) și, în cazul unora dintre specializări, cum ar fi de pildă „Economia Firmei - cu predare în limba germană” nici măcar cele 30 de locuri nu s-au ocupat.
Eu aș zice că FSEGA este pe drumul cel bun dar mai are mult până departe.
45 de locuri bugetate încă e foarte mult. 15 ar fi arhisuficient.
Nu înveți să gestionezi o firmă în facultate. Ci înveți în lumea reală - deschizându-ți o firmă și riscând banii tăi în piață. De dat din gură toți profesorii Keynesianiști îs buni. Dar niciunul, sau foarte puțini dintre ei în orice caz, n-a condus măcar o alimentară.

2. Mai puține centre

În linie cu primul argument, multe dintre Universitățile de Stat din România au centre sau subsidiare și prin alte orașe. Alea trebuie să dispară. Urgent.
Este binecunoscut cazul Universității București care cheltuie un munte de bani din taxele noastre ca să construiască un nou campus și un centru universitar la... Târgoviște. Analog, UBB Cluj are subsidiare la Satu Mare, Oradea (care la rându-i oricum mai are și o Universitate de Stat separată) și chiar Sfântu Gheorghe.
Păi stai puțin... ce tradiție universitară are orașul Sfântu Gheorghe? De ce e nevoie de o facultate de gestiune a afacerilor în Sfântu Gheorghe, capitala celui mai sărac județ al țării, mai jos chiar și decât ceilalți „candidați” la acest „titlu” - Vaslui, Mehedinți, Harghita, Botoșani și Teleorman?
Zona Covasna n-are nevoie de oameni școliți să gestioneze bani - ci are nevoie de oameni care să facă bani. Iar după ce i-au făcut, o să vedeți ce repede învață și să-i gestioneze!

3. Salarii mai mici - mult mai mici

Mediul academic românesc e foarte toxic din punctul ăsta de vedere.
În crunta majoritate a cazurilor, munca pe bune o fac asistenții, care-s plătiți cu maxim 3000 de lei pe lună iar profesorul ridică 10000 (sau chiar mai mult) doar din salariu deși nu ajută cu nimic cam pe nimeni, în afara faptului că-și pune semnătura pe lucrări pe care de multe ori nici nu le citește.
Nu mă credeți? Întrebați 100 de oameni care și-au dat licența în ultimii 5 ani. O să rămâneți surprinși cât de mulți vă vor mărturisi că profesorul coordonator nici măcar nu le-a citit licența.
Profesorii universitari cu-adevărat valoroși trăiesc din granturi (private de regulă) - nu din leafă. Atunci când trebuie să alergi după granturi de cercetare, motivația chiar să faci ceva e mult mai mare decât atunci când știi că și dacă stai degeaba tot câștigi măcar 2500 de euro lunar, un câștig foarte mare pentru piața din România și pentru un job de bugetar.
Salariile profesorilor universitari trebuie să scadă cu măcar 35%, dacă nu chiar 40%, iar în paralel trebuie lăsați să acceseze granturi și chiar să facă cercetare pe domeniul lor. În fond, asta era odinioară finalitatea unei catedre - să producă lucrări de cercetare. Astfel, profesorii cu-adevărat buni ar ajunge să câștige mult mai mult decât salariile tăiate iar tăietorii de frunze la câini vor dispărea ușor-ușor.
Ne place când găsim pe la americani statistici despre absolut orice rahat și analize profunde despre chestii de care habar n-aveam că există. Unde-s studiile alea pe România? Păi nu-s. Pentru că profesorii noștri universitari nu se ocupă cu asta ci se ocupă cu... orice altceva mai puțin cercetarea.

4. Universitatea trebuie condusă ca o firmă

Sau mai precis, ca o corporație.
La UBB Cluj, Facultatea de Studii Europene are alocați 10000 de euro anual pentru PR.
În paralel, în Facultatea de Litere, examenele audio la terțe limbi străine se dau în niște laboratoare ultima dată modernizate în urmă cu peste 40 de ani. Nu e deloc ieșit din comun ca rahatul ăla de casetă să se întrerupă, să nu meargă căștile sau ca întreaga instalație să nu pornească (sar condensatorii ăia de pe placa aia de textolit învechit de nici nu mai știi ce să repari). Dacă ai ghinionul ca student să se întâmple asta în timpul unui examen - nasol. Și s-a-ntâmplat! Nu numai o dată. De vreo 15 ori știu eu. Toată grupa a picat examenul pentru că nu a putut auzi cerințele pentru a putea răspunde la ele.
Așa că toată grupa a mai venit o dată, pe timpul și pe banii lor - după ce profesorul s-a sinchisit să-i anunțe că au picat (chiar dacă nu din vina lor).
Dacă o corporație și-ar trata în așa hal clienții, fie clienții și-ar băga picioarele-n serviciile lor, fie chiar i-ar acționa în instanță. Vouă v-ar conveni să cereți la magazin un CD cu muzica preferată și să vă dea un CD gol? Mie nu.
Așadar, Universitățile trebuie întâi de toate să priceapă că există acolo pentru studenții lor, nu invers.
Am mai zis-o mai demult și o repet: Un profesor fără elevii/studenții săi e doar un nene care știe chestii. Calitatea de profesor vine o dată cu studenții.
Eu nu zic că neapărat UBB ar trebui să ia de la Studii Europene și să dea la Litere - ci zic că UBB ar trebui condusă ca o firmă. Iar o firmă are respect pentru clienții săi - căci dacă n-are,... și-i pierde și dă faliment! E-atât de simplu!
Fiind vorba de bani publici, cei ce administrează universitățile trebuie să poată fi trași la răspundere, inclusiv (și mai ales) financiar. Nu se poate ca atunci când nu-ți permiți să pui un rahat de casetofon funcțional într-o facultate să dai 10000 de euro pe PR. E ca și cum ai sta în colibă în Pata Rât (Cluj) sau în garsonieră în Ferentari și ți-ai lua Lamborghini și ți-ai face vacanța în Bahamas. Nu merge-așa!

5. Burse mai puține și mai mari

ANOSR se plânge că bursele sunt mici. Ceea ce e destul de corect. E complet anormal să ai burse de merit care depășesc scremut 100 de euro pe lună pentru un student de 10 la Politehnică ce aduce și prestigiu și bani pentru Universitate prin competițiile la care participă și le câștigă.
ANOSR însă cere ca toate bursele să fie mărite - neînțelegând că nu sunt bani și că oricum multe din bursele studențești sunt pur și simplu plătit degeaba.
Statul plătește tot felul de burse inutile. Bursă că ești orfan, bursă că n-ai pământ, bursă că ai vagin, bursă că ai pașaport moldovenesc sau ucrainesc (asta de multe ori fiind mai mare decât o bursă de merit!), bursă că n-ai bursă și tot așa.
Astea toate pot fi tăiate fără nicio problemă iar din banii economisiți se pot tripla (cel puțin) bursele de merit și de studiu (acordate de regulă primilor 3 ca performanțe din grupă).
E o prostie să plătim studenți să vină la școală doar pentru că au pașaportul corect, studenți ai căror familie n-au contribuit un cent la buget. Studenții moldoveni sunt liberi să vină să studieze la noi - prin programul dedicat studenților străini, la tarifele aferente. În momentul de față, Statul român dă prioritate cetățenilor ucrainieni și moldoveni în fața studentului român. Iar asta trebuie să înceteze.
La fel trebuie să înceteze plata tuturor celorlalte burse cretine. Ce-i aia bursă că ai vagin? Ce-i aia bursă că n-ai pământ? Ce treabă au criteriile astea cu performanța academică? Absolut niciuna!
În momentul în care universitățile vor furniza motivație pentru performanță și nu motivație pentru lene și statut de „victimă” - instant va crește și calitatea studențimii. Argumentul ăsta e valabil și pentru Stat în general.
Dacă bursa de merit ar fi 300 de euro sau mai mult, altfel e motivația să încerci să faci performanță.

6. Privatizați căminele studențești

Câte? Toate!
Absolut fiecare cămin studențesc privat, chiar și cele foarte modeste, sunt net superioare la capitolul condiții prin comparație cu absolut oricare cămin deținut de Stat și de multe ori vin la prețuri apropiate sau, uneori, la prețuri mai mici decât prețul subvenționat din căminele de Stat.
Asta e încă o dovadă că Statul face lucrurile prost chiar și când are monopol. Căminele private sunt o apariție nouă - în vreme ce căminele de Stat au avut monopol absolut mai bine de 40 de ani. Și chiar și-așa, căminele private câștigă la orice capitol, inclusiv prețul.
Nu vă lăsați înșelați: căminele de Stat înghit subvenții uriașe. Dacă tăiem subvențiile, aproape toate căminele private ar fi cu mult mai ieftine decât alea de Stat.
Dar chiar și cu tot cu subvenții, raportul calitate/preț e net superior în favoarea celor private.
Exemplu concret: Căminul XVI (supranumit „Butoiul cu spermă”) din Cluj cere studenților 100 de lei pe lună pentru beneficiul de a locui cu alți 4 oameni în cameră într-o cămăruță cât jumătate din cele mai mici garsoniere pe care le știu eu. Camerele vin fără frigider, cu o conexiune la Internet absolut execrabilă, cenzurată, limitată și cu perioade lungi de cădere completeă, fără televizor, fără mașină de spălat, fără budă și fără loc de parcare. Bucătăria o împarți cu alți 49 de oameni și e „dotată” cu un rahat de reșou vai morții lui iar buda o împarți tot așa cu alți 49 de oameni iar dușurile arată mai rău decât în cazărmile din timpul Războiului din Corea. Dușurile arată un pic mai bine în căminele de fete (unde și camerele sunt ceva mai mari) însă în rest la fel de dezastru e și-n celelalte cămine deținute de UBB în care regia costă 100 de lei. Și atenție! 100 de lei e prețul subvenționat! Prețul fără subvenție e pe la 300 și un pic, dacă e să cred administratorii de cămine.
În contrapartidă, un cămin privat îți cere între 400 și 450 de lei (în funcție de sezon) pe lună pentru beneficiul de-a sta într-o cameră mult mai mare, cu alți 2 oameni (deci 3 în cameră, nu 5!) și unde nu împarți decât bucătăria (și cu doar alți 29 de oameni - nu 49!), bucătărie care e net superioară în dotări față de absolut orice „bucătărie” din căminele studențești ale Statului. Ba mai mult, de banii ăștia poți face duș și merge la budă în condiții civilizate, ai mașină de spălat, televizor cu cablu, internet nelimitat și necenzurat, loc de parcare și frigider.
Deci nu mai ai grijă să-ți cari frigider de-acasă (cum fac studenții din XVI), să te duci să dai bani suplimentari ca să-ți speli hainele (cum fac studenții din XVI), să te duci să dai bani suplimentari la un Internet Cafe pentru a-ți descărca sau trimite un documentar pe care l-ai făcut pentru școală (cum fac studenții din XVI ca să nu le ia 3 zile minimum pentru a trimite un fișier de 100 MB) sau să mănânci doar semi-preparate căci alea sunt singurele pe care le poți „găti” pe rahatul ăla de reșou.
Bonus: căminele private nu dau doi bani pe ce faci tu în cameră, pe cine vine la tine în vizită, la ce oră vii (cum e cazul într-un alt cămin din Cluj care încuie ușile la ora 23:00) sau alte nimicuri de-astea.
Căminele studențești de Stat din prezent sunt o mizerie - iar Statul a demonstrat deja că nu e-n stare de mai mult.

7. Tăiați privilegiile (din cămine)

Dacă nu vă place cu privatizatul căminelor, uite și o variantă prin care se pot rezolva cele mai multe din probleme (deși alea cele mai dureroase vor rămâne).
Pentru început, eliminați reducerile/gratuitățile pentru progeniturile profesorilor. E o prostie! Nu-i destul că le plătim părinții? Să le mai plătim și copiii? Dar de ce?!
Mai apoi, eliminați privilegiile oferite bursierilor. Bursa e în sine un privilegiu - nu mai e nevoie de altele.
Pe lângă măsura numărul 5, trebuie abolite reducerile/gratuitățile acordate bursierilor în cămine. Ba încă aș zice ca studenților bursieri care stau în cămine să le fie livrate bursele după ce li se reține regia de cămin. În felul ăsta ar scuti și studentul de-o muncă și Universitatea își ia banul mai repede.
De asemenea, gratuitățile pentru studenții moldoveni/ucrainieni trebuie să dispară - la fel ca și bursele despre care am vorbit mai sus.
Peste toate astea, regulile imbecile din căminele de Stat trebuie să dispară. Căminele studențești găzduiesc adulți responsabili, mulți dintre ei plătitori de taxe. Ar fi frumos din partea universităților să nu-i mai trateze ca pe niște copii de clasa a IV-a.

8. Glisare semestrială

Unele facultăți (în Iași, mai ales) aplică deja cu succes acest principiu însă el ar trebui extins la nivelul tuturor universităților de Stat din România.
Glisarea semestrială înseamnă, practic, că un student poate trece de la regim cu taxă la regim bugetat - și viceversa - în fiecare semestru, și nu o dată la fiecare an, cum e cazul în cele mai multe locuri.
Acest principiu e de foarte mult bun simț și ar rezolva o serie întreagă de probleme care există în prezent.
De pildă, în prezent, un student de la regim cu taxă nu poate accesa o bursă de merit, chiar dacă se dovedește cel mai bun din grupă în semestrul I. De ce? Pentru că studenții cu taxă nu pot accesa burse de merit sau de studiu. Unele facultăți au renunțat la această prevedere, dar cele mai multe încă aplică acest cretinism. Soluția pentru studentul ipotetic amintit mai sus este să se claseze pe primul loc în semestrul II și astfel să treacă la buget și să ceară bursă abia anul următor.
În tot acest timp, Universitatea plătește locul bugetat al unuia care e de mult pe locul 35 (de exemplu), și deci loc cu taxă, dar o să-i încaseze taxa abia anul următor căci poziția sa de bugetat e garantată în anul respectiv. Acest principiu e cretin.
Introducerea glisării semestriale ar motiva atât studenții de la taxă să muncească mai mult cât și studenții de la buget să muncească pentru a se menține. Această măsură este însă nepopulară - ca de altfel orice măsură care stimulează munca - dar e foarte utilă atât financiar pentru Universitate cât și pentru menținerea și creșterea calității intelectuale a corpului studențesc.

9. Răspundere mai mare pentru profesori

Finanțarea de la Stat ar trebui să conteze și în funcție de câți studenți și-au găsit de lucru în primul an după ce au ieșit din respectiva universitate.
Asta ar motiva universitățile să fie mai ancorate în lumea reală.
Am povestit eu aici pe blog acum doi ani despre niște studenți care cereau ca finanțarea pentru universități să fie distribuită în funcție de „nevoile studenților” și nu în funcție de necesitățile pieței. Însă asta e complet aberant. Dacă tot păstrăm universitățile de stat, măcar să fie utile pentru economie! N-au decât studenții să facă ce vor, dar nu pe banii noștri.
Tot în subiectul responsabilității crescute pentru profesori, scandalurile de plagiat sau mită dovedite trebuie să atragă după sine concedierea profesorului respectiv fără dreptul de angajare într-o altă instituție de Stat și cu pierderea pensiei.
Și sunt destui profesori care apar în filmulețe pe Internet luând bani de la studenți. Acei profesori trebuiesc numaidecât concediați iar pensia lor redusă la pensia minimă pentru partea din stagiul de cotizare cât au lucrat în universitate. Pentru asta trebuie reformat sistemul de pensii de stat. E lungă discuția cu sistemul de pensii dar puteți citi aici de ce pensia de stat e de porc.
Faptul că ai o pensie sigură e un privilegiu al bugetarului și, ca orice privilegiu, trebuie prețuit și trebuie să poată fi pierdut în momentul în care calci pe bec.
Acest principiu ar putea fi extins și pentru procurori, judecători, polițiști și alții asemenea.

10. Examen de admitere ca unic criteriu

Toate facultățile finanțate din bani publici trebuie să aibă examen de admitere și acela să fie singurul criteriu. Nu Bacalaureatul, nu media pe nu-ș ce ani și alte mizerii.
În felul ăsta Universitățile sunt din start scăpate de studenții „de 10” de la licee no-name cu note cumpărate iar sistemul pre-universitar pierde șpaga pentru note forțându-l astfel să fie mai competitiv.
Mai apoi, e complet aberant ca un student să intre la Litere pe baza Bacului dat la matematică și fizică (deci prin definiție mai serios decât gluma aia de bac pentru filologie) sau ca un student absolvent de filologie să nu poată deloc intra la Fizică pentru că n-a făcut fizică la școală - chiar dacă fizică știe (știu eu vreo 3 cazuri).
Examenul de admitere ar rezolva majoritatea problemelor de acest tip. Intră cine vrea la examen, trece cine poate și cei mai buni sunt admiși.

11. Comasarea facultăților similare

UBB Cluj, de pildă, are pe lângă FSEGA și o facultate „de business” care face cam același lucru cu un bonus de tăiat frunze la câini suplimentar pentru Facultatea de Business.
Asta înseamnă încă o clădire, încă niște facturi în plus, încă un decan, încă 3-4 prodecani și alți bani cheltuiți fix degeaba. Iar acest caz nu e singular în țară.
Comasarea lor n-ar aduce niciun prejudiciu actului academic însă ar economisi niște sume importante de bani care se pot folosi în scopuri mai eficiente.

12. Tăierea balastului inutil din program și creșterea alegerii

În aboslut fiecare facultate de Stat din România există minimum un obiect complet inutil dar obligatoriu și care există de multe ori pentru că profesorul X avea „nevoie” de catedră. Astdel de porcării trebuie să înceteze. Sunt bani irosiți și timp ars complet aiurea.
Trebuie neapărat să fie X obiecte? Perfect! Pune studentul să-și caute opțional - ori la altă specializare ori chiar la altă facultate din aceeași Universitate - pentru a completa orarul. În felul ăsta piața liberă a alegerilor studenților va determina ce obiecte trebuie să rămână și ce nu. Exact cum într-o firmă clienții determină ce produse trebuiesc fabricate în continuare și ce produse pot fi oprite de la fabricare pentru că oricum nu le cumpără nimeni.
Sigur, e o discuție întreagă despre programa din multe facultăți care e complet aiurea (de multe ori rămasă mult în urmă față de lumea reală - în special la Informatică, Fizică aplicată, inginerie, ș.a.m.d) însă acest pas ar fi primul în direcția bună.

13. Responsabilizarea programului

Multe facultăți aplică măsuri disciplinare pentru studenții care absentează (scăderea notei, perceperea unei taxe, etc.). Asta nu e rău.
Ce e rău însă e că nimeni nu aplică măsuri disciplinare pentru profesorii care absentează - cum ar fi scăderea din leafă, perceperea unei taxe, etc.
Nu sunt deloc puține cazurile când studenții aleargă după profesor ca să dea un amărât de examen sau să-și afle o notă ca să știe dacă o contestă sau nu și în general să-și facă propriile calcule. Și mai dese sunt cazurile în care profesorii penalizează drastic studenții pentru o absență în vreme ce profesorul trage chiulul săptămâni întregi fără nicio explicație - dar leafa și-o ia întreagă.
Acest lucru trebuie să înceteze. Da, e bine că studenții sunt responsabilizați pentru absențe și de multe ori e chiar imperativ necesar. Dar, până una alta, cei mai mulți dintre studenți sunt plătitori de taxe în vreme ce profesorul este angajat iar angajatul trebuie să fie el însuși în primul rând responsabil.
Nu zice nimeni - sunt situații urgente, sunt situații în care profesorul e implicat într-o cercetare mai amplă de care va beneficia mai multă lume, etc. Însă, în astfel de situații de-aia ai asistenți și în secolul XXI se poate comunica ușor studenților că ai o treabă și nu poți ajunge.
E foarte bine că studenții sunt responsabilizați să nu se joace cu timpul profesorului - însă este timpul ca și reciproca să se aplice. Timpul costă bani - pentru toată lumea!

14. Responsabilizarea față de public

Aproape toate instituțiile pe bani publici din România trebuie, cel puțin teoretic, să dea socoteală pentru ce fac și să publice tot ce fac.
Universitățile însă sunt un fel de SRI și în multe cazuri nici angajații din interior nu știu tot ce se-ntâmplă. Asta trebuie să se schimbe rapid.
În Senatul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, de pildă, sunt câte trei profesori și un student de la fiecare facultate. Păi și publicul plătitor de taxe? Păi ăla nu-i! Păi de ce nu-i? Să fie!
În structura actuală, practic, angajații fac legea și acționarii n-au niciun cuvânt de spus. Așa ceva nu numai că este anormal dar e și contraproductiv.
Soluții sunt! De pildă ar putea veni 9-10 membri ai Consiliului Local (vezi punctul următor). În cazul Iașului, de pildă, sunt 15 facultăți dacă ne uităm cu atenție în acel link. Ar putea fi redus cu unul numărul profesorilor care să reprezinte fiecare facultate și în locul aceluia să fie câte un reprezentant al publicului - consilier local, trezorierul primăriei, etc.
Multă lume spune că studenții n-au o voce suficient de mare în Senat. Eu însă zic că au. 25-33% din Senat, la care se adaugă puterea în calitate de clienți (că pot pleca și-și iau și banii dacă nu le place cum merg lucrurile) e arhisuficient.
Problema e însă că acei studenți care ajung acolo sunt de regulă pupincuriștii - și asta pentru că modul de alegere a studenților din Senat ține de Dosarele X. Asta e ușor de rezolvat. Se poate implementa un sistem asemănător cu alegerea procurorului districtual din SUA.
Adică, campanie electorală tati! Vrei să reprezinți facultatea în Senat? Perfect! Iei matale și te duci și vorbești cu cât mai mulți dintre studenți și-i rogi frumos să te voteze! Și organizezi alegeri - ca la prezidențiale!
Ba, ca să fie și mai frumos, cel care adună cele mai multe voturi câștigă, dar alegerile se repetă dacă nu votează minimum 50% din studenții acelei facultăți. Să vezi dup-aia ce repede se vor grăbi studenții cancelari sau studenții care vor să fie în Senat (poziție care vine și cu niște beneficii financiare) să vorbească cu studentul de rând și să-l convingă măcar să vină la vot.

15. Autonomie locală

În continuarea punctului 14, Universitățile ar trebui să fie responsabile financiar în fața Primăriei. În felul ăsta birocrația e mult redusă (nemaifiind necesare drumurile la București la Minister și telefoanele la București - o problemă imensă pentru Cluj) iar conexiunea Universității cu societatea (un deziderat cu care până și leftiștii sunt de acord) ar crește. De-aia am și cerut la punctul 14 reprezentanți ai publicului în Senat.
Acest punct, dacă ar fi aplicat, ar impune o motivație suplimentară pentru universități să fie responsabile din punct de vedere financiar în general - căci primăriile nu vor fi prea grăbite să toarne roabe de bani ca să-și facă Facultatea de Studii Europene buget de PR de 10 mii de euro. De asemenea, facultățile de Stat din Sfântu Gheorghe sau din Sighetu Marmației (și da, pe bune, este facultate de Stat în Sighetu Marmației!) ar dispărea instant. Ceea ce-i foarte bine.

16. Birocrația

Nu sunt deloc puține cazurile în care studenții stau cu orele la coadă sau vin de mai multe ori într-o săptămână pentru un rahat de ștampilă de la „doamna” (secretară) care după ce că are program de gravidă împușcată cu sindrom Down (de la 10 la 12, două, maxim 3 zile pe săptămână), nici nu-l respectă.
Birocrația trebuie redusă pe cât posibil iar programul de lucru al secretarelor și al birourilor de informații trebuie mărit la minimum 8 ore pe zi (preferabil 10).
Salariul unei secretare de facultate se duce binișor peste 3500 de lei lunar (vezi grila aici). Păi de banii ăia e obscen să nu muncească minimum 40 de ore pe săptămână.
Și dacă nu le convine la secretare? Ei, dacă nu le convine, le arăți ușa și împarți funcția aia în 5-6 mini-job-uri și angajezi din rândul studenților. Studenții serioși ar omorî pentru un job part-time în facultate unde să-și adune și-un pic de experiență! Soluții sunt. Voință să fie!
Cea mai mare parte din munca unei secretare de facultate poate fi făcută de orice om cu 12 clase care nu e retardat. Permiteți-mi să cred că astfel de oameni sunt din belșug în rândul studențimii.

Deocamdată atât.
Eu zic că cu aceste 16 puncte aplicate, Statul și-ar putea permite chiar să mai reducă din fondurile alocate universităților fără ca actul academic sau satisfacția studenților să fie afectate în vreun fel.
Rețineți: Mai multe procente din PIB nu înseamnă un act academic mai bun (cum insinuează ANOSR) - ci mai multă responsabilitate (mai ales financiară) e ceea ce lipsește.
Repet: Republica Moldova alocă 8,5% din PIB pentru educație, dar totuși majoritatea elevilor de liceu moldoveni visează să vină la studii măcar în România.

E momentul ca buba cu puroi din mediul academic românesc să se spargă!

Și acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails