sâmbătă, 29 septembrie 2012

UE dictează mai nou și ce becuri avem voie s-avem în casă (Serios!)

Cum spuneam, în perioada asta voi scrie mai puțin pentru că mă străduiesc să câștig o competiție de blogging în urma căreia învingătorii merg în fieful Eurocrației pentru a „dezbate Europa”. Evident, eu încerc să câștig competiția pentru a pleda pentru punctul de vedere eurosceptic.
Însă, în timp ce mă documentam pentru a scrie unul dintre articolele non-europeniste care au supărat rău eurofanaticii din clubul de dezbateri, am aflat că becurile de la mine din casă sunt ilegale pentru c-așa a zis Barroso, clica de comuniști și turnători la KGB din Comisia Europeană și toți ceilalți birocrați nealeși care acum conduc 27 de țări, în curând 28 pentru că Croația a votat să adere la UE. E admirabil că totuși s-au strâns 37% dintre sufragii pentru „NU” în Croația deși nimeni n-a făcut campanie pentru NU. Nici măcar bloggerii. Absolut nimeni.
Dar lăsând Croația la o parte, căci vom avea timp berechet să discutăm despre ea, ceea ce mă calcă cumplit de tare pe nervi este tupeul nesimțit pe care-l pot avea unii oameni. Există un număr foarte mare de oameni care sunt bine informați și care totuși vin în dezbatere și mint cu nerușinare spunând că UE este o structură democratică și că o uniune europeană sub o clasă politică nealeasă și cu profunde legături comuniste este „necesară”.
Am spus în repetate rânduri, în 2004, 2005 și 2006 că UE este un stat dădacă format din birocrați pentru care n-a votat nimeni și care este profund coroziv atât pentru libertățile individuale cât și pentru însăși democrație. Dacă de la indivizii mai puțin informați și care se lasă manipulați de presă nu pot avea prea multe pretenții, de la indivizii mai informați, în nemărginita mea naivitate, încă mai aveam pretenții. O tovarășă profesoară de istorie mi-a spus în fața clasei că sunt „bolnav mintal” pentru că îndrăznesc să pun la îndoială minunăția Uniunii Europene.
Ba încă și în 2009, când pe acest blog am scris că UE va forța încet și sigur migrarea către state Orwelliene și către corectitudine politică ce vor afecta grav relațiile interumane - tot am fost numit în terțe feluri și mi s-a spus că exagerez.
Ei... de vreun an încoace, și mai ales după momentul 29 iulie 2012, nu mai râde nimeni și chiar oamenii care mă contestau vehement în urmă cu 2-3 ani vin acum să-și ceară scuze și să admită că nu eu am exagerat ci că mai degrabă eu încă am fost naiv crezând că totuși UE nu poate merge dincolo de anumite limite. Ba da, poate!

În caz că nu știați, de la 1 septembrie este ilegal în toată UE să imporți sau să produci becuri tradiționale de care au cel puțin 98% dintre români în propriile case și la locul de muncă.
Ba mai mult, în Germania, niște indivizi au încercat să ocolească această reglementare aberantă și au încercat să vândă becuri tradiționale pe post de „dispozitive de încălzire”. Ce s-a-ntâmplat? A venit Statul orwellian, le-a confiscat becurile și le-a interzis dispozitivul de la vânzare, producție sau import în numele legii 244/2009 impusă de Comisia Europeană.
Eu, și alții care nu cântam „Oda bucuriei” nici în 2009, am avertizat despre acest aspect și, ca de obicei în acel an, am fost luat la mișto.
Becurile de 100W au fost interzise începând cu 1 septembrie 2009. Au urmat cele de 200W și mai mari în ianuarie 2010. Apoi cele de 75, apoi cele de 60. Acum, de la 1 septembrie 2012, TOATE devin complet ilegale.

A fost întrebat vreun român despre asta?! Evident, nu.
Povestea cu becurile e veche. Prin 2005 a apărut ideea asta năstrușnică și a venit mai mult pe sistemul „dacă ține, ține - dacă nu, tăiem”. A „ținut” din păcate, cu-atât mai mult cu cât tendințele eurocraților de a dicta cetățenilor cu ce au voie să-și ilumineze casa pe banii lor și cu ce nu au stat sub preș. A auzit cineva mass-media românească vorbind despre asta?

Am căutat pe Google „de la 1 septembrie 2012 becuri”. Sunt doar câteva bloguri, două site-uri ecofasciste (Link1 și Link2), ziare.com cu un articol obscur, cele 3 tabloide principale și... cam atât! Nimeni din presa de mare audiență n-a considerat relevant să informeze publicul de faptul că UE tocmai a luat o măsură similară cu perioada Ceaușistă când Statul decidea când ai voie să ai lumină în casă și când nu!

Urmează și alte măsuri similare

Nu, nu e o glumă. În curând UE plănuiește să reglementeze exact cum trebuie să funcționeze plita de încălzire a unui fierbător de cafea, cum trebuie să funcționeze aspiratorul cu care vă faceți curat în case și ce detergent aveți voie să folosiți pentru a vă spăla rufele și la ce temperatură maximă să vă porniți mașina de spălat (se vorbește chiar de 20 de grade celsius să fie temperatura maximă - deci adio cicluri de spălare la 90 de grade c-așa vreți voi - Statul Orwellian European știe mai bine decât voi!).
Ba încă și actul de spălare a rufelor va fi complet regândit de Eurocrație și se vrea ca în 10 ani să devină obligatoriu ca europenii care au nenorocul de a fi în UE să fie obligați să-și spele hainele în mașini de spălat cu microunde și tehnologie de absorbție.
Nu vă supărați, pe când o să ne spună UE și cum să ne câcăm? Sau cum să facem sex? Sau, de ce nu, cum să gătim?
De asemenea, în plină dezbatere este o reglementare prin care cetățenii să fie obligați să-și monteze dușuri fixe în perete (cam ca-n cazarmele militare din anii 50) pentru a consuma mai puțină apă la un duș. Și nu, nu glumesc. Chestia asta deja se aplică parțial în Belgia.
Producătorul german Audi deja și-a făcut o reclamă care arată o societate Orwelliană în care Poliția Verde arestează oamenii pentru că folosesc pungi de plastic, pentru că dețin becuri tradiționale, pentru că-și încălzesc prea tare apa din piscină sau pentru că beau apă din sticle de plastic(primul video de aici). Sigur, Audi și-a făcut reclama ca să-și promoveze propria mașină ca „verde”. Însă problema e că înspre asta ne îndreptăm. Și o facem cu pași repezi. Generația mea și mai ales a nepoatei mele (care are 3 ani acum) o să trăiască într-o astfel de lume în care confortul personal este dictat de Stat.

Așa începe totul...

Toate ideile proaste din ultimii 500 de ani au început cu „planuri mărețe” cu propuneri de „salvare”, prietenie, libertate, democrație și alte basme similare și s-au terminat rău.
N-am nicio îndoială că la fel vor sta lucrurile și cu UE, cu amendamentul că există speranța că UE se va proăbuși mai repede decât și-ar dori eurofanaticii datorită faptului că logica economică ne spune fără echivoc că acest proiect nu poate rezista.
Din păcate, însă, va dura o vreme căci economia face dreptate foarte greu, cu-atât mai mult cu cât comunistul Barroso nu se va opri prea curând din încercarea sa disperată de a-și impune voința asupra a 500 de milioane de oameni. Și nu, nu e o dramatizare când spun „comunistul Barroso”. Omul chiar dădea interviuri pentru televiziunea națională a Portugaliei reprezentând o mișcare studențească ce susținea modelul și regimul lui Mao Zedong.
Deja UE reglementează volumul maxim la care avem voie să ascultăm muzică la Mp3 player. Tot UE reglementează mărimea minimă pe care trebuie s-o aibă hanoracele cu șnur. Nu e glumă - Barroso însuși a spus că e o „minune” cum generația lui (sau a mea) a „supraviețuit” hanoracelor cu șnur pentru copii.
Tot UE reglementează cum trebuie vândută brânza (fapt ce i-a scos din afaceri pe toți micii producători din România care veneau de la țară în piețe și vindeau marfă proaspătă).
O grămadă de detalii din viețile private ale oamenilor sunt deja reglementate de UE care ușor-ușor face ca adjectivul Orwellian să fie insuficient pentru a descrie grotescul pe care-l reprezintă această uniune.
În plus, avem deja corectitudinea politică ce ușor ușor preia cam toate universitățile din UE și încet-încet pune stăpânire și pe școli. În curând va fi ilegal să exprimi opinii contrare dogmei de partid și de stat în școli și universități.
Credeți că exagerez? La alții deja se-ntâmplă (vezi campusurile britanice și suedeze).

În cursul săptămânii viitoare va trebui să-mi achiziționez vreo 100 de becuri însă, pe termen lung, va trebui să fac niște modificări prin casă căci corpurile mele de iluminat nu au fost gândite nicio secundă pentru momentul în care această instituție vomitivă numită Comisia Europeană va veni să-mi dicteze ce am voie să pun în corpul de ilmuinat și ce nu.
În cartierul în care locuiesc eu, prețul unui bec tradițional variază între 1 leu și 2 lei. Prețul unui bec „economic” variază între 15 lei și 24 de lei. Dar, desigur, cui dracu îi pasă de chestia asta? Mai important e să fim „eco” și să se umezească ecofasciștii, nu?
Unii spun că acestea consumă mai puțin. Sincer? Nu-mi pasă! Și dacă consumă de 3 ori mai puțin, ele tot costă de până la 15 ori mai mult. În plus, de când și până când e treaba Statului să reglementeze cum consum eu curentul? Îmi plătește Uniunea Europeană factura la curent? Primesc curentul gratis și este produs de Barroso alergând ca hamsterul pe rotiță?! Evident, nu.
Și-atunci vine întrebarea pe care o tot pune Nigel Farage: Cine dracu vă tot credeți?!?!?!

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

P.S.: Articolele pe care le-am scris până acum în competiția Debate@Europe se găsesc aici. Vă rog și pe dumneavoastră să lăsați 1-2 comentarii la respectivele articole. La unele dintre ele deja s-au încins dezbateri aprinse căci eurofanaticii nu înghit puncte de vedere contrare.

marți, 18 septembrie 2012

The European youth doesn’t need a nanny

I am supposed to answer within this competition a question regarding what the EU should do in order to further accommodate my needs as a young person. Well, the short version of my answer is: ‘Nothing!’

Not only that Eurocracy should do nothing at all any further, but it should also abolish some of its current regulations.

The EU bureaucracy is turning more and more in a totalitarian Orwellian nanny-state and laws that are being passed through the bureaucracy are rather presuming that the individual is mentally unfit to make decisions on his own and needs the nanny-state’s help.

How else should we call the bureaucracy that thinks youths are so incapable that they cannot read the label and would listen to music until they went deaf? The EU is actually trying to regulate how loud is ‘too loud’ through state enforced truths. Why should the EU have the power to tell me how loud should the music in my headphones be? And since when all the individuals are physiologically exactly the same so the same standards apply to all of them?

The youth know by themselves when they need loud music in their headphones and when they don’t – but despite this fact, the EU pushes laws to regulate the maximum allowed volume in MP3 players and similar devices[1].

But it’s not just that. The EU has elaborated detailed regulations for almost everything – including details from people’s private lives. How far are the Eurocrats going to go?

The EU now regulates in which proportions the parents should stay with their infant, how loud we are to listen to our favorite music on mobile devices or how I should illuminate my home [2]. They even got to the Internet cookies which in some countries threw most of the websites outside legality[3]. The EU regulations on food removed a lot of honest food producers from the Romanian market because they were not on the same level of what the Eurocrats imagined to be ‘good quality products’. As a result, more bad food is now on the market (but which complies with the aberrant standards of packaging).

There are countless legitimate businesses that were either shut down or generated millions of euros in losses as ‘collateral damage’ to the ever increasing absurd regulations of the EU.

But probably the most anti-youth piece of legislation that EU is trying to push is the minimum wage legislation[4] - since youths are the main demographic targeting for entry-level jobs, which tend to be the lowest paying jobs.

The problem with state enforced minimum wage is that it actually hurts workers[5]. It doesn’t hurt all workers – but it particularly hurts the less skilled workers, for which the policy was imposed in the first place.

If I own a business with 3 employees – X, Y and Z and X generates 10 euros income, Y generates 12 euros income and Z only 9 euros income – it is worth paying them 8 euro/hour wage. But when the State tells me I should pay my employees at least 9.50 euros/hour, then it is not worth anymore keeping Z hired as he would generate 50 cents/hour loss for my business whilst X an Y would still be profitable, though at a lower rate. In the end, with the decrease in profits, my business is highly less likely to grow, and Z has now zero euros/hour income since I had to fire him.

The regulations on people’s private lives (including youth’s) generate a lot of frustration and as a result, they cease to care about the EU. But when the youth will start realizing that the aberrant economic regulations are keeping them outside the labor market, then there should be no surprise when they start to actively reject the Eurocracy. But at that point it might be too late since individual freedom is not at all a respected value for the collectivist narrative of the European Commission lead by the former Communist, Jose Manuel Barosso who deemed as ‘inadmissible’ any discussion about the fact that the most powers within the Eurocracy are held by a Communist.[6]

__

[1] http://ec.europa.eu/news/environment/090928_en.htm

[2] http://whatsupfinland.org/english/wahlroos-the-eu-dictates-stupidity-to-finland/

[3] http://www.webpresence.tv/uk-blog/uk-website-illegal/

[4] http://euobserver.com/social/115930

[5] Does the minimum wage hurts workers? Learn Liberty project - http://www.youtube.com/watch?v=Ct1Moeaa-W8

[6] http://www.bnp.org.uk/news/european-commission-rules-questions-barroso%E2%80%99s-communist-background-%E2%80%9Cinadmissible%E2%80%9D

RO: Având în vedere că platforma Debate@Europe pică foarte des, unele dintre articole o să le postez și aici - însă în versiunea lor originală, în engleză - fără traducere.

EN: Considering the fact that the Debate@Europe platform fails to work all the time, I will alos post here some of the articles within the blogging competition in their original versio - in the English language - without translating them into Romanian.

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Debate Europe

Începând de astăzi 15 septembrie și până pe 15 octombrie, voi scrie mai puțin pe-aici căci particip la o competiție numită „Debate Europe” - ca-n titlu.
Eu m-am băgat în competiția de blogging. Ceea ce-nseamnă că fac acolo cam același lucru pe care-l fac aici - numai că în limba engleză și cu limită de 700 de cuvinte/articol - ceea ce-nseamnă că va trebui să scriu zilnic ca să-mi pot aduce toate argumentele.

Deși nu m-aș supăra deloc dacă aș câștiga, scopul pentru care m-am înscris nu e acela de a câștiga, cât de a duce curentul eurosceptic în gura lupului. E nevoie având în vedere că aberațiile comunistului Jose Manuel Durao Baroso au ajuns să fie crezute a priori fără niciun fel de gândire critică aplicată.

Se premiază 5 bloguri. 3 dintre ele pe bază de punctaj decis de un juriu și două dintre ele pe bază de comentarii de la utilizatori unici.
Așadar, nu m-aș supăra dacă ne vedem pe platforma aia și să ne certăm în engleză de ce UE este sau nu este de porc.

Primul articol este deja pe platformă și se numește „Should there be another bailout?” (Ar trebui să mai existe și un alt bailout?) și poate fi citit aici.
Link-ul mini-blogului meu de-acolo este: http://ateurope.idebate.org/blogs/lucian-v%C3%A2lsan și, v-aș recomanda, dacă aveți timp, să intrați zilnic căci în fiecare zi voi veni c-un subiect nou.

În măsura în care voi putea, voi promova articolele de acolo și aici.
Așadar, sper să ne vedem pe platformă.

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

P.S.: Vă recomand un filmuleț foarte bun despre cât de „bună” este Uniunea Europeană.


vineri, 14 septembrie 2012

Gender pay gap - între cifre și propagandă

Unul dintre primele argumentele apărute pe piața (pe-atunci încă) liberă a ideilor adus de tabăra feministă a fost argumentul pe care-l numim generic „gender pay gap”.
Între timp, feministele din Vest (chiar și cele mai hardcore dintre ele) au renunțat la acest argument - și asta din simplul motiv că au fost și feministe care au studiat economia și au constatat că argumentul în sine are foarte puțină spre deloc substanță în lumea reală.
Asta în America de Nord. În m.U.E. (marea Uniune Europeană, desigur) și mai ales în estul acestui mamut socialist, acest argument de flutură în continuare și mulți încă pun masiv botul la acest argument pentru că est-europenilor încă le este foarte străin mecanismul de funcționare a unei piețe relativ libere.
Vom încerca așadar să demontăm acest argument și voi folosi ca dovezi inclusiv studii pe care le flutură feministele ca dovadă pentru revendicarea lor. Acest lucru confirmă, o dată-n plus, că foarte mulți oameni (nu doar feministele) nu citesc în totalitate documentele pe care ei le prezintă ca dovezi pentru poziția lor.

1. Enunțarea argumentului și a principiilor de bază

Argumentul, în varianta sa completă sună în felul următor:
Femeile sunt plătite cu X% mai puțin pentru aceeași muncă din cauza discriminării sistemice de gen.
X este o variabilă ce poate lua valori între 10 și 30, în funcție de agenda activistului care aruncă acest argument, precum și de gradul de îndoctrinare al acestuia. X mai variază de asemenea și în funcție de cât de mult cunoaște oponentul ideologic despre cum funcționează o economie.
Am pus cu verde „X% mai puțin” din simplul motiv că revendicarea este scoasă din context - nu neapărat falsă - și, în plus, ignoră cazurile (chiar multe) în care „mai puțin” devine factual fals și unde „mai mult” ar fi termenul corect.
Restul argumentului l-am pus cu roșu din următoarele motive:
1. Pentru că e fals.
2. Pentru că „aceeași muncă” nu înseamnă deloc „aceeași experiență, aceeași educație, aceleași alegeri individuale” și toți ceilalți factori de asemenea importanți când vrei să studiezi veridicitatea unei asemenea revendicări.
3. Pentru că implică acceptarea unei gândiri conspiraționiste ce are sens în cercuri precum SCUM Manifesto, RedStockings Manifesto, RadFemHub și alte asemenea. În lumea reală, conspirații de tipul „Mafia masculină oprimatoare” trebuiesc dovedite - lucru care nu s-a-ntâmplat până în prezent și-mi permit să pariez că nici nu se va întâmpla vreodată.

Un principiu de bază de la care plecăm în deconstruirea acestui argument este că oamenii sunt diferiți între ei. Nu doar bărbații și femeile sunt diferiți - dar toți oamenii sunt diferiți între ei. E un principiu fundamental al logicii - acela că individul A nu poate fi complet egal cu B decât dacă B este o altă notație petru același individ A.
Având în vedere că vorbim de oameni diferiți - a tinde către acordarea de șanse egale între toți este un ideal drăguț, deși nerealizabil din simplul motiv că oamenii se nasc diferiți și cu capacități diferite. Însă, a tinde spre a avea rezultate identice/egale între toți este un ideal de factură marxistă și, trecut prin filtrul lumii reale, eminamente utopic.
Un alt principiu de bază la care ne vom raporta este productivitatea economică diferită asociată domeniilor. Oricât de mult și-ar dori unii să trăim într-o lume în care toată lumea câștigă X lei și toată lumea e egală - acest lucru nu numai că nu se va întâmpla, dar chiar și dacă l-ai forța prin coerciție, într-un final va colapsa tot în capitalism și economie de piață - și deci în productivitate economică diferită asociată.
De ce? Pentru că dacă un milion de indivizi câștigă X lei pe lună vreme de-un an - la finalul anului, o parte dintre acei indivizi vor avea economii de X-N lei și o parte dintre ei datorii de X² lei. Perpetuarea acestui sistem pe 10 ani, de exemplu, va duce la faptul că unii indivizi vor ajunge să economisească X²° lei și să-și deschidă o afacere, în vreme ce alții vor acumula datorii de 10X. De ce se va-ntâmpla asta? Pentru că oamenii sunt diferiți și investesc diferit.
Revenind în lumea reală, acest lucru se traduce prin faptul că unele domenii sunt mai relevante economic, altele mai puțin - și pe cale de consecință, unii oameni vor câștiga mai mult și alții mai puțin, indiferent de sentimentele și percepțiile unora asupra subiectului.
Acestea fiind spuse, vom analiza situația la nivelul României, la nivelul Uniunii Europene și vom spune câteva vorbe și despre America de Nord și restul lumii - după care vom ataca și câteva revendicări și percepții care nu fac altceva decât să înrăutățească dezbaterea, urmând ca la final să recapitulăm.

2. Situația pe România

Blogosfera feministă a râs c-un ochi și-a plâns cu altul răcnind sus și tare că gender pay-gap-ul în România e 12,1%, dar că totuși e bine pentru că media pe Uniunea Europeană e de 17%.
Explicația pentru această diferență dintre noi și „occidentul civilizat marxist” nu și-au putut-o explica feministele. Însă explicația e simplă: Piața muncii din România e mult mai puțin reglementată și, deși e suprataxată, e totuși mai puțin taxată decât în alte țări. Să nu uităm că salariații de la noi pleacă acasă cu 58% din ce-au produs - în vreme ce-n Suedia, de exemplu, pleacă cu 38% din ce-au produs (62% sunt impozite și alte taxe furate de către stat).
Mai mult, sectorul feminist a ținut să evidențieze că în domeniul „informații și comunicații” sunt diferențe chiar și de 16%.
Pe ce-și bazau revendicările? Pe un comunicat de presă al Institutului Național de Statistică pe care îl puteți consulta aici.
Raportul se raportează la câștigul salarial mediu pe luna octombrie 2011 pentru persoanele care au lucrat cel puțin 21 de zile în această lună și care lucrează cu normă întreagă.
Și, ne ducem la pagina 7 a comunicatului de presă al INS, în tabelul din jumătatea a doua a paginii și vedem că raportul salariilor între femei și bărbați e 86% (deci e 14%, nu 16 cum zice propaganda feministă) în sectorul informații și comunicații. Mai vedem că în domeniul „activități de spectacole culturale și recreative” raportul e 91% (deci e 9% gender paygap-ul). Mai vedem că în domeniul „sănătate și asistență socială” raportul e 87,5% (deci e 12,5% gender paygap-ul).
Păi... pare că feministele au dreptate, nu? Ia stai așa...
Pe aceeași pagină, vedem că raportul salariilor femei/bărbați în domeniul „activități de servicii administrative și activități de servicii suport”, raportul este 127,3%. Adică, altfel spus, pentru fiecare dolar câștigat de o femeie, un bărbat câștigă în acest domeniu 72,7 cenți. Tot pe aceeași pagină, observăm cum în domeniul „transporturi și depozitare”, raportul e 111,1%. Și tot pe aceeași pagină vedem că în „construcții” raportul este 124,3%.
Ar trebui ca bărbații din construcții, servicii suport, transporturi, gestionarea deșeurilor sau industria extractivă să mărșăluiască pe străzi cerând plată egală cu colegele lor?! Dacă răspunsul dumneavoastră este „DA”, atunci înseamnă că aveți o problemă în înțelegerea funcționării unei economii.
Prin „gender pay gap” s-a încetățenit înțelegerea cum că ar fi vorba numai de femei - ceea ce, deja am observat că este fals.
În realitate, angajatorilor le pasă prea puțin spre deloc de sexul angajatului. Mai des le pasă de alte aspecte pe baza cărora se discriminează - cum ar fi de exemplu Cazierul Judiciar, Cazierul Rutier (în cazul șoferilor), predispoziția de a fura, disponibilitatea de lucra ore suplimentare, etc. etc.
De exemplu mulți angajatori în România cer noilor angajați (în special în industria alimentară și în comerțul cu amănuntul) să depună o garanție în bani pe care și-o recuperează când pleacă de la respectivul loc de muncă sau în alte condiții stabilite cu angajatorul. Probabil că în opinia unora și asta e discriminare - și își formează această opinie din același motiv: pentru că au senzația că trebuie să reglementeze până în cele mai mici detalii viețile oamenilor.

Revenind la gender pay gap, ne uităm și observăm că cea mai mare discrepanță în dezavantajul femeilor și cea mai mare discrepanță în dezavantajul bărbaților - adică vârfurile de discrepanță - sunt apropiate și în marja de eroare - 28,8% și 27,3%.
Ce ne spune asta? Ne spune exact ceea ce am vorbit în introducere: Că oamenii sunt diferiți între ei și că întotdeauna vor exista indivizi și grupuri de indivizi care se descurcă mai bine într-un domeniu și mai prost în alt domeniu.
Astfel, conform raportului ăsta, femeile se pricep de minune la servicii suport, depășind cu peste un sfert colegii de sex masculin în performanță iar bărbații se pricep de minune la intermedieri financiare și asigurări, depășind cu peste un sfert colegele de sex feminin în performanță. Așa, și? Ce-i rău în asta?

Principala problemă a argumentului „gender pay gap” este că nu ține cont de niciun alt aspect decât strict al remunerației - ceea ce este complet nerealist. Astfel, când se dau aceste cifre bombastice de tipul „femeile câștigă cu X% mai puțin decât bărbații în domeniul Y” se calculează rudimentar fără a ține cont de dinamica economică.
Astfel, se adună toate salariile femeilor, apoi se face același lucru cu salariile bărbaților și se compară. După comparație se trage concluzia că există „discriminare sistemică de gen”. Și-atât.
Ei bine, nu-i atât - din simplul motiv că economia e un pic mai complexă de-atât.
Așa cum vedem în România (și vom vedea îndată și-n alte țări), există domenii în care femeile se descurcă semnificativ mai bine și domenii în care femeile se descurcă semificativ mai prost - și vice versa.
În fața acestei realități incontestabile, ideologii de gen vin cu al doilea argument, potrivit căruia femeile au „două job-uri” pentru că se ocupă și de casă, în vreme ce nu același lucru se poate spune și despre bărbați.
Acest argument poate ar fi mers în 1930 în România, dar după instaurarea comunismului - cam greu de folosit în termeni reali acest argument.
Acest argument scârțâie din două motive: În primul rând, presupune că bărbații locuiesc tot timpul numai cu femei în casă - ceea ce nu-i adevărat. Ba dimpotrivă, numărul de bărbați care resping instituția căsătoriei este în continuă creștere - și din motive legitime.
În al doilea rând, argumentul prespune că cineva le obligă pe femei in corpore să facă muncă domestică. Ceea ce iarăși e fals. Căci dacă ar fi adevărat numărul de procese intentate pentru muncă forțată ar fi exponențial mai mare - și nu doar la noi, ci peste tot, întrucât acest argument cu munca domestică e folosit peste tot.
În plus, piața din România oferă posibilități de antreprenoriat pentru „corvoada domestică”. E drept însă că trebuie să te ducă și capul. Pe Oana din București, însă, a dus-o capul și a făcut o afacere profitabilă din călcat cămăși bărbătești.
Însă dincolo de exemplul Oanei din București, e foarte important ce și cât anume aleg indivizii să investească în capitalul lor uman, precum și modul lor de a vedea lucrurile.

Un motiv suplimentar pentru care gender pay gap-ul (GPG) va fi raportat din ce în ce mai mare peste tot în Europa este și schimbarea metodei de calcul a Eurostatului.
Așa se face că există diferențe din ce în ce mai mari dintre cifrele raportate de INS cu date de la Ministerul Muncii (adică de la instituția care are acces la datele brute) și cifrele Eurostat.
De exemplu, Eurostat zice GPG-ul la noi e pe la 15%, chiar dacă tocmai am demonstrat că nu e așa. Link-ul aici.
Acest link mi l-a dat o feministă care susține că eu greșesc când spun că GPG e o cifră irelevantă și că dacă e s-o luăm în considerare, oricum merge în ambele sensuri. Feminista respectivă mi-a dat însă link-ul spunând că „e mai mult de 12% și e oprimare totală în România”. De ce e o cifră irelevantă am spus deja și o să mai revin. Faptul că merge în ambele sensuri, deja am arătat.
Însă motivul discrepanței dintre Eurostat și INS este explicat chiar de către Eurostat, în chiar același link - în această porțiune. Să cităm de-acolo (traducerea îmi aparține):
Potrivit noii metodologii de calcul, GPG-ul se referă la toți angajații (fără restricție de vârstă sau ore lucrate) din întreprinderile cu cel puțin 10 angajați din industria grea, construcții și servicii.
Cu alte cuvinte, comparăm minerul care stă 10 ore în subteran scoțând cărbune cu recepționerul de la hotel.
Nu trebuie să fii economist ca să-ți dai seama că o astfel de comparație nu are nicio relevanță și că e absolut firesc ca minerul sau operatorul de la cocserie să câștige mai mult decât recepționerul de la hotel sau chelnerul.
Vom mai reveni pe parcurs asupra modului defectuos de a calcula și privi economia prin lentila ideologică.

3. Situația pe Uniunea Europeană

Ca și la România, vom lucra „cu materialul clientului”. Astfel, voi folosi date de la Eurostat (și mai ales explicațiile lor) și în general link-uri pe care le-am primit de la feministe pe subiect.
Am afirmat mai sus că femeile se pricep de minune la servicii suport (conform datelor) dar și faptul că în construcții GPG-ul e defavorabil bărbaților.
Ei bine, conform aceluiași Eurostat, GPG-ul defavorabil bărbaților în domeniul construcțiilor se menține în chiar multe țări europene - deci nu e o anomalie a economiei românești.
Să cităm de aici:
GPG-ul are cea mai scăzută valoare în domeniul construcțiilor. [...]
GPG-ul în construcții este chiar negativ în 8 state membre. Acestea sunt: Bulgaria, Italia, Luxembourg, Ungaria, Polonia, Portugalia, România și Slovenia (GPG negativ înseamnă că în medie femeile sunt plătite mai bine decât bărbații).
Aceste date dovedesc o dată în plus că judecata după percepție este arareori una corectă - însă foarte des practicată de tabăra feministă.
Grupurile feministe s-au arătat indignate de faptul că GPG-ul e +9% în educație - „un domeniu feminizat” (după cum s-au exprimat ele).
Pe această logică, ar trebui să mă indignez și eu că GPG-ul e -24% în construcții în România căci e un domeniu „masculinizat”?!
Ei bine, nu! Lucrurile nu stau deloc așa. Munca în construcții e o muncă grea și practicată compleșitor de către bărbați. Însă, segmentul „construcții” nu include doar mistrie, picamer, ciocan rotopercutor, mortar și betoniere. Segmentul „construcții” mai include și arhitecți, șefi de șantier, experți în amenajări interioare, etc. etc. Aceștia din urmă, sunt de fiecare dată mai bine plătiți decât salahorii de pe șantier. Și e și normal să fie așa. Or, aceștia din urmă nu trebuie să fie capabili să care saci de ciment - ceea ce-nseamnă că e o ramură a domeniului care poate fi fără probleme accesată de femei. Și, după cum arată datele, o și fac - în număr atât de mare încât se vede clar în statistici. Așa, și? Ce-i rău în asta?! Păi nu-i nimic rău - atâta doar că se spune doar jumătate de poveste, se scot în evidență doar jumătate din cifre și se face multă propagandă asupra a doar jumătate din dinamica economică dându-se impresia c-așa-i peste tot.

Un alt argument în favoarea poziției de-a lăsa piața liberă să se dezvolte singură și de a evita reglementările excesive este faptul că piața liberă aduce mai multă egalitate, pe de o parte, dar și mai multă dreptate pe de altă parte.
România este una dintre cele mai libere țări din punctul de vedere al pieței telecomunicațiilor. Iar acest lucru se vede și în GPG. România e singura țară din UE cu GPG negativ în domeniul telecomunicațiilor. Tabelul întocmit de Eurostat poate fi consultat aici.
De asemenea, putem observa în același tabel, că dereglementarea dintr-un domeniu corelează cu GPG. Astfel, Finlanda, una dintre cele mai libere piețe energetice din UE, are GPG-ul semnificativ mai mic față de România și Estonia, țările cu o piață mult prea reglementată de către stat. De ce apare această corelație - voi explica mai târziu.
Același raport Eurostat spune că GPG-ul e nesemnificativ în rândul angajaților cu vârsta sub 30 de ani, însă nu ne spune dacă trendul american se aplică și în UE. Dacă există astfel de date și nu le-am găsit eu - vă rog să-mi indicați în comentarii. În USA, femeile singure fără copii și care locuiesc la oraș câștigă cu 20% mai mult decât bărbații singuri, fără copii și care locuiesc la oraș. O să revin asupra situației din SUA - însă nu știu dacă trendul se respectă și în Europa, așa că suspend judecata.

Un alt factor care influențează GPG-ul este tendința prezentă atât în UE cât și în SUA - și anume faptul că femeile se angajează în masă la stat fugind în medie chiar foarte mult de mediul privat - și deci de economia reală.
Ăsta n-ar fi un lucru neapărat rău - dacă birocrații n-ar fi ei înșiși vinovați de sugrumarea economiei europene și de dezindustrializarea ei prin reglementări aberante.
International Labor Organization (ILO) - un think tank socialist plătit de altă instituție de nefăcut nimic - ONU - recunoaște, cu jumătate de gură, ce-i drept, că economia reală este corozivă la propagandă de tipul „GPG” și că doar joburile de frecat menta pe bani publici vin cu GPG mic - în timp ce economia reală (aia de plătește în funcție de performanță) generează GPG cu două cifre atât pozitiv cât și negativ după cum am arătat deja mai sus.
Dar să citim din raportul ILO, cu tot cu propaganda de rigoare (traducerea îmi aparține):
În toată Europa, femeile sunt mai bine reprezentate în sectorul public decât în sectorul privat datorită salariilor mai mari precum și datorită proporționalității mai mari a locurilor de muncă ce necesită abilități mai multe și care neceistă și o forță de muncă mai instruită.
În UK, 28% dintre femeile din sectorul public sunt considerate „mai bine educate” prin comparație cu 18% în sectorul privat. În Lituania, numărul femeilor cu studii superioare care lucrează în sectorul public e dublu față de cele ce lucrează în sectorul privat.[...]
Chiar și pentru munca de jos, salariile din sectorul public au fost în general mai mari decât în sectorul privat și au jucat un rol important în reducerea GPG-ului, în special în țările cu salarii minime mici sau nereglementate în sectorul privat.
Această înlocuire progresivă a salariului mai mare pentru cei care lucrează în sectorul public cu o scădere de salarii așa cum s-a-ntâmplat în Ungaria, România sau Olanda, afectează femeile din sectorul public.
O mică problemă cu argumentația asta: E nenatural ca salariile din sectorul public să fie mai mari decât cele din sectorul privat. De ce e nenatural? Pentru că sectorul public există pe spinarea sectorului privat - nu invers.
Cât privește argumentul adus de ILO cu „educația superioară” - explicația e simplă: Fabricile de diplome. Doar nu vă-nchipuiți că „Spiru Haret” e doar în România. Fiecare țară din UE are propriul „Spiru Haret”. Și, cum la stat salariile cresc în funcție de teancul de diplome - și nu în funcție de performanța la locul de muncă - e și normal ca anagajații din sectorul public (și femei și bărbați) să caute să-și mai cumpere o diplomă.
Însă ILO nu suflă o vorbă despre faptul că în țările cu aparat bugetar mic, GPG-ul e practic inexistent (adică în marja de eroare de +/- 2%) în majoritatea domeniilor private. Asta e realitatea. Sigur, există domenii în care GPG-ul e +20% și în care e -20%. E și normal să fie așa - vezi al doilea principiu de bază din introducere.
Ba mai mult, argumentul ILO cum că scăderile de lefuri din sectorul public din România și Ungaria mărește GPG-ul, nu se susține. Orice cifră ai lua, ori de la INS, ori din link-ul oferit de mine de la Eurostat - constați că chiar nu stau deloc așa lucrurile. Însă ce nu face ONU ca să mai scoată femeile un pic „victime”?
Însă problema cu articolul ILO nu e doar aceea că e un articol de propagandă - ci și faptul că pur și simplu include minciuni și viziuni distrosionate ale realității. Cum ar fi aceasta:
Diane Elson, profesor emerit la Departamentul de Sociologie al Universității din Essex, este de acord că tăierile bugetare vor mări inegalitatea de gen, dar crede că multe țări europene vor putea curând renunța la politicile de austeritate.
Nu, doamnă Elson. Majoritatea țărilor europene nu vor renunța la politicile de austeritate decât când se va dizolva acest monstru etatist numit U.E. sau măcar moneda euro care ține multe țări captive într-o închisoare financiară.
Orice economist de bun simț poate confirma că situația financiară a U.E. nu e deloc roză - ceea ce-nseamnă că e o masturbare intelectuală să crezi că e rațional să renunți la politicile de austeritate.

Până și Comisia Europeană, condusă de comunistul Jose Manuel Barroso, recunoaște într-un raport că GPG-ul nu e chiar o cifră atât de relevantă cu privire la egalitatea de gen și recunoaște așijderea că numărarea „la grămadă” a anagajaților, fără a lua în considerare numărul de ore muncite (full-time sau part-time), vârsta, experiența, etc. etc. nu duce la o imagine realistă. Raportul poate fi consultat integral aici. Să cităm de la pagina 5 din acest raport:
GPG-ul nu este un indicator relevant cu privire la egalitatea dintre femei și bărbați având în vedere că ia în considerare la grămadă persoanele salarizate. Problema trebuie abordată în raport şi cu alţi indicatori ai pieţei muncii precum modul diferit de lucru între femei şi bărbaţi. În majoritatea ţărilor în care rata de ocupare a forţei de muncă feminine este scăzută (precum Malta, Italia sau Polonia, GPG-ul e mic ceea ce poate reflecta o proporție mică de femei slab calificate sau necalificate pe piața muncii. Un GPG mare e de regulă caracteristic piețelor muncii mai puternic segregate (Estonia sau Slovacia) sau în care o proporție semnificativă de femei lucrează cu jumătate de normă (Germania, UK, Olanda, Austria). Mecanismele instituționale și sistemele de calcul ale salariilor de asemenea distorsionează GPG-ul.
Rețineți că și acest raport mi-a fost dat de o feministă ca dovadă pentru afirmația ei. De ce oare oamenii nu citesc documentele înainte de a le oferi ca dovezi?!
În mod normal discuția despre legitimitatea argumentului GPG ar trebui să se încheie aici - însă e foarte important să-l dezbatem pe toate părțile ca să încheiem o dată și cu povestea asta.
Raportul din care am citat mai sus continuă după aia în afirmații pe care nu le susține cu nicio dovadă. De exemplu insistă asupra faptului că există în Europa piețe ale muncii segregate - însă nu oferă nicio dovadă pentru a-și demonstra afirmația.
Ba mai mult, raportul respectiv își dă singur în cap propriei teorii pe care o propune atunci când trece la citat rezultate. Astfel, raportul turuie masiv că GPG-ul e mare în țările conservatoare (și dă exemplul Slovaciei) însă se lovește de propria-i propagandă când trebuie să dea exemplul Italiei.
Nu-ncape îndoială că Italia e probabil al doilea stat conservator, după Polonia, din UE. Deși se poate argumenta că și România e „tot pe-acolo”.
Ei bine, în Polonia GPG-ul mediu e pe la 2% (deci în marja de eroare) iar în Italia GPG-ul e -30%. Altfel spus, un bărbat italian câștigă 0,70 euro pentru fiecare 1 euro câștigat de o femeie.
Ca să ilustrăm ipocrizia Comisiei Europene precum și faptul că se izbește de propriile minciuni de fiecare dată când se confruntă cu realitatea, haideți să cităm din același raport. În josul paginii 4, raportul Comisiei Europene zice așa:
În absolut fiecare țară europeană, femeile câștigă mai puțin decât bărbații.
Apoi, derulăm până la pagina 7 și vedem cu raportul ne oferă cifre actualizate conform Standardului Internațional de Clasificare a Ocupațiilor. Și citim așa chiar din buza paginii 7 din același raport:
Italia este singura țară unde bărbații sunt plătiți semnificativ mai puțin (30%) decât femeile.
Repet: Acest link mi-a fost oferit de o feministă.
De asemenea, același raport confirmă încă o dată corelația GPG mic -> reglementări minime. În pagina 11 observăm că țările cu GPG-ul cel mai mic din UE pe segmentul „corporate”, sunt în ordinea asta, România, Cipru și Bulgaria. Asta în timp ce matriarhatul suedez și matriarhatul englez - țări tixite cu tot felul de affirmative action-uri cretine - continuă să se îndepărteze.
În paginile 12 și 13 ale raportului puteți obseva că GPG-ul de -30% din Italia se menține pe aproape toate domeniile - dărâmând practic definitiv afirmațiile din premizele raportului în primele pagini.

4. America de Nord și restul lumii

Nu de puține ori s-a spus că în foarte multe domenii unde se reclamă o „superioritate masculină” la vârf - de regulă există o „superioritate masculină” similară și la bază. Altfel spus, de regulă avem majoritar bărbați în pătura de jos, majoritar bărbați în pătura de sus și femeile undeva pe la mijloc. Această afirmație nu e mereu adevărată (de fapt, se poate argumenta că de multe ori nu e adevărată sau doar parțial adevărată) - însă se aplică în cazul cifrelor pe segmentul GPG și rata ocupării forței de muncă în SUA.
Din raportul „Discrepanța de Gen în rata șomajului în timpul recesiunii curente”, raport întocmit de Federal Reserve Bank (Rezerva Federală), aflăm că în mod constant bărbații au fost (și sunt) victimele șomajului - iar recesiunea a contribuit negativ, lărgind acest decalaj. Aceste concluzii sunt importante având în vedere că propaganda feministă turuie necontenit că „criza oprimă femeile și mai mult”. Raportul integral, în limba engleză, îl puteți consulta aici.
Să cităm de la pagina 2:
O cădere a cifrelor cu privire la angajare ne arată că bărbații au fost afectați mult mai grav decât femeile în timpul actualei recesiuni. Rata șomajului în rândul populației masculine în Decembrie 2007 era 5.0% iar cea feminină 4,8%. De atunci însă, cele două rate ale șomajului au urmat un trend divergent semnificativ. În august 2009, rata șomajullui în rândul populației masculine era de 10,9% în timp ce cea feminină era de 8,2%. Această diferență de 2,7 procente este cea mai mare diferență înregistrată între sexe la rata șomajului de la Al Doilea Război Mondial încoace.
Și, în timp ce bărbații pierdeau cu milioanele locurile de muncă și cu un sfert mai mulți decât femeile... domnul Obama oferea contraceptive gratuite pentru... femei.
Raportul continuă la începutul paginii 3 și zice așa:
O privire mai atentă pe cifrele șomajului în funcție de sex ne arată că bărbații au avut mereu o rată a șomajului mai ridicată ceea ce reprezintă o cauză pentru care distanța dintre două sexe s-a mărit atât de mult în timpul recesiunii.
Însă, în ciuda acestor fapte incontestabile, propaganda continuă că GPG-ul ține de discriminare și nu de factori mult mai complecși și de dinamica economică a unei piețe libere. Și, mai ales, propaganda feministă se face că nu vede de fiecare dată când i se pune în vedere că GPG-ul e în ambele sensuri de cele mai multe ori.
Tocmai pentru că e-n ambele sensuri nu se poate argumenta că există o „discriminare sistemică de gen”. E greu de dovedit că bărbații sunt discriminați în masă la angajare în SUA - însă la fel de greu e de dovedit și că ar fi favorizați. Dacă chiar ar fi favorizați și ar exista „male privilege”, atunci de ce sunt constant mai mulți șomeri decât șomere? N-are logică un astfel de argument.
Deși în America de Nord până și cele mai hardcore feministe au renunțat la argumentul GPG pentru poziția lor, asta nu le-a împiedicat să pretindă că femeile sunt cele mai oropsite de actuala recesiune. Raportul Rezervei Federale, însă, se încăpățânează să evalueze realitatea. Iar realitatea arată taman contrariul. Cităm de la pagina 4:
Figura 3 (pe care o puteți consulta la pagina 16 din același raport) arată că rata șomajului în funcție sex a fost relativ mai mare în rândul femeilor înainte de recesiunea din 1980. Totuși, în timpul recesiunii din 1980, rata șomajului în rândul bărbaților a sărit la 7,8% asta nu doar eliminând GPG-ul ci chiar ducând la un GPG puternic negativ. De atunci, rata șomajului în rândul bărbațior persistă la niveluri mult mai mari decât a femeilor în timpul și imediat după recesiuni. În timpul perioadelor de creștere economică, diferența în rata șomajului în funcție de sex tinde să se micșoreze. Și recesiunea curentă urmează acest tipar. Rata șomajului în rândul femeilor și bărbaților era relativ similară în decembrie 2007 (0,2% diferență în defavoarea bărbaților). Însă, în timpul recesiunii, diferența a atins maximul istoric de 2,7%. Asta înseamnă foarte mult peste 1%, media diferenței de șomaj pe sexe ce a apărut în timpul precedentelor 3 recesiuni.
Cu alte cuvinte, până în 1980, când încă mai funcționau și la ei combinatele mamut și erau foarte mulți bărbați care lucrau de 30-40 de ani în același loc - așa numitele „lifelong union job” - în timpul recesiunilor rata șomajului era până în cel mult 1% mai mare la femei decât la bărbați.
În 1980, cifrele s-au inversat ducându-se într-un 1% rată a șomajului mai mare în rândul bărbaților - iar trendul s-a menținut și se menține, cu mențiunea că acum e aproape de 3 ori mai rău pentru bărbați decât a fost în ultimii 70 de ani atât pentru femei cât și pentru bărbați.
Dacă stăpâniți limba engleză, vă recomand să citiți tot raportul. Nu e foarte lung dar oferă o perspectivă în termeni reali - dincolo de agenda trusturilor de presă sau a politicienilor care tind să spună doar jumătate din poveste.

Ba mai mult, dincolo de cifrele reale seci care nu lasă loc de vrăjeli politice de stânga, până și rapoartele scrise de lobby-iști feminiști recunosc că argumentul cum că GPG-ul există din cauza discriminării este un argument slab în contextul actual.
Vom cita din raportul OECD, „Prețul prejudecății: Discriminarea pe piața muncii pe criterii de etnie și sex”. Raportul complet îl puteți consulta, în limba engleză, aici.
Începând cu pagina 8, raportul începe să deconstruiască argumentele pe care aceiași oameni le foloseau în urmă cu 10 ani și pe care au ajuns să realizeze până și ei că sunt lipsite de substanță. Să cităm așadar din josul paginii 8 și începutul paginii 9:
Mai mulți cercetători au sugerat că diferențele de gen la nivel de caracteristici individuale - diferențe care de regulă nu sunt disponibile în studii standard - pot explica porțiunea foarte mare din GPG. [...] Aici se pot include factori cu privire la diferenţa de percepţie de gen asupra calităţii muncii, a calităţii educaţiei, a nivelului de studii precum şi trăsături emoţionale strict personale precum motivaţia sau aşteptările de la locul de muncă. De exemplu, într-un studiu recent făcut în UK în 2007 printre proaspeţii absolvenţi de facultate, se arată diferențe foarte mari de motivație, așteptări și domeniul ales pentru studiu între fete și băieți - diferențe care pot explica până la 70% din cauzele GPG-ului observat.
Altfel spus, până și organizația franceză de orientare leftistă recunoaște că în ceea ce privește comportamentul pe piața muncii, nu există clasa „bărbați” și clasa „femei” așa cum încerca în urmă cu câteva zile o feministă să mă convingă. Dimpotrivă - diferențele statistice nu pot fi explicate pe larg la nivel de grupuri sau clase, ci strict la nivel individual.
Și când mă gândesc că și acest raport mi-a fost furnizat ca „dovadă” de cineva care încă mai crede că GPG-ul e despre discriminare și nu despre o dinamică mult mai complexă și care ține de mult mai mulți factori decât dihotomiile clasice cu care ne-a obișnuit propaganda feministă.
Pe aceeași pagină, mai jos, raportul admite că diferențele sunt aleatorii și că nu pot fi corelate nici cu cultura locală și nici cu alți factori sociali de vreun fel decât în foarte mică măsură - într-o atât de mică măsură încât nu ar explica nimic practic.

Sigur, acest raport este făcut pentru a justifica mai mult statism, mai multă reglementare și mai multă supraveghere etatistă, în speranța că înțelege și statul lumea reală. Realizatorii raportului mai au de lucrat la capitolul rațiune - însă sunt pe drumul cel bun. Poate în 20 de ani vor admite într-un final că reglementarea excesivă face mult mai mult rău decât bine.

În Asia, GPG-ul mediu este static de vreo 10 ani și e pe la 18%, conform raportului Uniunii Internaționale a Comerțului - raport intitulat „Blocat în timp. GPG-ul neschimbat de 10 ani”. Raportul poate fi consultat integral, în limba engleză, aici.
Înainte să cităm din raport, să ne mai uităm o dată la cifra aia de 18% și s-o comparăm cu țări ultra reglementate feminist precum UK, Suedia sau Franța. Din acest punct de vedere, putem spune fără să greșim că statele din Asia sunt mai egalitare în privința salariilor decât Suedia.
Asta cred că e o veste proastă pentru doamnele de la ROKS - să afle că Arabia Saudită sau Iranul plătește mai bine femeile în raport cu bărbații decât o face Suedia.

Și în Asia se respectă în majoritatea țărilor trendul din U.E. - și anume că există domenii în care bărbații sunt plătiți semnificativ mai bine decât colegele lor, precum și domenii în care femeile sunt plătite semnificativ mai bine decât colegii lor.
Ne uităm la pagina 23 a raportului ITUC și vedem că în Indonezia (teocrație musulmană, patriarhală, buhuhuhuhu), GPG-ul pe sectorul „pescuit” este -19,8%. În cifre absolute, femeile câștigă în medie 4660 de rupii indoneziene/oră, față de colegii lor care câștigă doar 3890 de rupii/oră.
Sigur, ambii fac aceeași treabă - dau la pește. Dar, deși e aceeași muncă, nu sunt aceleași rezultate - de-aici și GPG-ul. Aparent, femeile au mai mult noroc la pește (sau știu zonele mai bune). Nu e nimic rău în asta - însă nu prea auzim asta la televizor, ci auzim doar cum femeile sunt oprimate în toată Asia.
Tot în Indonezia, vedem că segmentul construcții e la fel ca-n România sau Luxemburg, cu un GPG de -29%.
În plus, iată - dacă în Europa bărbații se descurcă mai bine pe piața imobiliară - în Indonezia femeile par să se descurce mult mai bine. GPG-ul pe imobiliare și mediul de afaceri e -18,6%.
Aceste cifre nu fac decât să confirme că există nu doar diferențe între bărbați și femei - dar și diferențe între oameni în general. Asta e realitatea pe care nu vor s-o înțeleagă deloc cei ce aduc GPG-ul ca argument pentru „oprimarea femeilor”.
Cifrele seci sunt însă clare: Bărbații din România sunt mai buni la făcut afaceri decât bărbații din Indonezia iar femeile din România sunt mai slabe la minerit față de femeile din Filipine. (Vezi tabelul 14, pagina 24 din raport - GPG-ul pe minerit în Filipine este -24%)
Ba mai mult, în Filipine, GPG-ul pe construcții este -46% (!!!).
Aceste cifre vorbesc de la sine despre faptul că e o masturbare intelectuală să vii cu GPG ca argument pentru ceva - orice ar fi acel ceva.
Tot în Filipine, femeile din telecomunicații câștigă 153% din cât câștigă bărbații. Și pe aproape toate domeniile unde există date, cifrele stau cam la fel în Filipine. Și totuși nu auzim știri de genul „Filipine e un matriarhat” însă această logică cumva devine brusc legitimă când raportul salariilor femei/bărbați este subunitar.
În lumea reală însă, nici Filipine nu e un matriarhat pentru că are GPG-ul negativ cu mult în foarte multe domenii și nici Indonezia nu e un patriarhat pentru că are GPG-ul pozitiv per ansamblu și comparabil cu cel al României. Pentru că GPG-ul nu e un indicator pentru nimic.
Vă recomand să consultați și raportul pe Asia - veți descoperi multe lucruri interesante pe care nu le auzim la știri - sau le auzim spuse doar pe jumătate, truncheat și tendențios în funcție de agenda politică a unora.
Suficient cu cifrele.

5. Argumente din percepții și apeluri la sentimente

Din păcate, majoritatea discuțiilor pe subiectul ăsta, nu se poartă în acest mod - cu cifrele în față și cu rațiunea pornită.
Majoritatea discuțiilor pe subiectul ăsta se poartă fie în manieră isterică, fie bază de jigniri, fie folosind argumente din percepții.

De exemplu, o argumentație din percepții sună cam așa:
„Dacă în educație lucrează mai multe femei decât bărbați (circa 70% după unele cifre) e logic ca femeile să câștige în medie mai mult în acest domeniu. Dacă nu o fac - atunci e glass ceiling”
„Glass ceiling”, pentru cei nefamiliarizați cu retorica feministă, este definit ca „bariera nevăzută ce împiedică femeile și minoritățile spre accederea la poziții bine plătite de conducere”.
Argumentul enunțat mai sus este fals întrucât în niciun domeniu de activitate nu se practică remunerarea în funcție de grupul din care face parte - și deci grupul „majoritar” să fie plătit mai bine. Nu. Remunerarea se face în funcție de poziție și, teoretic, de performanță. Spun „teoretic” pentru că domeniul educațional de la noi oricum e un gunoi cam de la un capăt la altul - cu din ce în ce mai puține excepții. Dar asta-i altă discuție.
Dacă argumentul de mai sus ar fi adevărat, bărbații care lucrează în construcții ar trebui să spună și ei la fel:
Dacă în construcții lucrează mai mulți bărbați decât femei (circa 90%), e logic ca bărbații să câștige mai mult în acest domeniu. Dacă nu o fac - atunci e galss ceiling.
E interesant că „glass ceiling” e definit de-așa natură încât să nu se poată aplica bărbaților, chiar dacă logica după care acest termen e aruncat în dezbatere, se poate folosi oricând și invers.
În realitate, nu există „glass ceiling” nici în educație și nici în construcții.
Dacă ar exista așa ceva, atunci probabil bărbații italieni ar trebui să pretindă in corpore un „glass ceiling” având în vedere că au GPG-ul la cota -30% - ceea ce iarăși e o aberație.

Pe lângă argumentele din percepție, apelurile la emoție sunt la mare preț când se vorbește despre GPG. De exemplu un articol despre GPG din ziare.com spune așa:
Diferentele de venit apar in urma dificultatii de a gasi un echilibru intre viata de familie si cea profesionala, femeile fiind nevoite sa lucreze part-time sau sa isi ia concediu de maternitate.
Și uite și apelul la emoție. Femeile sunt prezentate ca „victime” prin folosirea expresiei „fiind nevoite”. Fals!
Nu sunt „nevoite”. Verbul pe care-l căutăm este „ALEG”. Femeile au 100% control când vine vorba de concepție. Pe cale de consecință, nu sunt „nevoite” nici să nască nici să-și ia concediu de maternitate - ci ALEG să facă asta.
De asemenea, având în vedere că există și GPG negativ, e mai mult decât evident că nu sunt „nevoite” să lucreze cu jumătate de normă - ci ALEG să facă asta, datorită faptului că așteptările de la locul de muncă diferă.
Sigur, feministele au promis femeilor că le pot avea pe toate - căsnicie fericită, copii, bani, carieră și prestigiu. Ei, ghinion! Nu merge-așa! N-a mers niciodată nici pentru bărbați - dar desigur, asta se spune mai puțin.
Viața e plină de compromisuri pentru toată lumea - deci inclusiv pentru femei - fie că vor feministele să admită asta, fie că nu. Chiar și cu un partener super-susținător, tot nu le poți avea pe toate - indiferent dacă ești femeie sau bărbat.

Pe lângă argumentele din percepție și apelurile la emoție - mai există și argumentele din isterie, din ce în ce mai des folosite și în România.
Cel mai bun exemplu este articolul din Ziarul Financiar care dă vina pe toți bărbații din sistemul bancar pentru faptul că femeile nu performează suficient de mult ca grup încât să ajungă CEO.
Și nu o face oricum - ci în modul cel mai porcesc cu putință, titrând:
De ce în România nicio bancă din top 10 nu mai este condusă de o femeie? Vinovaţi sunt acei bărbaţi care încă mai fac afaceri în saună, la golf, în jacuzzi şi la meciul de basketball
Trecând peste faptul că dacă un CEO ar invita un CEO femeie cu el la saună sau în jacuzzi ar sări ca arsă că-i „hărțuire sexuală”, nu putem să nu observăm maniera isterică în care se construiește un om de paie pe „bărbații din sistem” ca grup vilificând in corpore un grup de oameni care are tot dreptul din lume să facă afaceri fix unde vor atâta timp cât nu încalcă legea.
Oare când o să înțeleagă oare și socialiștii că NU e dreptul tău să-mi spui mie unde să mă duc, ce să fac, cu cine să fac afaceri și unde să fac afaceri. Pe banii mei fac ce vreau și fac afaceri cu cine vreau eu, când vreau eu și unde vreau eu.
În plus, în politica de nivel înalt, majoritatea discuțiilor relevante nu au loc în sala oficială sau în Parlamente - ci la Jocurile Olimpice (cel mai recent exemplu), la pauza de cafea sau la ieșiri de agrement. La fel se-ntâmplă și-n business-ul înalt. Lucrurile au stat tot timpul așa și vor sta multă vreme așa din simplul motiv că întotdeauna vor exista subiecte pe care politicienii sau afaceriștii de rang înalt vor dori să le discute departe de ochii presei și ai curioșilor.
Să ceri ca întreg domeniul să se schimbe ca să se acomodeze la preferințele tale denotă mult narcisism și o viziune complet nerealistă asupra lucrurilor. Și, de ce să nu-i spunem pe nume, văicăreală ieftină!

Mai mult, chiar autoarea articolului din ZF își dă singură cu argumentul în cap dând exemple de femei CEO de bănci din România. Or, având în vedere că au existat - și chiar multe - atunci înseamnă că nu faptul că se fac afaceri în jacuzzi sau la meci e problema. Că doar nu vrea să-mi spună mie autoarea că „bărbații din sistem” pe care-i urăște visceral s-au apucat brusc de făcut afaceri în jacuzii și la meci în ultimii 2 ani - și până acum n-au făcut asta.

6. Soluții? În primul rând dereglementați!

Am evidențiat în mai multe rânduri că libertatea economică dintr-o țară corelează cu un GPG per total mai mic, dar și cu GPG-uri mari (atât negative cât și pozitive) pe unele domenii. Altfel spus, într-o economie liberă, salariile per ansamblu vor fi relativ mai egale însă diferențele deja existente în domenii se vor acutiza.
De partea cealaltă, cu cât o economie este mai reglementată, cu atât GPG-ul va urca către valori astronomice - datorită faptului că cea mai mare parte dintre reglementări vin așa-zis „în sprijinul femeilor”.

Exemplul cel mai elocvent vine din SUA, unde administrația Obama a decis să oblige firmele să plătească pentru contraceptivele angajatelor - dar nu și angajaților. Sigur, problema e mult mai complexă și merită o discuție separată.
Însă, pe scurt, această măsură va crește costul de angajare al femeilor suportat de angajator. Practic, această măsură va contribui pe termen lung la mărirea GPG-ului în favoarea bărbaților - având în vedere că va deveni, de facto, mai ieftin să angajez bărbați decât femei.

Un alt exemplu vine din UK, SUA și Franța (da, simultan) și se referă la legile de-acum ultra-aberante cu privire la „mediul de lucru prietenos” și legile „hărțuirii sexuale”.
Multă lume când aude „hărțuire sexuală” se gândește la șeful libidinos care o pune pe secretară în poziția antilopei peste fotocopiator. Aceste cazuri nu numai că sunt rare spre inexistente, dar aceste cazuri sunt oricum deja acoperite de legea penală și se încadrează la agresiune fizică.
Însă, în aceste trei țări, o femeie poate acuza un coleg de muncă pentru că „s-a uitat la ea într-un mod nepotrivit”. „Mod nepotrivit” poate să însemne orice și se determină strict după percepția acuzatoarei. Practic, acuzatoarea are forța de a determina legal dacă s-a comis sau nu o infracțiune în funcție de percepția ei - și nu în funcție de lumea reală.
Acest aspect se paote dovedi problematic pentru afacerile mici - cu câțiva angajați - unde patronul nu-și permite procese lungi cu doamne cu stări emoționale schimbătoare. Astfel, patronii de afaceri mici sunt puși în situația de a-și concedia angajații valoroși pentru a stinge scandalul și a-și păstra afacerea funcțională.
La fel merg lucrurile și pentru aia cu „mediul de lucru prietenos”. Formularea e atât de vagă încât totul e la latitudinea percepției angajatului. Și având în vedere că 98% dintre acuzațiile de „mediu de lucru neprietenos” sunt lansate de femei - e lesne de înțeles de ce acest lucru poate reprezenta o problemă.
Astfel, sub aceste două legi - mulți patroni (chiar și patronii femei) - preferă să se ferească cu totul de la angaja femei, pentru a evita aceste probleme.

Un alt exemplu vine din Ungaria - unde în afară de bărbați cu vârste cuprinse între 20 și 50 de ani (nu mai în vârstă de 50 de ani) - orice altă categorie de oameni e mult prea scump de angajat! Pur și simplu așa stau lucrurile. Iar patronii de firme mici sunt grav afectați de aceste reglementări.
În Ungaria, dacă ești afacere mică și angajezi o femeie de 25 de ani, să zicem - și ea decide la 26 de ani să facă un copil - pentru tine ca patron începe coșmarul. Ea are dreptul la 3 ani concediu de maternitate - timp în care n-o poți concedia. Ceea ce-nseamnă că-i plătești în continuare contribuțiile la stat (dar nu și salariul). După ce termină concediul de 3 ani, ești obligat să-i crești salariul când vine înapoi la serviciu. Mai mult, ești obligat să-i dai zilele de concediu legale pe care le-a acumulat cât a fost în concediu de maternitate. Asta înseamnă că trebuie să-i plătești între două și patru luni de muncă fără ca ea să muncească efectiv deloc pentru tine - dar tu o plătești.
Ba mai mult, dacă ești firmă mică - nu-ți permiți doi angajați pe același post. Așa că atunci când revine ea, ești constrâns financiar să concediezi pe cine ai angajat pe durata concediului ei de maternitate - asta după ce ai investit în training-uri și pentru noul angajat.
Tot în Ungaria, dacă un angajat de 55 de ani se dovedește incompetent - pur și simplu nu ai voie să-l dai afară, chiar dacă-ți ruinează firma. Nu ai voie și basta. De ce? Pentru că statul zice că-s la „vârsta protejată” și te obligă pe tine firmă să-i ții angajați până ies la pensie sau până dai tu faliment ca firmă. Vă recomand o analiză completă a legislației maghiare din domeniu, scrisă de Andor Jakab. Articolul este în limba engleză și poate fi consultat aici. (Între timp cineva l-a tradus și în românește. Îl puteți citi aici)

Aceste reguli însă sunt mult mai lejere în Indonezia sau în Filipine. Chiar și-n SUA sunt mult mai lejere. Iar asta, într-un final, se va vedea și în GPG într-o oarecare măsură.
Așadar, dacă chiar îți dorești să micșorezi sau să echilibrezi GPG-ul, atunci scapă de reglementările aberante care fac costul angajării femeilor mult mai mare decât costul angajării bărbaților.

Din păcate, se face exact pe dos

Revenim la raportul OECD pe care l-am citat mai sus. Link-ul, încă o dată - aici.
Deși raportul admite că 70% din problemă nu ține de nicio chestie legală ci strict de indivizi; și deși raportul admite corelația dintre piața liberă și GPG echilibrat - raportul propune ca măsură supra-reglementarea, în pofida dovezilor pe care același raport le aduce.
Însă, autorul raportului face în așa fel încât argumentul său pentru statism să sune ca unul non-statist. Tactica e interesantă - dar nu prinde la nimeni dintre oamenii care au proprietatea termenilor.
Să cităm din descoperirile raportului, pagina 3 din document:
Dereglementarea pro-competitivă a pieței prin limitarea intrării, supraviețuirii și creșterii firmelor care practică discriminări poate juca un rol important în reducere dimensiunii discriminării pe piața muncii. Estimările sugerează că dacă toate țările din OECD și-ar liberaliza piața de produse la nivelul țării cu cel mai ridicat grad de reglementare pro-competitivă, media ratei șomajului în funcție de sex și GPG-ul ar fi de 1 și respectiv 3%. Totuși, e puțin probabil ca reformele în reglementare să elimine din piață toți angajatorii care acționează discriminatoriu și astfel sunt necesare și alte politici intervenționiste.
Așadar, să reglementezi pe cine am eu voie să angajez și pe cine nu, se numește „reformă” mai nou. Ba mai mult, autorul are tupeul să numească asta „dereglementare competitivă”. Păi ce fel de dereglementare e aia în care statul are voie să închidă firme în funcție de ideologia corectitudinii politice?!
Mai jos, însă, în pagina 4, autorul raportului admite totuși că ceea ce a spus mai sus e mai degrabă o opinie ideologică decât un fapt indubitabil fundamentat în lumea reală. Ba încă admite, cu jumătate de gură, exact ceea ce am spus eu mai sus că se-ntâmplă deja în Ungaria: Și anume că cu cât crești nivelul de reglementare - cu atât descurajezi mai mult angajatorul să angajeze persoanele pe care ți le-ai propus să le promovezi și să le protejezi.
Zice-așa în pagina 4:
Impunerile legale vor avea un impact mai mare dacă punerea lor în aplicare nu este dependentă de reclamațiile indivizilor. În majoritatea țărilor incluse în studiu, există corpuri speciale de investigații pentru companii și organizații care pot acționa legal angajatorii sub acuzația de discriminare - chiar și fără plângeri din partea cuiva. Este însă foarte neclar dacă implementarea acestor măsuri este eficientă. [...]
Nu există dovezi empirice cu privire la impactul legilor anti-discriminare. Evaluările disponibile, în special din SUA, [...] tind să sugereze că acest gen de legi ar putea reduce punctual discrepanțe etnice sau de gen din piața muncii. Însă e nevoie de mai multe cercetări. În particlar, rămâne de stabilit magnitudinea acelor efecte pozitive observate punctual ocazional. Mai mult, dacă nu sunt concepute cu grijă, legile anti-discriminare pot descuraja de la bun început angajatorii să mai angajaeze grupurile dezavantajate. Legislația e doar una din posibilitățile de a combate discriminarea. E însă necesară o analiză mai amănunțită cu privire la impactul pe care l-ar avea aplicarea unei legi cu alte instrumente precum promovarea egalității și diversității, discriminare pozitivă, etc.
În traducere liberă - după 20 de ani (chiar 40 de ani în unele țări) de affirmative action și corectitudine politică impusă cu forța, n-am reușit să găsim nicio dovadă că totuși există un sâmbure de adevăr în ceea ce tot spunem în propaganda noastră.
Ei nu au reușit să aducă dovezi că au dreptate, însă pe zi ce trece se mărește muntele de dovezi că NU au dreptate.
De pildă în SUA, negrii au o rată a șomajului mult mai mică în statele conduse de Partidul Republican decât în statele conduse de Partidul (Social?) Democrat - în ciuda propagandei leftiste de la CNN, MSNBC și altele asemenea care nu mai contenesc în a-i eticheta ca rasiști pe locuitorii din statele conservatoare.
Mai mult, am adus deja mai multe dovezi pe acest blog că măsurile de „discriminare pozitivă” nu aduc decât discriminare negativă la adresa categoriilor care nu intră în paleta de privilegiați ai marxismului cultural.
Iar aceste probleme vor continua - și se vor adânci dacă reglementările se vor mări, în loc să se micșoreze.

7. Alte cauze și posibile soluții

Având în vedere că am demosntrat deja că mare parte din „problema” GPG-ului ține de alegeri individuale și nu de vreo „discriminare sistemică de gen” din piața muncii, se pune atunci întrebarea „De ce totuși aleg femeile în general joburi plătite mai prost?”. Desigur, punem întrebarea asta ignorând faptul că totuși femeile aleg de multe ori și joburi plătite mai bine (chiar mult mai bine față de bărbați). Punem întrebarea asta restrângând discuția strict la grupul care nu alege asta.
Pe lângă argumentele deja clasice cu concediul de maternitate, îndepărtarea fetelor de matematică sau argumentele deja discutate mai sus, mai trebuie să avem în vedere alte două aspecte:
1. Cu cât șansele de carieră ale femeilor sunt mai mari (indiferent dacă natural sau artificial prin affirmative action) - cu atât se vor îndepărta în general (cu excepțiile multe, de rigoare) de domenii precum științe sau matematică.
Acest argument este susținut cu dovezi în documentarul Hjernevask pe care vi-l recomand cu tărie, dacă nu l-ați văzut deja. Documentarul este în norvegiană și engleză - și e disponibil titrat în românește, aici.
În acel documentar îl puteți vedea pe Richard Lippa (partea a II-a - de la minutul 4:45), autorul unui studiu mamut privind interesele ocupaționale ale femeilor și bărbaților - studiul în urma căruia s-a constatat că interesul femeilor pentru matematică și științe este mult mai mare în țări precum India, Pakistan, Arabia Saudită, Iran sau Kazahstan prin comparație cu țări precum SUA, Norvegia, Suedia, sau UK.

2. Femeile tind în general să pună mai mult preț pe satisfacția emoțională ce i-o dă o activitate - fie ea remunerată, fie nu.
În sprijinul acestei afirmații propun studiul „Accesul Femeilor pe Piața Muncii”, realizat de Gallup România în 2003. Studiul poate fi consultat integral aici - în limbile română, engleză și franceză.
Înainte să citez din partea care mă interesează - respectiv ce așteaptă femeile din România de la un loc de muncă - trebuie să remarc că acest studiu, deși clar nu a avut intenția asta (ba chiar dimpotrivă!), dovedește încă o dată că nu există „clasa socială a femeilor” și „clasa socială a bărbaților”. Recomand să consultați paginile 20-24 ale documentului pentru a vedea cât de variate sunt răspunsurile femeilor (și da, studiul a intervievat doar femei - fără grup de control masculin) la niște întrebări relativ simple. Problema e că studiul nu oferă și întrebările care au fost puse pentru a ne da seama dacă au fost puse tendențios sau nu - ceea ce reprezintă un minus al studiului.
Încă un aspect interesant, relevat în pagina 28, este că respondentele au fost Satu Mare, Năvodari, Reșița și Bârlad :).
Și, apropo de asta, la pagina 41 avem un argument din percepție al unei doamne din Bârlad care afirmă fără echivoc că e mai ușor pentru un bărbat să-și găsească de muncă decât pentru o femeie. Afirmația este falsă în aproape toate orașele României - și e suficient ca să te convingi de asta - să cumperi două săptămâni ziarele cu anunțuri de locuri de muncă sau să te uiți pe orice statistică ANOFM cu privire la „noii intrați pe piața muncii”. Pozițiile așa-zis de „entry-level” sunt dominate de femei. Dar pe acest aspect o să revin altădată c-un articol separat.
Mergem însă la pagina 43 unde studiul ne face o sinteză cu privire la ce înseamnă pentru o româncă „locul de muncă decent” sau „ideal”. Sinteza e lungă și se extinde pe 3 pagini (43-46), însă voi cita numai câteva.
De la pagina 43 cităm:
În consecinţă locul de muncă „ideal” din perspectiva femeilor incluse în studiu trebuie să ofere nu doar un salariu mai mare ci să corespundă şi altor caracteristici la fel de importante legate de condiţiile de lucru, de domeniul de activitate, de sectorul de proprietate (stat/privat), de locaţie. Descrierea generală a locului de muncă “ideal” se structurează pe 6 dimensiuni:
a) Condiţii materiale şi psihologice la locul de muncă
Condiţii sanitare corespunzătoare (grupuri sanitare, încălzire);
• Asigurarea şi respectarea tuturor măsurilor de protecţia muncii;
• Reducerea factorilor de stres. Tinerele femei din Reşiţa şi Satu Mare care lucrează în întreprinderi locale (de confecţii, mase plastice) reclamă în mod special stresul la locul de muncă. [...] Stresul, în opinia lor, reduce randamentul angajatului, îl oboseşte, expunându-l totodată accidentelor profesionale. Pentru a evita astfel de consecinţe, climatul de muncă trebuie să fie unul plăcut, familiar astfel încât angajatul să se poată comporta la locul de muncă “ca şi acasă” (M.A, Satu Mare);
Colectiv de muncă plăcut. În aproape toate grupurile a fost menţionată dificultatea de a lucra în colective feminine: bârfa, invidia, lipsa de suport sunt probleme care apar frecvent în astfel de colective. De aceea a avea “colege prietenoase” (M.R. Satu Mare) este exprimată ca una dintre condiţiile importante ale locului de muncă ideal. În acelaşi timp, majoritatea respondentelor au declarat că preferă colectivele de bărbaţi, considerând că se pot baza pe ajutor şi respect în cadrul acestora. După cum aminteşte una dintre participantele din Satu Mare, “între ei te simţi doamnă”.
Aceste rezultate au fost surprinzătoare pentru realizatoarele studiului - însă nu sunt deloc surprinzătoare pentru cine a citit măcar o carte de Steven Pinker sau un studiu amănunțit despre psihologia evoluționară în funcție de sex.
Femeile, deși au, evoluționar vorbind, o preferință pentru propriul grup (adică se simt mai bine între femei) - în timp ce bărbații nu au o asemenea preferință - în același timp, femeile se bazează mai mult pe bărbați și preferă să fie conduse de bărbați. De asemenea, și bărbații preferă să fie conduși de bărbați.
Sigur, asta nu înseamnă că nu există și excepții. Doamna Christina Hoff Sommers afirmă că pentru aproape toate trendurile relevate de psihologia evoluționară, există cel puțin 20% prevalență în indivizi care se vor comporta contrar trendului.
În plus, argumentul ăsta cu „dificultatea de a lucra în colective feminine: bârfa, invidia, lipsa de suport sunt probleme care apar frecvent în astfel de colective” l-am putut auzi chiar foarte recent chiar din gura unei feministe militante. Samantha Brick, feministă militantă până în 2009, a decis să-și deschidă o companie în care să angajeze numai femei (deci să discrimineze de facto la angajare împotriva bărbaților) bazându-se pe „argumentele” feministe că bărbații sunt sursa problemelor la locul de muncă și că un grup numai de fete ar rezolva toate conflictele. Compania ei s-a prăbușit răsunător, măcinată de conflictele interne interminabile dintre fete. Povestea companiei ei, în limba engleză, o puteți citi aici.
Dacă despre respondentele din acest studiu se poate argumenta că-s femei sărace din orașe sărace românești și needucate - despre Samantha dimpotrivă, nu se poate folosi același argument. Totuși, și Samantha și respondentele din acest studiu aduc același argument.

Nu spun că acest argument se aplică în 100% din cazuri. Nu spun nici măcar că se aplică în majoritatea cazurilor. Însă spun ferm că este unul din factorii relevanți pe care însă nicio abordare serioasă a problemei GPG nu-l ia în considerare.

De asemenea, observăm că femeile din România își doresc „să se simtă ca acasă” la locul de muncă - și asta înainte de-a-și dori bani mai mulți de la serviciu. De asemenea, își doresc cât mai puțin stress și condiții foarte bune (grup sanitar, încălzire, etc.).
Toate astea, repet, ÎNAINTE de-a-și pune problema salariului. Ceea ce demonstrează că mult mai sus în lista priorităților viitoarei angajate este confortul emoțional - nu salariul.
Iar asta e o diferență majoră. Bărbații nici nu întreabă la interviu dacă există instalație de încălzire la muncă și nici nu investighează WC-urile sau să ia în considerare vreo secundă acest aspect în calcul.
Totodată, bărbații nu fug de slujbele stresante și nici nu dau, în medie, prea multă importanță bârfelor colegilor (sau colegelor).

Mai mult decât atât, pe aceeași pagină și pe pagina imediat următoare, observăm emfaza pe care o pun femeile românce (și nu doar româncele) pe flexibilitatea programului de lucru. Acesta e iarăși un aspect de care bărbații tind să țină cont mult mai rar.
În plus, un loc de muncă part-time sau cu program foarte flexibil, tinde să aducă mai puțini bani în buzunarului salariatului - îngroșând GPG-ul.
De asemenea, trebuie observat că aspectul „Remunerație” vine abia al 5-lea în ordinea priorităților(pag. 45) - spre deosebire de bărbați pentru care, de regulă, aspectul „Remunerație” vine maxim al doilea și de regulă primul.

Soluții, văicăreală și piedici puse de stat

Este deja evident că una din soluțiile pragmatice este să convingi mai mulți tați să intre în concediu de paternitate.
În România, numărul de tați care aleg să intre ei în concediu a crescut aproape constant - încet dar sigur - încă din 2004, cu excepția anului 2009, când a fost un vârf puternic de mame care au intrat în concediu de maternitate și/sau de îngrijire a copilului. Vârful din 2009 a fost pus pe seama tentativei multora dintre femeile angajate de-a-și asigura un venit sigur pe perioada 2009-2011 - sperând astfel să evite criza (articolul e despre orădence - dar trendul a fost la nivel național).
Însă acest trend observabil din 2004 încoace, s-ar putea să se modifice - și nu în direcția în care ar vrea statul - din cauza unei legi cretine promulgate la presiunile UE. Legea am discutat-o deja aici. Pariul meu e că legea va duce, de facto, la micșorarea concediului de îngrijire a copilului - indiferent dacă acesta e accesat de mamă sau de tată.
Așadar, deși soluția de-a convinge tații să stea acasă are fundament logic pentru o parte (totuși mică) din GPG - statul e primul care pune o piedică reală pentru toată afacerea.

Mai apoi, există o serie de revendicări nerealiste și care sună mai degrabă a văicăreli.
Studiul acesta numește „abuz” (pag. 35) faptul că unele angajate au fost puse să semneze o declarație cum că „nu (mai) vor copii” pe perioada cât sunt angajate în locul respectiv.
Acesta nu este un abuz - ci mai degrabă o măsură prin care angajatorul se scutește de posibilitatea de-a intra într-un rahat financiar fără ieșire - după cum am explicat deja mai sus.
În plus, nu doar femeile sunt puse să semneze așa ceva. La unul din fostele locuri de muncă, am fost pus și eu să semnez o declarație pe propria răspundere că nu am și nu voi avea persoane în întreținere pe perioada cât lucrez acolo.
Și oricât s-ar da socialiștii cu curul de pământ - un loc de muncă înseamnă că tu ca individ îți asumi o responsabilitate. Nu merge-așa - ca angajatorul să aibă numai obligații și angajatul să aibă numai drepturi. Pur și simplu nu merge!
Tot abuz este considerată și respingerea la angajare pe motivul indisponibilității de a lucra ore suplimentare.
Din nou - acesta nu este un abuz. Când te angajezi - îți asumi responsabilitatea de-a-ți face treaba când angajatorul are nevoie să fie făcută.
Tot abuz consideră autoarele studiului cerința unora dintre angajatori de a gira cu bani sau cu un bun personal - despre care am discutat mai sus. Din nou - în unele situații chiar este necesar.
Ce, aveți senzația că vânzătorii de bijuterii, de exemplu, nu au girat cu nimic ca să fie angajați acolo? Dacă aveți senzația asta, vă recomand să vă intersați în piață.
Studiul însă mai amintește și de abuzuri reale precum „practica scoaterii pe minus” - însă această problemă s-ar evita ușor dacă n-ar mai accepta locuri de muncă la negru - aspect ce-i lasă descoperiți pe angajați neputând avea probe de niciun fel.

Așadar, problemele sunt mult mai complexe și o lecturare completă a studiului citat va demonstra per ansamblu că problemele femeilor pe piața muncii nu sunt deloc „unice lor și doar lor” în România.
Din păcate studiul are și multe minusuri - cum ar fi prevalența în argumente din percepție.

8. Concluzii și rezumat

Așadar, având în vedere studiile citate și dovezile aduse, putem conchide fără să greșim că argumentul potrivit căruia GPG există în situația „aceeași muncă și din cauza discriminării de gen” este pur și simplu fals.
Prima respingere a acestui argument a venit din partea lui Warren Farrell, primul (și singurul) bărbat care a condus 3 mandate la rând cea mai puternică organizație feministă din SUA. În perioada când era pe stradă mărșăluind cu pancarta „Femeile câștigă X% din cât câștigă bărbații pentru aceeași muncă”, într-o zic, Warren Farrell și-a pus întrebarea logică: „Dacă într-adevăr femeile sunt plătite cu X% mai puțin pentru fix aceeași muncă, de ce oare corporațiile avide de profit nu angajează numai femei și astfel și-ar reduce costul cu resursa umană cu X%?”.
Însă, ca-n orice ideologie nebazată pe realitate - în secunda în care-ți pui întrebări logice - de-acolo și până la a respinge ideologia cu totul e doar un singur pas. Totul e să evaluezi dovezile.
Or, în acest articol, exact asta am făcut: Am evaluat dovezile pe care tabăra feministă le-a prezentat ca dovezi în favoarea poziției lor. Sigur, nu tot ce am citat aici a venit pe această filieră - însă grosul documentării din sectorul feminist l-am luat.
Nu am apucat să spun prea multe despre „glass ceiling”(GC) - un subiect care merită o discuție separată - dar care e legat oarecum de subiectul GPG. În principiu argumentele împotriva GC sunt acelea pe care le-am expus în Capitolul 5 - însă există câteva particularități pe care, din rațiuni de spațiu, nu le voi mai discuta aici. Rămâne pe altă dată - întrucât e de discutat și despre propaganda pe acel subiect.
Am spus că la final voi face un rezumat al argumentelor prezentate.
Pentru asta, am pregătit un filmuleț cu prof. Steven Horwitz de la Universitatea St. Lawrence (SUA). Filmulețul a fost realizat în cadrul proiectului Learn Liberty sub egida Universității „George Mason” din Virginia, SUA.
Filmulețul conține implicit subtitrare în limba română. Mulțumesc încă o dată Valentinei pentru traducere.



Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

duminică, 9 septembrie 2012

De ce „feminazism”?

Am fost acuzat deseori de exagerare sau de eroarea de logică „reductio ad hitlerum” pentru că nu de puține ori numesc ideologia feministă ca „feminazism”.
Tot împotriva mea (și a colegilor mei) s-a folosit și eroare de logică a vinei prin asociere pentru că termenul „feminazism” pare-se că e folosit și de ceva bigoți religioși bătuți în cap din SUA. Asta-i ca și cum ai spune că toți cei care nu-s de acord cu musulmanii sunt un fel de Anders Behring Breivik - că doar nici lui nu-i plac musulmanii. Așadar a doua acuzație oricum n-are sens.
Însă prima, este falsă. Și este falsă din cel puțin 30 de motive pe care le voi discuta pe larg în acest articol.

1. Introducere și definirea termenilor

Vom folosi des două sintagme: „grupul țintă” și „grupul privilegiat”.
„Grupul țintă” în ideologia național-socialistă (da, da, socialistă - și cică nazismul e de dreapta) este format din evrei. Nu însă din cetățeni de origine semitică - doar evreii.
„Grupul țintă” în ideologia marxist-feministă este format din bărbați. În unele variațiuni din „toți” bărbații, în altele doar bărbații care nu-s de acord cu ideologia.
„Grupul privilegiat” în ideologia național-socialistă este format în general din cetățeni germani și în special din cetățeni germani albi, blonzi și cu ochii albaștri - cetățenii „de rasă pură”.
„Grupul privilegiat” în ideologia marxist-feministă este format în general din toate femeile, dar în special din femeile care aderă la ideologie. Știut este faptul că femeile non-feministe sunt portretizate des în cercurile feministe ca fiind „proaste”, „ignorante”, „trădătoare”, etc. etc.
Prin Nazism înțelegem ideologia pusă în practică de Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei (NSDAP), adică Partidul Muncitoresc Național-Socialist al Germaniei - partidul care și-a lăsat amprenta asupra istoriei lumii prin figura politică Adolf Hitler.

De asemenea, recomand cititorului să arunce un echi pe istoria nazismului timpuriu începând cu anul 1920, să citească măcar capitolul 2 din pagina de Wikipedia dedicată NSDAP și, foarte important, să citească programul politic al NSDAP - atât varianta prezentată în Austria în 1918 cât și varianta germană.
Am această rugăminte din trei motive:
1. Prea mulți oameni au senzația că nazismul e o ideologia de dreapta (ceea ce e fals) și
2. Din rațiuni de spațiu, fiind foarte multe argumente, n-am să dau citate pe larg la fiecare argument ci doar am să evidențiez similaritatea cu câteva exemple pe scurt - suficient cât să se înțeleagă.

Al treilea motiv e acela că naziștii au existat cu mult înainte de camerele de gazare, lagărele de concentrare și toate ororile care vin în mintea oricui când aude de „nazism”. Și pentru o bună perioadă de timp, până la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, acțiunile lor împotriva evreilor în special și a non-Germanilor în general (non-Germani = handicapații, homosexualii, țiganii, negrii, martorii lui Iehova și oponenții politici) seamănă foarte mult cu acțiunile ceva mai recente ale mișcării feministe.
S-ar putea să auziți că a compara feminismul cu nazismul ia în râs ororile războiului - ceea ce nu numai că e fals, dar lucrurile stau chiar invers. A compara feminismul cu nazismul înseamnă a aduce oamenilor în atenție forțele care au stat la baza ascensiunii naziste și care au stat (și încă stau - cât or mai sta) la baza ascensiunii feministe. În plus, pentru bărbați - cei vizați de propaganda feministă - are efectul de a le arăta cât de departe poate ajunge demonizarea lor și a masculinității în general, o demonizare ce a ajuns să fie privită mult prea relaxat.
Mai mult, majoritatea grupurilor de evrei, sau a grupurilor care au suferit de pe urma unui holocaust (ucrainieni, armeni, etc.) nu aduc în atenție subiectul ca să atragă simpatii - ci o fac ca oamenii să nu uite și să învețe. O fac pentru ca oamenii să fie atenți atunci când o ideologie la fel de dăunătoare câștigă prea mult teren.
Sigur, se poate argumenta că unele grupuri de evrei o fac pentru simpatie; la fel cum se poate argumenta că e de mare porc că opresiunea stalinistă asupra ucrainienilor și holocaustul făcut de turci împotriva armenilor încă nu sunt recunoscute ca atare prin comparație cu holocaustul împotriva evreilor. Și până la un punct așa este. Însă asta e o discuție de purtat altă dată.

2. Cele 30 de asemănări

2.1. Ambele au comis acte de discriminare împotriva individului pe criteriu de cod genetic

Oamenii sunt de rasă semitică pentru că așa s-au născut. La fel, oamenii se mai întâmplă să fie bărbați, tot pentru că așa s-au născut.
Programul NSDAP prevedea ca evreii să nu poată fi cetățeni (Punctul 4 din programul politic).
În același timp, în campusurile universitare (inclusiv din România) este de facto interzis să ai un grup numai pentru bărbați. Evident, există grup pentru negri, pentru hispanici, câte 10 pe universitate pentru femei - dar de regulă niciunul pentru bărbați. Iar dacă îndrăznești să încerci să faci - atunci iei contact cu ideologia care conduce de fapt locul. Explicații suplimentare, găsiți de la minutul 3:52 în acest filmuleț (în limba engleză).

2.2. Ambele au promovat viziunea potrivit căreia grupul țintă este inferior genetic și comportamental

Se cunoaște prea bine era „studiilor rasiale” finanțate intens de statul nazist. Aceste studii nu erau studii propriu-zise ci știință care avea rezultatele dinainte și singurul scop era să dovedească cumva că rezultatele-s corecte. Practic, era orice numai știință nu.
Astfel, „știința” nazistă ajunsese la concluzia că albii sunt mai puternici și mai rapizi decât negrii (ceea ce putem afla că e fals uitându-ne la orice campionat mondial de atletism sau jocuri olimpice). Tot în timpul nazismului se auzea des că negrii sunt mai îndemânatici, sau că evreii sunt mai vicleni și caută mereu să te tragă pe sfoară.
Ca să-și dovedească teoria, regimul Nazist a mers până-ntr-acolo încât să modifice rezultatele de la jocurile olimpice astfel încât să nu iasă un negru peste un alb niciodată sub nicio formă.

Într-o lume condusă de feminism, avem interdicții de facto împotriva bărbaților pe bază unei presupuse inferiorități. De exemplu, majoritatea companiilor aeriene (și toate cele de stat, mai ales) nu permit bărbaților să stea lângă un copil neînsoțit.
De asemenea, „studii” din ce în ce mai dubioase și rupte de realitate sunt prezentate ca fapt indubitabil prin mass-media prin care se proclamă nici mai mult nici mai puțin decât că femeile sunt mai bune decât bărbații la absolut orice.
Iar dacă îndrăznești să contești aberația evidentă - ești etichetat ca „porc misogin” și deci „inferior comportamental” față de „gingașele femei”.
Problema merge mai departe și a ajuns deja și-n școli. În UK, Suedia sau SUA, băieții sunt învățați de mici că reprezintă o problemă și o amenințare pentru simplul fapt că sunt băieți. Ușor-ușor aceste lucruri sunt spuse chiar și de către unele care până nu demult făceau parte din aparatul de propagandă feminist. Christina Hoff Sommers este un bun exemplu (discurs în limba engleză).
Alte exemple de „știință feministă”, mai găsiți într-o analiză exhaustivă făcută de Angry Harry.

2.3. Ambele au promovat propagandă ce-a dus la etichetarea grupului țintă ca „paraziți”

După ce evreilor li s-au îndepărtat cam toate drepturile și li s-a confiscat cam tot ce aveau, ușor-ușor au fost etichetați ca „paraziți” - mai întâi indirect, apoi pe față și deci inutili pentru societate.

Țara cu activismul cel mai puternic în domeniul drepturilor omului în ceea ce-i privește pe bărbați este India, urmată de SUA. Nici nu-i de mirare că lucrurile stau așa, având în vedere că Guvernul Indian tocmai a trecut o lege prin care, de facto, bărbații sunt priviți în lege ca „inutili și paraziți”. Nu, nu e o exagerare.
Mai mult, nu e zi în care să nu apară măcar într-un ziar un articol în care să ni se spună cât îs de inutili tații în casă și cât de minunate îs „empowered women” (chiar dacă pe bani publici). Să nu uităm că nu de mult, o exponentă a mișcării feministe din România scria așa:
În spaţiul domestic din majoritatea familiilor din România, bărbaţii se comportă ei înşişi ca nişte copii, fiind incapabili să-şi poarte singuri de grijă, darămite să-şi îngrijească plozii. Dacă nevestele lipsesc de acasă, aproape că mor de foame, se duc la muncă cu cămăşile şifonate şi ciorapi de culori diferite. Lor ziceau cei de la T.A.T.A. că ar trebui să li se încredinţeze copii în caz de divorţ.
Sursa în capitolul 5 de aici.

2.4. Ambele au promovat propagandă care a dus ridiculizarea constantă a grupului țintă

După ce non-Germanii (în accepțiunea nazistă) au căpătat statutul de „sub-oameni” în accepțiunea populației generale, abuzurile grupului privilegiat la adresa grupului țintă erau la ordinea zilei în Germania anilor 30 - cu-atât mai mult cu cât o perioadă s-a suprapus cu o foamete crâncenă dar și cu problemele cauzate Germaniei de tratatul de pace umilitor pe care-l semnaseră la sfârșitul Primului Război Mondial.
În țările care au adoptat fascismul, fenomenul a fost chiar mai larg. În Ungaria de pildă, se întâmpla des ca un membru al grupului privilegiat să intre într-un magazin (sau altă proprietate) a unui membru al grupului țintă și să-l ridiculizeze pe proprietar - pentru simplul motiv că putea.
Nivelul de propagandă feministă al mantrei „bărbații sunt inutili” e uriaș - atât de uriaș încât mucoase de 16 ani scriu pe bloguri asta și nu le dă nimeni peste nas - ba dimpotrivă. Exemplu aici(în engleză).
E trecut deja de nivelul de propagandă - ci e deja ajuns la nivelul de „common knowledge”. De regulă, singura modalitate prin care cineva își poate schimba opinia, este un eveniment radical sau îndrăzneala de a aplica rațiunea. Exemplu aici.

2.5. Ambele au promovat propagandă care a dus la luarea în derâdere a membrilor grupului țintă, chiar și atunci când aceștia sunt mutilați

În timpul implementării politicilor NSDAP, execuțiile evreilor (sau opozanților politici) erau considerate un spectacol amuzant. De asemenea, scoaterea din propria redacție de ziar sau din propriul magazin a unui patron non-German era considerată o „victorie în aplicarea dreptății” iar dacă non-Germanul mai și suferea în proces, era considerat amuzant.
Putem echivala acest fapt cu modul cum a ales presa britanică să trateze cazul bărbatului violat și tăiat în cap la Tulcea. Presa a preferat să se concentreze pe cum arăta violatoarea - și nu pe suferința victimei.
Un alt exemplu este modul cum o emisiune pentru femei a ales să trateze un caz în care soția și-a mutilat soțul pe viață pe motiv că acesta a îndrăznit să intenteze divorț.
În prezent, se pare că e amuzant să spui despre tăierea penisului unui bărbat că e „fabuloasă”.

2.6. Ambele au demonizat grupul țintă etichetându-l ca grup de perverși sau de infractori sexuali

Oficiali ai NSDAP nu s-au ferit deloc să spună că evreii sunt sursa tuturor relelor din societate sau că un copil născut dintr-un evreu și un arian este din start un bastard. Vezi și cele 14/88 de cuvinte.
Din aceeași demonizare provine și restricția pentru ca bărbații să stea lângă copii în avioane - de care am amintit mai sus.
Tot în numele acestei demonizări, e deja comun ca grupurile pentru Drepturile Taților să fie etichetate ca grupuri de pedofili, susținători ai incestului sau violatori. Alteori, grupurile în dezacord cu ideologia de partid și de stat „scapă” cu etichetări ca grupuri de „misogini, abuzatori, sociopați și criminali”. Detalii aici.
Totul în timp ce se ignoră (și chiar se suprimă) adevărul indubitabil că femeile comit cea mai mare parte (73%) dintre toate abuzurile asupra copiilor. Până și propaganda leftistă începe să se prindă de asta - chiar dacă mai scapă câteva erori de logică și erori factuale - trebuie să recunoaștem că e un început.

2.7. Ambele au căutat să îndepărteze membrii grupului țintă de familiile lor

Până la lagărele de concentrare (unde membrii familiilor oricum erau separați pe terțe criterii), NSDAP a avut din start o politică anti-familie în ceea ce privește membrii grupului țintă.
Singura scăpare era să pleci din Reich (conform punctului 8 din programul politic). Așa aveai șansa să rămâi cu toată familia. Au fost însă mulți care s-au îndoit de cât de rău poate meargă regimul NSDAP - așa că au rămas. Asta s-a tradus în foarte-foarte multe cazuri de dat buzna în casele oamenilor și de arestat un membru al familiei (de regulă tatăl - dar nu mereu) sub tot felul de acuzații dubioase și infracțiuni inventate.
De asemenea, în cazul copiilor născuți dintr-un părinte german și un părinte non-german, se proceda deseori la înlăturarea din familie a non-germanului și umilirea germanului pentru că s-a încurcat cu asemenea „gunoi”.
Pe un principiu similar funcționează așa-numitele „family-courts” din SUA care sunt, de jure și de facto, de factură pre-fascistă. De asemenea, să nu uităm că peste 90% (96% în 2011 în România) din custodiile disputate în instanță la nivel mondial sunt acordate femeilor. Și vorbim aici de custodiile disputate - deci nu de cele în care s-au înțeles părinții pe căi amiabile.
Tot aici trebuie amintit că simpla acuzație a unei femei de abuz domestic se traduce în arestarea bărbatului și interzicerea acestuia - după eliberare - de a mai intra în propria casă. O astfel de lege a fost recent promulgată și în România. În curând astfel de cazuri vor deveni norma și în România. Detalii suplimentare, în engleză, aici.

2.8. Ambele au promovat viziunea potrivit căreia grupul țintă este responsabil pentru majoritatea sau toate lucrurile rele din societate

Am spus deja mai sus că oficialii NSDAP nu se sfiau deloc să spună că evreii și homosexualii sunt responsabili pentru tot răul din societate. Întâmplător, înainte de asta, spuneau că bogații și corporațiile sunt de vină - asta apropo de nazismul care e „de dreapta”(lol).
Deși s-a mai auzit prin colțuri feministe „bărbații sunt de vină pentru tot răul din societate” sau, formulat mai poetic, „penisul este principalul obiect de agresiune asupra întregii umanități” - de regulă viziunea nu este exprimată așa, ca să nu dea de bănuit și pentru a păstra aparențele că feminismul nu e o ideologie fascistă.
Cel mai des o auzim sub forma de remarcă melancolică aparent nevinovată cum că „dacă femeile ar conduce lumea, ar fi mai multă pace” - implicând cumva că „bărbații conduc lumea” (chiar dacă femeile controlează peste 60% din avuție) și că faptul că sunt bărbați e motivul pentru care e război.
Sigur, pentru astfel de oameni sunt irelevante câteva aspecte din lumea reală: Cum ar fi de exemplu Condoreezza Rice care a fost Secretar de Stat al SUA sau Hillary Clinton care este acum pe această poziție. Aceste două doamne dețin poziția de decizie în cazul de inițiere a unui război. E nevoie să amintesc câte războaie a inițiat SUA din 2000 încoace? Acest doamne luau deciziile - căci de ele ține(a) treaba asta.
Sigur, pentru astfel de oameni e irelevant că un „rău al societății” este și abuzul minorilor - comis în cruntă majoritate de femei, după cum spuneam și mai sus.

2.9. Ambele au diseminat dezinformări și minciuni despre grupul țintă pentru a-și promova ideologia

NSDAP a promovat din greu cartea „Despre evrei și minciunile lor” a lui Martin Luther iar ziarele de propagandă ale vremii (adică aproape toate) nu mai conteneau să arunce argumente inspirate din această carte (dar și din altele) pentru a justifica ideologia că evreii sunt-suboameni sau agenți de distrugere ai societății.
În prezent, genul ăsta de dezinformări este foarte larg răspândit - chiar și în România. În Canada, de exemplu, s-a plătit un videoclip și s-a difuzat pe bani publici care pretindea nici mai mult nici mai puțin decât că 50% dintre femei vor fi violate de-a lungul vieții - și deci le trebuie un „rape whistle” încă de la naștere. Evident, cu această cifră, se induce în mentalul colectiv că până la 50% dintre bărbați sunt sau vor deveni curând violatori - și deci trebuie priviți cu suspiciune și chiar cu frică.
O altă minciună des întâlnită este că una din trei femei la nivel mondial va muri de „violență de gen”. Pentru cei nefamiliarizați cu retorica feministă, „violență de gen” înseamnă violență îndreptată asupra unei femei pentru simplul fapt că femeie și niciun alt motiv.
O minciună prin omisiune des întâlnită este numărarea exclusivă doar a femeilor care sunt abuzate de către partener(ă). Această minciună prin omisiune are un efect real - deși în România 30% dintre victimele violenței domestice sunt bărbați adulți (și alți 25% copii), nu există decât un singur adăpost pentru victimele violenței domestice care primește și bărbați. În timp ce în 2008 deja existau 55 de adăposturi dedicate exclusiv femeilor - conform propagandei feministe. În prezent numărul de adăposturi exclusiv pentru femei a crescut pe la circa 70 - însă numărul variază foarte mult din cauză că m.U.E. (marea Uniune Europeană, desigur) pompează bani pentru deschiderea de noi adăposturi în timp ce unele se închid din lipsă de clienți.
LinkÎnsă, deși violența domestică e în majoritatea cazurilor reciprocă - nu le oprește nimeni pe feministe să pretindă că 70% din victimele violenței domestice sunt femei (o cifră evident falsă - indiferent cum ai privi lucrurile).
Mai multe detalii, în articolul „Dezinformare” al Christinei Hoff Sommers (în limba engleză).

2.10. Ambele au diseminat minciuni și dezinformări cu privire la probleme ce țin de istorie

Propaganda NSDAP s-a folosit de cartea scrisă de Martin Luther ca să argumenteze populației că „plaga evreilor” e o problemă veche și că foarte mulți au văzut-o, conștientizat-o și adresat-o de-a lungul vremii - însă NSDAP e primul care și face ceva în această privință pentru poporul german și rasa ariană. Sigur, propaganda NSDAP a „omis” faptul că acea scriere a lui Martin Luther a fost constant respinsă la sfârșitul sec. al XVII-lea și ignorată complet pe tot parcursul secolelor XVIII și XIX - atât de teologi cât și de evrei.
În aceeași manieră, propaganda feministă se folosește de selecții de legi sau pasaje de legi din trecut ca să argumenteze că „femeile au fost oprimate de-a lungul întregii istorii”.
Evident, ca orice fasciști care se respectă, omit câteva aspecte care țin de realitate: Și anume, de exemplu, că dacă o femeie comitea o infracțiune - soțul ei făcea pârnaie pentru asta.
De asemenea, dacă femeile erau așa de oprimate în România - de ce doar bărbații apărau teritoriile când năvăleau turcii? Și, mai ales, dacă violul era ceva atât de acceptabil în România în trecut, de ce încă de pe vremea lui Mavrocordat exista o lege împotriva violului care prezuma din start că nu există viol comis de o femeie dar cu pedepse crunte pentru violatorii cu penis? Și apropo, aparent e „amuzantă” legea în prezent - chiar dacă sunt convins că sub legea aia au fost mutilați o grămadă de bărbați nevinovați. Dar asta e „amuzant”.
Realitatea e una: În era pre-industrială era de porc pentru toată lumea. Și nu, nu femeile au fost cele care au făcut lumea mai bună. Era industrială și schimbarea mediului spre unul mai sigur nu a fost adusă de femei. Ba mai mult - când majoritatea muncilor erau dificile și făcute predominant de bărbați, nu exista un „standard de siguranță al muncii”. Astea au apărut după ce munca a devenit mai accesibilă în termeni realiști și femeilor în masă.
Dar sigur, asta e mai puțin important. Alte detalii aici și aici.

2.11. Ambele au folosit intimidări, amenințări și constrângeri pentru a-i preveni pe cei din grupul țintă să vorbească împotriva doctrinei

Am explicat deja că pentru NSDAP, la categoria non-germani/non-cetățeni se încadrau și oponenții politici - și deci erau supuși aceluiași tratament ca cel aplicat evreilor sau homosexualilor.
În ultima lună, grupurile pentru drepturile omului ale bărbaților din SUA și Canada au început o campanie masivă de răspândire a mesajului incorect politic și „omis” constant de o mare parte din mass-media. Campania își avea primul pas în lipirea de afișe în locuri publice destinate care promovau site-ul AVoiceForMen.com prin acest poster (pdf - în engleză).
Primul pas deja a fost foarte complicat - feministele grupându-se și chemând poliția în repetate rânduri acuzând tot felul de abuzuri. Până în prezent, grupurile vizate au avut mereu martori sau filmări care să ateste că nu s-a comis nicio ilegalitate. Dar... e timp.
Un exemplu mai elocvent este cel al doamnei Erin Pizzey, doamna care a construit primul adăpost pentru victimele violenței domestice din lume. Erin Pizzey a fost nevoită să părăsească țara și să trăiască 15 ani în exil după ce a îndrăznit să-și afirme concluziile după ani de administrat astfel de adăposturi la o conferință feministă.
Doamna Pizzey a spus că majoritatea violenței domestice este reciprocă - și nici într-un caz o problemă de gen - și că femeile sunt în egală măsură responsabile și capabile de violență împotriva partenerului. Ca răspuns la asta, doamna Pizzey a fost amenințată cu moartea în repetate rânduri și a trăit cu casa supravegheată 24/24 de Poliție până să se mute. A fost declarată persona non-grata în cam toate cercurile feministe, după ce a îndrăznit să critice mesajele feministe ca având conținut misandric. Detalii aici.
Un alt exemplu este al doamnei Esther Vilar, care a scris o carte despre manipulările feministe în urmă cu peste 25 de ani și care încă mai este în multe momente sub protecția poliției întrucât amenințările cu violență nu s-au oprit nici până în ziua de astăzi. Povestea ei, și a alotra ca ea, aici.

2.12. Ambele au promovat minciuna potrivit căreia grupul privilegiat e compus din „victime” inocente ale opresiunii grupului țintă

Propaganda NSDAP de dinainte să ajungă la putere - și din primii 3 ani - a susținut că poporul german este victimă a porcilor capitaliști evrei care exploatează munca talentatului muncitor german spre beneficiul clasei evreiești. Apoi continua spunând că „mizeria evreiască” crește mereu pentru că muncitorul german n-are de ales decât să muncească pentru aceștia sau să cumpere de la aceștia - ceea ce-i face să continuie cercul vicios în care germanii cad victime.
În cazul feminismului, pe lângă mantra „femeile au fost oprimate de-a lungul întregii istorii”, se folosește de multe ori perspectiva sexuală deja existentă grației psihologiei evoluționare. Practic, feminismul nu face altceva decât să întărească până la maximum posibil percepția că femeile sunt victime și bărbații sunt Dracu.
Cel mai elocvent exemplu de punere în practică la scară mare și radicală a acestei asemănări este situația din Suedia - prezentată în documentarul Könskriget.

2.13. Ambele au cerut (și primit) privilegii speciale la locul de muncă pentru grupul privilegiat

În programul politic al NSDAP se spunea clar că pozițiile de conducere, deținerea de mass-media și în general job-urile importante trebuie să fie rezervate Rasei și nici într-un caz non-cetățenilor.
Am vorbit deja de mai multe ori pe blogul ăsta despre privilegiile cerute de feministe.
Cea mai recentă năzbâtie din establishment-ul feminist este trepanația, pardon, inițiativa Uniunii Europene potrivit căreia companiile private (!) să fie obligate să aibă cel puțin 40% din Consiliul Director format din femei. Și nu o face oricum - ci amenințând! Ori vă supuneți ideologiei, ori vă facem noi să vă supuneți ideologiei! Povestea aici.

2.14. Ambele au discriminat împotriva grupului țintă în probleme educaționale și pe piața muncii

Am explicat deja cum făcea NSDAP pe piața muncii. În plus copiii evreilor nu aveau acces la școlile publice - întrucât acestea erau construite și finanțate pentru „a ajuta ridicarea poporului german, nu a asupritorilor săi”.
Cel mai recent act similar din partea feminismului este cel despre care am scris în urmă cu mai puțin de două săptămâni. Practic, banii publici pentru burse sociale devin rezervați femeilor - studenții de sex masculin prezumându-se din start că n-au cum să fie defavorizați (decât dacă-s țigani - și-atunci au burse separat).
Ușor-ușor, o să se ajungă și la noi ca toate grupurile mai puțin bărbații albi să aibă vreun fel de „affirmative action”. În unele state fenomenul a luat-o razna de tot - și a ajuns să fie necesar să se creeze burse pentru studenții de sex masculin de rasă albă. Evident, grupul cu inițiativa respectivă - a fost din start etichetat ca „rasist”. Pentru că știm foarte bine: bursele pentru femei negrese nu reprezintă rasism deloc - invers da. C-așa-i în tenis.

2.15. Ambele au pervertit sistemul judiciar astfel încât membrii grupului țintă să poată fi ușor discriminați legal

NSDAP a denumit grupul țintă ca fiind „non-cetățeni”. De-aici decurge că legea se aplica mai dur față de cetățeni - care erau prezumați de bună credință.
În multe țări, printre care matriarhatul britanic, matriarhatul suedez sau SUA - definiția legală a violului e de-așa natură încât 99% dintre violatoarele de sex feminin nu pot fi condamnate (legal) pentru viol. Există țări care chiar raportează o rată de 0% a violurilor comise de femei - ceea ce e evident fals - având în vedere că printre țările respective se află Kenya sau Zimbabwe, țări recunoscute pentru violențe brutale comise de femei împotriva bărbaților sau altor femei. Video, în engleză, aici.
Un alt exemplu este legea hărţuirii sexuale. În Franţa, legea recent adoptată nu poate fi aplicată de facto cam niciodată dacă infractorul se întâmplă să nu fie bărbat. Detalii, în engleză, aici.
Şi în România, până nu demult, Codul Familiei stipula negru pe alb așa:
Statul apara interesele mamei si copilului si manifesta deosebita grija pentru cresterea si educarea tinerei generatii.
Tatăl? Dă-l în mă-sa! Între timp termenii au fost schimbați ca să fie neutri - dar probleme de esență din Codul Familiei au fost păstrate în forma lor problematică și discriminatorie față de tați și în noul Cod Civil. Detalii aici.
Tot în România, dacă un infractor se întâmplă să fie femeie și e condamnat pe viață - acesta poate fi eliberat condiționat dacă a făcut minim 20 de ani de pârnaie și are minim 60 de ani vârstă. Dacă e bărbat, trebuie să aibă minim 65 de ani vârstă. Acest articol de lege este încă în vigoare, chiar dacă între timp s-a publicat în Monitorul Oficial noul Cod de Procedură Penală.

2.16. Ambele au aranjat lucrurile în așa fel încât acuzatorul să fie protejat de anonimat dacă face parte din grupul privilegiat și acuzatul din grupul țintă

În primii ani ai NSDAP la putere, evreii puteau fi arestați cam pentru orice la un simplu „pont anonim”. Acuzatorul nu era obligat să se prezinte în instanță și nici să-și justifice acuzațiile. De asemenea, dacă acuzația se dovedea falsă, acuzatorul nu pățea nimic.
Lucrurile stau identic în cazurile de viol. Dacă o femeie acuză fals un bărbat de viol și acuzația se dovedește a fi nefondată - acuzatoarea nu pățește NICIODATĂ nimic.
Recent a fost eliberat un bărbat negru din închisoare în SUA și statul îi datorează 1,8 milioane de dolari. De ce? Păi a făcut 35 de ani de pârnaie pentru viol și crimă - și a fost exonerat de ADN.
Acuzatoarea lui, „martora” trăiește și-n prezent. Credeți c-a acuzat-o cineva de ceva? Evident, nu.
La fel cum nimeni n-a acuzat-o pe Crystal Gail Magnum de nimic. Ce-a făcut domnișoara? Ah... nimic important. Doar a acuzat fals de viol trei bărbați negri studenți la Universitatea Duke. Aceștia au stat în arest preventiv până la puterea hopa, au fost exmatriculați de la facultate și pozele lor cu eticheta de „violatori în grup” au apărut peste tot. Cine a plătit pentru asta? Nimeni. Absolut nimeni. Succes la angajare băieți!
Mai mult, nu doar cei 3 acuzați au suferit nevinovați, dar și echipa de LaCrosse (e un sport) de la facultate a avut de suferit - echipa întreagă fiind suspendată pentru două sezoane și toți membrii ei suspectați c-ar fi violatori.
E suficient ca un membru al grupului privilegiat să facă o acuzație - și viețile foarte multor bărbați se pot duce dracului cât ai clipi - fără să pățească nimeni nimic pentru asta.

2.17. Ambele au aranjat lucrurile de-așa manieră încât acuzații să trebuiască să-și „dovedească nevinovăția” (și nu invers) când acuzații sunt din grupul țintă

Această asemănare e cumva legată de 2.16.
În statul american Washington, dacă un bărbat este acuzat de viol, legal vorbind, acesta este prezumat vinovat - conform unei decizii a Curții Supreme datând din anul 1989.
La fel, în toată SUA, conform legislației feminist-fasciste VAWA, indiferent cine sună la Poliție - dacă sună să reclame un caz de violență domestică, bărbatul va fi cel arestat - chiar și când există dovezi evidente că el este victima. De vină este clauza din lege numită „primary aggressor”. Detalii aici.

2.18. Ambele au aranjat lucrurile de-așa manieră încât membrii grupului privilegiat să poată determina după propriile capricii ceea ce urmează să fie definit legal ca infracțiune

De exemplu, în primii ani ai puterii NSDAP, un german putea reclama un evreu că l-a agresat pentru simplul fapt că a pus pe stâlpul din fața casei sale un afiș prin care-și promova magazinul. Putea însă să n-o facă. Despre asta vorbim când ne referim la „determinarea după propriile capricii”.
În statele profund afectate de feminism, precum Suedia sau UK, violul este o infracțiune foarte relativă în cele mai multe cazuri.
De pildă, în Suedia, dacă n-o suni a doua zi după ce ai făcut sex cu ea, se poate răzgândi și te poate reclama la Poliție c-ai violat-o. Și ghici pe cine va crede poliția și cine va face pârnaie?
Detalii despre fenomenul scăpat de sub control pe blogul lui Daddys-Sverige (în engleză).
Similar stau lucrurile și în cazul hărțuirii sexuale. În Franța, poți să faci pârnaie pentru „hărțuire sexuală” dacă „rănești sentimentele” unei femei. Și e ușor să „rănești sentimentele” unei femei din generația self-esteem. E suficient să-i răspunzi sincer la o întrebare de tipul: „Cum îmi stă cu rochia asta”.
Mai multe detalii despre subiect, în eseul doamnei Antonia Feitz, în limba engleză, aici.
(A observat cineva până acum că citez predominant femei pe un subiect care apără drepturile bărbaților?)

2.19. Ambele au aranjat lucrurile de-așa natură încât grupul privilegiat poate determina după propriile capricii cum vede legea lucrurile în anumite aspecte

De asemenea, legat de 2.18. în paralela cu nazismul.
Cel mai elocvent exemplu aici este statutul legal al fetusului. Femeia are dreptul să definească legal fetusul ca „posibil copil” sau ca „o bucată inerentă de carne” - indiferent de ce părere are tatăl despre chestia asta. Despre asta am scris pe larg aici. Însă nu doar problema tatălui este ignorată.
De exemplu în SUA există un dublu standard în lege: Uciderea unei femei gravide se consideră dublă ucidere. (deci fetusul e considerat „copil”). Avortul însă este legal în toate statele (deci fetusul nu mai e „copil”). Desigur problema se pune în felul următor: Dacă eu calc intenționat și ucid o femeie gravidă în drum spre clinica de avort, de ce e crimă când o fac eu și nu e crimă când o face ea?
Un alt exemplu e legislația suedeză potrivit căreia agresarea unei femei gravide poate fi încadrată la „agresiune simplă” sau la „agresiune multiplă” - în funcție de ceea ce „simte” femeia - chiar dacă faptul e același.
Și-aici, problema se pune la fel: Dacă agresez o femeie gravidă în drum spre clinica de avort, de ce mai grav decât dacă aș fi agresat-o după ce ieșea de-acolo?
Detalii despre Child Support Agency din UK, aici.

2.20. Ambele au aranjat lucrurile de-așa manieră încât legea să-i pedepsească mai dur pe membrii grupului țintă decât pe membrii grupului privilegiat pentru aceeași infracțiune

Pedeapsa pentru majoritatea infracțiunilor comise de evrei în Germania NSDAP-ului era executarea. Puținele infracțiuni care nu se pedepseau cu moartea, se pedepseau cu ani grei de pârnaie (și ulterior cu deportarea în lagăre). Germanii, pe de altă parte, erau supuși dreptului civil și penal tradițional - cu pedepse și proceduri similare cu cele de astăzi într-o mare măsură.
Un raport al IZA din 2007 arată că femeile primesc în medie sentințe cu 20% mai domole pentru pentru infracțiuni identice. Raportul ia în considerare atât istoricul de violență a indivizilor, jurisdicția în care s-au comis infracțiunile, statut social și o serie de alte aspecte care ar putea explica discrepanța. Cu toate astea, cifra de 20% rămâne. Raportul poate fi consultat integral, descărcat și analizat exhaustiv de aici.

2.21. Ambele au aranjat lucrurile de-așa natură încât grupul țintă să fie făcut responsabil pentru alegerile și comportamentele grupului privilegiat

În timpul perioadei de boicot al afacerilor evreiești - dacă un german intra să ia la bătaie toți evreii dintr-un magazin și primea un pumn în procesul ăsta - evreul era vinovat de agresiune. În timp ce inițiatorul agresiunii fie era scos nevinovat, fie primea pedepse modice.
În prezent, în cazurile de fraudă a paternității, victima, adică bărbatul înșelat, trebuie să continue să plătească pensie alimentară chiar dacă a demonstrat indubitabil că acel copil pentru care trebuie să plătească nu este sub nicio formă al său.
Există deja numeroase cazuri extreme în UK și în SUA în care băieți de 14-15 ani au fost violați de femei de 25-30 de ani și au rămas gravide și au păstrat copilul. Ia ghiciți - băiatul trebuie să plătească pensie alimentară! Detalii aici.
O listă lungă de astfel de cazuri poate fi consultată aici.
Desigur, asta nu e considerat „victim blaming” de marxiștii culturali. Pentru că bărbații nu pot fi violați și nu pot fi victime, ați uitat narativa?

2.22. Ambele au aranjat lucrurile de-așa natură încât membrii grupului privilegiat care rănesc sau ucid membri ai grupului țintă să fie tratați indulgent în instanță - și deseori aplaudați pentru acțiunile lor

Așa cum am spus și mai sus - dacă un german intra într-un magazin evreiesc și devasta pe-acolo, era privit deseori cu admirație și ca „agent al implimentării dreptății”. Dacă totuși se-ntâmpla să fie arestat, pedepsele erau modice - chiar sub limitele minime ale legii comune din Germania.
A devenit deja comun ca memele care-și ucid copiii să facă foarte puțină pârnaie sau chiar deloc. Un exemplu - cu tot cu statistici - aici.
De asemenea, mai nou, se pot invoca o serie întreagă de „sindromuri” (toate imaginare, evident) prin care o femeie poate fi „scuzată” chiar și pentru cele mai oribile crime. Să nu uităm că recent o mamă din Brașov și-a decapitat copilul. Imediat după ce cazul a apărut în presă - imediat au apărut și manginele să o scuze că a avut un „sindrom de depresie post-natală”. Evident, cumva acest „sindrom” afectează doar mamele criminale - tații niciodată.
Tot în instanță s-au folosit cu succes „sindromul femeii bătute” pentru a scuza o crimă cu premeditare (chiar dacă abuzul prealabil asupra ei n-a fost dovedit niciodată) sau „sindromul premenstrual” ca scuză pentru crimă.
Cel mai odios exemplu este cazul Kiranjit Ahluwalia. Această doamnă a făcut acasă o substanță similară cu napalmul și apoi a folosit-o ca să-i dea foc soțului ei.
În instanță, doamna Kiranjit a pretins că era abuzată de soțului ei în formă continuată de 10 ani. Judecătorii însă au judecat drept în primă fază și au cerut dovezi pentru abuz doamnei Kiranjit și au mai spus că o reacție la abuz e să pui mâna pe un cuțit sau pe un obiect contondent aflat la îndemână și să-l proptești în capul abuzaturului - nici într-un caz să gătești napalm în bucătărie și să dai foc la casă. Drept pentru care, doamna Kiranjit a fost condamnată la detențiune pe viață în 1989.
Însă, lobby-ul feminist a continuat să preseze și într-un final cazul i-a fost readmis și într-un final a fost eliberată printr-un truc judiciar în 1992.
După eliberare, Southall Black Sisters (ONG feminist) a făcut din ea un „simbol al luptei femeilor asiatice cu violența domestică” - deși singura violență domestică dovedită era comisă chiar de doamna Kiranjit.
Ulterior, această criminală a primit o mulțime de premii internaționale pentru fapta ei și i-au fost reîncredințați copiii minori.
Sunt curios care ar fi fost reacția dacă un bărbat care a ars-o de vie pe nevastă-sa ar fi eliberat și i-ar fi încredințați copiii?!

2.23. Ambele au aranjat lucrurile de-așa manieră încât membrii grupului țintă să fie pedepsiți aspru pentru fapte minore

Am spus deja mai sus că și cele mai banale infracțiuni (multe dintre ele contravenții în prezent) însemnau ani grei de pârnaie în regimul NSDAP dacă erai non-german.
În unele state poți face pârnaie pentru „hărțuire sexuală” - o infracțiune definitiă mai mult decât vag. De pildă, dacă o femeie vine neanunțată la mine în cameră în timp ce mă uit la un film porno - se cheamă „expunere nedorită la material pornografic” și în Franța sau unele state Americane poți face 2 ani de închisoare pentru asta.
Desigur, dacă femeia decide să vină lângă mine și să ne uităm împreună la filmul porno, atunci nu mai e infracțiune. (Vezi 2.18 și 2.19)
Același lucru se aplică și în cazul violenței domestice - definită extrem de vag, inclusiv în România. În UK, de exemplu, poți să faci pârnaie pentru „violență domestică” pentru simplul fapt că i-ai spus nevestei că-i stă rău cu rochia aia. În curând pe ecrane și-n România - legea e deja promulgată, așteaptă doar normele metodologice.

2.24. Ambele au aranjat lucrurile de-așa natură încât membrii grupului privilegiat să aibă dreptul la proprietatea grupului țintă pentru simplul fapt că sunt membri ai grupului privilegiat

Pe măsură ce NSDAP a început să-și consolideze puterea și să elimine din ce în ce mai mulți opozanți, proprietățile evreilor au început să fie naționalizate. În plus, dacă un german ocupa o proprietate a unui evreu - legea îl recunoștea pe el ca noul proprietar. Așa s-a-ntâmplat cu clădirile istorice care au ajuns să fie deținute de soldați de rang înalt din Gestapo și din SS.
Conform legii actuale din UK, Suedia, SUA sau România, dacă un bărbat locuiește cu soția sa și cu cei trei copii și casa e a lui iar soția nu are altă casă sau alt spațiu locativ pe care să-l folosească, în caz de divorț, soția rămâne cu casa. E-atât de simplu! Scrie-n lege!
Ba mai mult, dacă respectiva casă e luată pe un credit - soția rămâne cu copiii în casă iar soțul e obligat să plătească respectivul credit până la final - după aceea casa rămânând pe numele soției.
În UK și SUA, există două plăți pe care le face de regulă soțul către soție în caz de divorț cu copii. Le face de regulă soțul pentru că-n doar 7% din cazuri soțul primește custodia copiilor - și chiar și-atunci uneori soțul e pus la plată - și nu soția. În România există o singură plată și se numește „pensie alimentară” și e considerată contribuția soțului non-custodial la creșterea copilului.
În UK și SUA, însă, există după cum spuneam două plăți: „Alimony” și „Child support”.
„Child support” - e „pensia alimentară” din legislația noastră. „Alimony” este pensia de întreținere pentru soție. Practic, nu există niciun caz în care o femeie să plătească „Alimony” fostului soț. Inclusiv propaganda feministă s-a chinuit să găsească măcar un caz - deocamdată fără succes. Aceasta e motivul pentru care criticii numesc „Alimony” și „Vaginamony”.
Conform noului cod civil - se introduce și în România „renta viageră” - ca formă de plată a fostului soț către fosta soție pentru tot restul vieții sale. Urmează vremuri crunte!

2.25. Ambele au aranjat lucrurile de-așa manieră încât anumite vorbe direcționate împotriva grupului privilegiat să fie considerate infracțiuni

În Germania anilor 30, era de facto interzis să zici ceva nasol de regim fără să fii expulzat (în cel mai bun caz) sau fără să faci pârnaie și chiar să fii executat (în cel mai rău caz). Însă până la acest moment, încă din anii 20 devenise greu să critici retorica național-socialistă - iar cei care o făceau erau constant etichetați fie ca „burghezi oprimatori”, fie ca „comuniști” - depinde cum cădea bine în momentul respectiv. De asemenea, oponenții din anii 20 erau boicotați (dacă erau sociologi sau oameni de știință) sau excluși din funcții publice dacă erau politicieni. În orice caz - acuzația de dușmani ai poporului și-ai bunăstării germane era foarte des întâlnită la cel mai mic semn de crâcnire.
Cam la fel se-ntâmplă în prezent.
În prezent, simplul fapt că-ți permiți să pui la îndoială „adevărurile” feministe îți aduce după sine acuzația de „misogin” și de „porc alb privilegiat”. Iar acuzația, deși falsă, are un oarecare ecou în cercurile socialiste întrucât feministele se auto-intitulează „Grupuri pentru femei” (sau „Women's groups”, sau ceva similar) - dând cumva impresia că feministele alea grase și lesbiene vorbesc în numele tuturor femeilor și ignorând complet numărul din ce în ce mai mare de femei care își exprimă fățiș dezacordul pentru inepțiile lor. Cel mai recent exemplu de acest tip este dr. Elly Tams, fost „feminist scholar” și actual editor la AVoiceForMen. Un articol al doamnei, despre ce înseamnă părăsirea „sororității”, puteți citi, în engleză, aici.
În România, poți lua amendă dacă spui că „femeile ar trebui să aibă grijă cum se-mbracă atunci când merg în cartiere rău famate noaptea”. Însă, dacă spui că „bărbații ar trebui să nu intre singuri noaptea în casele femeilor dacă nu vor să fie violați și tăiați în cap” - toată lumea e „OK” cu asta. Nicio problemă.
În campusurile universitare, contestarea establishmentului marxist-cultural poate avea repercusiuni grave. Un documentar independent realizat în 2007 a arătat că simpla exprimare a unor viziuni non-socialiste (nu mai zic - „doamne ferește” - conservatoare!) din partea unor profesori le poate aduce concedierea. Recomand documentarul pentru toți cei care încă mai cred că mersul la facultate în SUA sau UK, în altă parte decât la facultăți tehnice (fizică, informatică, etc.), chiar mai e o idee așa de bună dacă ești bărbat alb. În documentar apare inclusiv un profesor de matematică ce povestește cum pentru raportul final trebuie să explice cum a abordat și încurajat „egalitatea de gen” în timpul predării cursului său de analiză matematică.
Practic, în campusurile universitare, de foarte multe ori, e de facto ilegal să contești feminismul.
În România încă e bine. Catedrele de îndoctrinare feministă - denumite eufemistic „Studii de gen” - încă nu au o influență prea mare. De pildă, în Facultatea de Litere din Cluj, anul trecut, au existat cel puțin 30 de lucrări de licență critice la adresa feminismului suedez sau englez. Spun cel puțin 30 pentru că pe-alea 30 le-am citit eu pentru că le cunoșteam pe autoare. Da - autoare!

2.26. Ambele au cerut supunere față de ideologia lor și față de guvern

Despre NSDAP știm deja că a fost un regim autoritar - sper că nu e nevoie să explic asta.
Exemplul cel mai bun de echivalent feminist este fără-ndoială regimul Partidului Comunist din Suedia. Însă nu e singurul.
De exemplu în Yemen, până în 1990, a funcționat un regim socialist care-și asuma feminismul ca ideologie fundamentală. Bargan Margot - o militantă feministă, spunea la 10 ani de la căderea acelui regim așa:
Femeile din sud... (din sudul Yemen-ului în timpul unificării n.m.) au crezut că scapă ușor. S-au comportat ca niște feministe, dacă prin asta înțelegem modelarea vieții după propria alegere și accesarea noilor opțiuni oferite. Însă nu au îmbrățișat identitatea și ideologia feministă așa cum a fost ea emisă de Stat. Când regimul socialist s-a prăbușit, câștigurile feminismului de stat s-au prăbușit și ele.
Așadar, principala problemă a doamnei activiste nu e că Yemen-ul e acum o teocrație de lege Sha-ria care obligă bărbații să moară pentru stat și care obligă femeile să vină în grupuri de câte două dacă vor să depună mărturie în instanță. Nu, nu - astea nu sunt probleme. Problema ei e că femeile din sud nu au adoptat ideologia feministă și nu au ajuns să urască bărbații - așa cum colegele ei de generație au sugerat în repetate rânduri.
Multe feministe insistă că feminismul nu e o ideologie etatistă - deși realitatea le cam contrazice la orice pas și chiar se contrazic singure dacă porți o discuție cu ele mai lungă de 3 minute.
În sprijinul acestei afirmații vă mai supun atenției, dacă aveți răbdare, o teză de doctorat intitulată „Influența feminismului în politicile publice în Australia și Irlanda”. Teza e lungă, are 358 de pagini, (eu am citit cam jumătate din ea), e în limba engleză și poate fi citită și descărcată în format pdf de aici.

2.27. Ambele au controlat de facto mass-media și instituțiile academice și au aranjat lucrurile de-așa natură ca acestea să prezinte o imagine neonestă și puncte de vedere neonorabile în favoarea ideologiei lor

Începând cu 1933, toate universitățile germane (aparent la cererea studenților) au fost obligate să adopte perspectiva național-socialistă ca fiind singura poziție ideologică validă. Detalii despre acțiune, aici. În ceea ce privește ziarele - legea cu privire la interzicerea publicării pozițiilor non-naziste și-a făcut ușor-ușor treaba - alături de acțiuni voluntare ale cetățenilor de a boicota ziare de opoziție ca urmare a uriașului aparat de propagandă extrem de persuasiv.
Nu de mult, un decan al unei facultăți de biologie din Anglia a îndrăznit să spună că s-ar putea să existe diferențe genetice ce determină diferențe comportamentale între femei și bărbați - iar aceste diferențe ar putea explica o serie de statistici. Profesorul a fost supus unui boicot masiv și înjurat ca la ușa cortului de profesoare (culmea, tot de genetică). Evident, doamnele profesoare de genetică nu s-au grăbit să-i contrazică dovezile - ci să-l înjure și să-l numească „porc misogin”.
Același rol îl au și instituții orwelliene de poliție a gândului precum Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării care se face că nu vede neconstituționalitatea din bursele dedicate exclusiv femeilor - dar nu se sfiește să dea amenzi când cineva îndrăznește să spună ceva (deci nu să facă ceva) nasol de femei.
Unii, încă naivi, au senzația că misandria din mass-media e rezultatul hazardului, a percepțiilor sexuale evolutive sau a faptului că unii ziariști mai pun botul la propaganda feministă. Însă, ar trebui luat în considerare faptul că există ceea ce se numește Platforma de Acțiune de la Beijing elaborată în 1995 (evident la Beijing) care-și propune să indice aderenților la ideologie să se facă jurnaliști și să promoveze ideologia prin toate mijloacele media asupra cărora reușesc să obțină controlul. Nu e nicio conspirație. Informația e publică și se găsește chiar pe un site feminist.

2.28. Ambele ideologii au evidențiat și exagerat în mod consecvent realizările și suferințele grupului privilegiat, în același timp însă minimalizând realizările și suferințele grupului țintă

Propaganda nazistă nu mai contenea să spună că arienii sunt rasa desemnată de însuși Dumnezeu să conducă lumea - vezi și Gott mins uns - și că rasa ariană este indubitabil cea mai puternică dintre toate rasele de oameni. În cazul în care li se amintea că tocmai au mâncat bătaie masiv în Primul Război Mondial, răspunsul standard era: „Asta s-a-ntâmplat pentru că n-au luptat doar arieni”.
Tot propaganda nazistă nu mai contenea în a augmenta orice infracțiune comisă de un evreu. În plus, propaganda nazistă avea grijă să nege istoria și să evite orice fel de menționare a evreilor în context pozitiv, precum și să justifice pozitiv orice act de agresiune comis împotriva grupului țintă de-a lungul istoriei.

Propaganda feministă nu mai contenește să spună cât de mult umectează la faptul că femeile din vest sunt „empowered”. Iar când li se amintește că mare parte din „empowerment-ul” lor e obținut prin coerciție etatistă și prin discriminare de facto împotriva bărbaților, atunci imediat schimbă placa în modul „victimă” și argumentează că femeile încă sunt oprimate. Uneori propaganda feministă merge până-ntr-acolo încât să spună că „femeile sunt oprimate la fel de rău în SUA precum în Arabia Saudită”. Nu e o glumă!
Hilary Clinton, cea care a spus că femeile sunt principalele victime ale războiului (chiar dacă 98% din victime sunt bărbați) a spus cu gurița ei că cei care nu vor să plătească din buzunarul lor anticoncepționalele femeilor (și doar ale femeilor!) sunt niște porci misogini „extremiști”. Video - aici. Așadar, „suferința” femeilor americane de a nu le fi plătite din bani publici anticoncepționalele, e comparabilă cu suferința femeilor saudite.
În aceeași manieră, nu putem s-o uităm pe Taslima Nasreen, cea care e constant premiată la nivel internațional ca mare umanistă și apărătoare a drepturilor femeilor. Această dementă, afirmă fără să clipească faptul că „bărbații”(în general) aruncă cu acid pe fețele femeilor din simplul fapt că urăsc femeile - în zone precum Bangladesh sau Cambodgia - omițând flagrant faptul incontestabil că majoritatea celor care atacă cu acid femei sunt... tot femei.

În tot acest timp, suferințe reale ale bărbaților sunt complet ignorate - sau ridiculizate. Și nu vorbim aici de faptul că un șut în coaie e comedie în timp ce un pumn în țâțe e dramă. Nu, nu! Astea-s nimicuri. Vorbim aici de ONU și de alte organizații mari care nu se sfiesc să promoveze mutilarea genitală masculină ca „normalitate” sau ca „protecție împotriva HIV” (fără nicio dovadă științifică, evident). 30 de milioane de bărbați urmează să fie mutilați anul ăsta de doctori plătiți de ONU și de guvernul american prin decizia doamnei Hilary Clinton.
Asta în condițiile în care mutilarea genitală feminină este deja tratată ca atare: și anume ca un act oribil de mutilare pe viață.
Tot în timp ce Hilary Clinton ordonă mutilarea a milioane de bărbați și se plânge de „extremiștii” care nu vor să plătească anticoncepționalele altora, ONU și alte organizații similare ignoră în mod deliberat victimele de sex masculin ale violului iar în SUA, victimele de sex masculin ale violenței domestice sunt trimiși în majoritatea cazurilor la „programe pentru abuzatori” fiind prezumați ei înșiși ca fiind abuzatori și nefiind crezuți de nimeni.
Un material foarte bun despre situația bărbaților violați în Uganda (și ulterior uciși de stat pentru homosexualitate) - în limba engleză - găsiți aici. De asemenea, vă recomand un filmuleț cu o analiză a statisticilor oficiale despre violența domestică. Filmulețul e în limba engleză și e în lista mea de filmulețe de subtitrat. Deocamdată, până îl subtitrez, îl puteți vedea aici.
De asemenea, vă recomand un editoria foarte bun al jurnalistei Melanie Phillips pe care-l puteți citi în engleză aici.

2.29. Ambele au condus cursuri educaționale în universități pe bani publici pentru a promova grupul privilegiat în defavoarea grupului țintă

Am explicat deja la 2.27 cum s-a întâmplat asta în timpul „domniei” NSDAP.
În cazul feminismului, această asemănare s-a tradus prin zecile de ani de „Women's studies” - ulterior redenumite „Gender Studies”/„Studii de gen” - care nu s-au ocupat cu nimic altceva decât promovarea propagandei feministe.
Utilitatea „Gender Studies” în facultăți e cam la fel de mare ca utilitatea „Introducerii în Marxism Leninism” sau a „Socialismul științific în societatea socialistă multilateral-dezvoltată” din timpul regimului ceaușist din România.
Aceste „Gender studies” nu studiază nimic, nu împing universul în nicio direcție și nu produc specialiști utili în niciun domeniu. Practic, un absolvent de studii de gen e la fel de util economiei de piață ca un absolvent de 10 clase. Știu, adevărul doare.
De aceea, guvernul norvegiei a decis să taie finanțarea pentru aceste programe - ca urmare a adevărurilor expuse de un documentar realizat de televiziunea de stat(știrea în norvegiană aici). Documentarul se numește „Hjernevask - Likkestillingsparadokset”(Spălarea pe creier - Paradoxul egalității de gen) și poate fi vizionat subtitrat în limba română aici.
Tot pe acest argument, trebuie amintit programul american (ulterior copiat și în UK) numit Title IX. Sub legea Title IX, o școală nu are voie să permită organizarea unui sport decât dacă include atât divizie feminină cât și divizie masculină a sportului respectiv. Mai mult, legea Title IX spune că școlile n-au voie să facă studiu în interiorul școlii și să afle dacă fetele (sau băieții) chiar își doresc un sport practicat de sexul opus.
Astfel, în foarte multe școli s-au închis diviziile de hockei, fotbal american, fotbal european, la crosse, cricket și chiar basket uneori - pentru simplul fapt că nu existau suficiente fete care să vrea să joace aceste sporturi pentru a înființa și o echipă feminină - în vreme ce băieți doritori erau aproape toți și concurența pe postul de titular era uriașă (la fel și posibilitatea de a aduce premii în bani pentru școală prin competițiile câștigate).
Consecințele Title IX au fost devastatoare. Universități de tradiție au trebuit să renunțe la sporturi precum fotbalul și baseball-ul după ce aveau o tradiție de un secol în promovarea acestui sport - cum ar fi Colgate University care a tăiat echipa de baseball după 107 ani de tradiție. De pildă, celebra UCLA a trebuit să renunțe la echipele de scufundări și înnot în 1994. UCLA a dat lumii 16 sportivi care au luat medalii olimpice, 41 de campioni naționali ai SUA la individual și o echipă de campioni naționali în 1982. Acest club de mare tradiție pentru sportul mondial - s-a dus dracului grație unei legislații trecute forțat de lobby-ul feminist. UCLA a dat lumii jumătate din echipa ce a luat medalia olimpică la gimastică masculin în 1984. Și acel club s-a dus. Se estimează că circa 2200 de echipe sportive masculine au fost eliminate definitiv din existență ca urmare a acestei legi. În 2004, 282 de bărbați și 263 de femei au reprezentat SUA la Jocurile Olimpice - acest lucru a fost văzut ca un „mare progres pentru femei”. În realitate, și în 2000 au participat 264 de femei (deci tot pe-acolo) dar 338 de bărbați și în 1996 situația a stat similar cu anul 2000.
N-a fost nicio creștere în rândul femeilor. Egalitatea a venit din tăierea a peste 50 de atleți de pe listă pentru simplul fapt că aveau sexul incorect politic.
Despre consecințele dezastruoase ale Title IX, citiți în engleză aici. O analiză ideologică asupra fenomenului puteți asculta, în engleză, aici.

2.30. Ambele au promovat o campanie pe termen lung de ură la adresa grupului țintă

Despre ce-a făcut NSDAP în sensul ăsta am explicat deja în repetate rânduri mai sus. Nu mai reiau.
Exponentele campaniei de ură a dogmei feministe sunt acele mici „factoide” (adică cifre ce par fapte - dar nu sunt susținute de nicio dovadă, ba chiar dimpotrivă) care au ajuns să fie înghițite de public și crezute ca adevăruri - deși e evident de la o poștă că nu e așa.
Una din ele este că „bărbații se gândesc o dată la X secunde la sex”. Unde X poate lua o valoare între 7 și 15. Am auzit toate variantele posibile - evident toate false.
De fapt, bărbații se gândesc de cel mult 19 ori pe zi la sex - și asta în grupul 18-25 de ani, frecvența scăzând mult după 30 de ani. Un alt „factoid” care circulă e că bărbații se gândesc muuuult mai des la sex decât femeile - ceea ce iarăși este fals. Un studiu pe tema asta, găsiți aici.
Problema cu acest „factoid” e că pe termen lung, înghițit pe nemestecat ca „fapt” poate duce mulți oameni spre a crede că bărbații pot oricând acționa din impuls, indiferent de consimțământul „victimei” având în vedere dorința atât de arzătoare. Astfel, perpetuată la nesfârșit această idioțenie - face mult mai credibile în ochii multora care au scepticismul pe „OFF” aberațiile de tipul „toți bărbații sunt violatori” (Ministrul pentru Egalitate de Șanse din Suedia - afirmă asta fără niciun fel de problemă). Ba mai mult, „factoidul” potrivit căruia femeile se gândesc muuult mai puțin la sex stă în spatele percepției că „o femeie nu poate viola un bărbat” și de-aici mult mai multă acceptare pentru glumele nesărate la adresa bărbaților violați de femei sau chiar afirmații precum „au fost norocoși să fie violați” - afirmații care invers ar provoca isterie națională.
O analiză suplimentară pe subiect are Angry Harry, în limba engleză, aici.

3. Viziune de ansamblu, exemple omise și concluzii

Cele 30 de asemănări nu sunt singurele - dar sunt cele mai evidente și pe care le poate observa oricine. Mai există și altele.
De exemplu, legile cu privire la „interesul superior al copilului” care de facto înseamnă „interesul superior al MAMEI și al copilului” sunt și ele la rândul lor comparabile cu doctrina NSDAP. Nu de mult am vorbit aici despre cazul unei mame evident denaturate dar pe care statul român a considerat-o demnă de a crește copilul în dauna tatălui. Cazul pe larg aici.
Unchiul Adolf zicea în Mein Kampf cam așa: „Statul trebuie să declare copilul ca fiind cea mai de preț comoară a poporului”. În retorica feministă, copiii sunt de asemenea foarte utili în apelul la sentimente.
Un alt exemplu vine din Irlanda unde, pentru o perioadă scurtă de timp, a fost în vigoare o lege potrivit căreia taxele cetățenilor de sex feminin au fost coborâte cu 5 puncte procentuale. Da, da! Nu e o glumă! Deși datele oficiale arătau că bărbații plăteau mai multe taxe și erau minoritatea obscură între beneficiarii de servicii guvernamentale, totuși trebuiau să plătească chiar mai mult decât principalii beneficiari. Mai mult decât atât, cei care au îndrăznit să critice măsura ce fiind evident sexistă - au fost luați la mișto. Ba chiar s-a argumentat că Tăierea „sexistă” de taxe va aduce beneficii Irlandei ca întreg. Și da, „sexist” s-a pus între ghilimele - ca și cum cei care au etichetat măsura ca fiind sexistă erau niște plângăcioși irelevanți și nedemni de ascultat.
Ușor-ușor, până și feministele încep să recunoască ceea ce era deja evident pentru orice non-feminist: Ingineria lor socială dă greș. Bărbaţii încep să se sature de bullshit!
Astfel, în ţări precum Suedia, UK, Franţa şi chiar Spania mai nou - bărbaţii aleg din ce în ce mai mult fie să rămână singuri, fie să aibă o relaţie cu o femeie din Europa de Est sau din Africa - şi chiar de mai departe.
În Japonia, deja e o criză naţională - întrucât 40% dintre bărbaţi refuză complet să aibă de-a face sexual cu femeile, în timp ce alţi 25% refuză instituţia căsătoriei sau ideea de a face vreodată copii.
Şi acesta este doar începutul!

Sunt convins că mai devreme sau mai târziu, vor apărea critici la articolul ăsta care încep cu „Eu sunt feminist(ă) și nu gândesc așa” sau alte variațiuni ale argumentului NAFALT.
Știți ce? Nici toți membrii Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei nu gândeau așa! Mulți dintre ei s-au înscris în partid pentru că urau corporațiile mari și ulterior n-au fost mulțumiți că partidul a făcut din Germania o țară cu un guvern corporatist-fascist. Dar nimeni nu se grăbește să-i apere pe naziștii „moderați”, nu?
O ideologie se judecă după faptele ei - nu după câte o variațiune minoră și fără voce în ideologia respectivă care era cumva mai „umană”.
Așa nici majoritatea catolicilor nu au nicio problemă să uzeze de contraceptive - dar faptul că Papa se opune activ folosirii lor - ne face să judecăm catolicismul după faptele și propaganda celor cu voce în ideologie. La fel, majoritatea preoților catolici nu sunt pedofili - dar asta nu ne oprește să nu judecăm acțiunile exponenților unei ideologii (în speță ideologia catolică). Și tot așa putem continua cu orice ideologie.
Toate ideologiile își trag forța în primul rând din numărul de susținători. Așa că dacă te crezi feminist(ă) moderată - să știi că totuși Hilary Clinton sau Valerie Solanas s-au bazat ȘI pe tine.
Dacă într-adevăr feminismul n-ar fi despre superioritate ginecocentristă și n-ar fi o ideologie misandrică - nu s-ar numi feminism. S-ar numi „egalitarism”, sau s-ar include în umanism. Feminismul este însă ideologia idiotică potrivit căreia poți rezolva problemele ambelor sexe concentrându-te pe problema unui singur sex. Ei, ce să vezi - nu merge-așa!

Unii ar putea argumenta că închisorile americane (țara cu cea mai mare populație în închisori din lume) ar putea fi lagărele de concentrare feministe - având în vedere numărul foarte mare de bărbați aflați la închisoare pentru că n-au plătit „vaginamony” sau pentru infracțiuni triviale de tipul „s-a pișat lângă tomberon”, „avea un joint de iarbă la el” și alte nimicuri care-n multe țări nu se pedepsesc deloc sau se pedepsesc cu amenzi de câțiva euro. Cei care argumentează astfel aduc ca principal argument legea care spune că la a treia infracțiune comisă - oricât de trivială - se impune o sentință de minim 25 de ani de detențiune. Astfel, dacă o dată furi un pachet de țigări, o dată te piși la tomberon (care se poate considera infracțiune sexuală în SUA - și devii sex-offender) și o dată ieși beat dintr-o cârciumă și rănești sentimentele uneia care te reclamă - te-ai supt. Faci 25 de ani de pârnaie - chiar dacă sentințele pentru cele 3 infracțiuni nu fac nici măcar 10 luni cumulat.
Eu însă nu pot să aduc acest argument pentru că problema e mai complexă și nici nu pot dovedi că feminismul e de vină pentru asta.
Așa că eu spun astfel: Cu excepția camerelor de gazare și a lagărelor de concentrare - feminismul și nazismul au foarte multe în comun, în special cu prima parte a regimului nazist, de dinainte de declanșarea celui De-al Doilea Război Mondial.
E timpul ca feminismul să fie tratat așa cum merită - ca o ideologie sexistă și ca o religie. De altfel în curând, în SUA, feminismul are șanse mari să fie declarat legal religie.

Data viitoare când cineva mai spune că „feminazism” e un termen prea dur și incorect - îl invit să demonteze cele 30 de asemănări și să aducă 30 de deosebiri față de nazism. Nici măcar faptul că feministele nu urăsc homosexualii nu merge. Nu mai zic de transexuali - a căror prezență a fost interzisă la ultimul congres al feministelor de la Londra. Ce m-a amuzat a fost faptul că după această decizie, mișcarea feministă a fost supusă tratamentului pe care de obicei mișcarea feministă îl aplica altora. Astfel, feministele s-au trezit boicotate, acuzate de „hate-speech”, acuzate de „negaționism al holocaustului” - și alte tactici similare pe care feministele le folosesc de zeci de ani și pe care acum le-au simțit pe propria piele. Un exemplu aici.

Mai vreau să spun că o bună parte dintre diferențe nu le-am identificat eu - ci le-am cules din lucrările mai multor oameni. Eu însă am făcut argumentația întrucât n-am fost deloc mulțumit de explicațiile oferite pentru aceste asemănări în lucrările originale. M-am inspirat în principal din munca depusă de Angri Harry care face un efort lăudabil de a aduna toate informațiile și toate știrile relevante pe subiect. De asemenea, am găsit un eseu pe această temă, un eseu scris de un autor care în general nu-mi place - dar un eseu scris bine. Eseul a fost publicat prima dată în 1983, îi aparține lui Bob Black și poate fi citit aici.
Cred că acesta e primul articol anti-feminist scris vreodată cu dovezi aduse în principal de femei și citându-se în principal autori leftiști (precum Bob Black). Acesta e un motiv în plus de a evidenția că feminismul nu-și găsește legitimitatea nici măcar între oamenii către care pretinde că se adresează. Însă, atâta timp cât își găsește locul în interesele guvernelor - va continua să creeze probleme.

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails