miercuri, 30 mai 2012

Exagerări poponărești - corectitudine politică de porc

În urmă cu aproape 4 ani am scris pe undeva prin acest blog că în momentul în care protejarea persoanelor LGBT va ajunge în extrema cealaltă, nu mă voi sfii să adresez acele situații și nu-mi va păsa dacă la acel moment voi fi numit „homofob” de către cei care din dorința de a fi cât mai „în rând cu lumea” (a se citi cât mai corecți politic) sunt dispuși să accepte orice rahat irațional venit din partea sau în numele LGBT sau a altor grupuri postulate a priori ca fiind „dezavantajate” de către societatea noastră multicultural marxistă. Acum 3 ani m-am luat explicit de cei care huleau homosexualii pentru simplul fapt că se ard pe pârț în intimitatea lor - dar am și comparat extremele protecționismului cu feminismul, asta pentru cei trei cititori care mi-au scris recent că m-am apucat să critic feminismul „din senin”.
Ei bine, acel moment a venit.
În ultimele 15 zile am citit cam o știre nouă pe zi cu situații de-a dreptul hilare în care pur și simplu toți oamenii heterosexuali au fost călcați în picioare (la figurat, evident) în numele protecției LGBT, dar cu precădere bărbații heterosexuali, ceea ce mă face să suspectez feminaziștii de serviciu în unele dintre situații. Însă cel mai tare m-au enervat două dintre aceste cazuri peste care am dat și pe care m-am gândit să vi le prezint și dumneavoastră, căci consider că e bine să fim informați atunci când luăm apărarea unei poziții și să știm unde să ne oprim - adică ceea ce nu prea știu 90% din activiști.

Cazul 1: Desenul cu familia tradițională trebuie dat jos!

La o școală dintr-un orășel american, o adolescentă de 17 ani a ales să facă un desen cu etapele vieții unui bărbat iar desenul ei se termina cu bărbatul căsătorit cu o femeie și cu un copil lângă ei.
Ghinion! Desenul nu e corect politic!
Uitați-vă la filmulețul de mai jos. Este în limba engleză și conține implicit subtitrare în limba română:


Tare, sau ce?
Aveați senzația că numai în România libertatea de exprimare în școli este inexistentă? Pfoaa... să vedeți la americani!
Până la urmă fata a decis să-și picteze până la urmă opera exact cum a intenționat, spre disperarea corecților politici din zonă. Da, a putut totuși să-și termine desenul, dar putem suspecta că a fost lăsată în pace pentru că artistul incorect politic e de sex feminin. Tot în America de Nord, dar în Canada, dacă ești de sex masculin și ești incorect politic în școală, ți-o furi rău de tot!

Cazul 2: Cuvântul „tată” ofensează poponarii - deci îl interzicem

Serios!
NHS Scoția, care e un fel de Casa Națională de Asigurări de Sănătate la noi, a decis să scoată cuvântul „tată” din publicația „Manualul pentru sarcină”, publicație scoasă pe bani publici de către instituția numită NHS și distribuită gratuit (sau la preț subvenționat) femeilor însărcinate prima dată.
Motivul? Ofensează lesbienele și pe cele care au fost inseminate artificial pentru că limbajul nu e suficient de incluziv.
Adică, hai să facem incluziune, excluzând tații - căci cui dracu îi mai pasă de tați în matriarhatul englez? Oricum, nu e primul cretinism explicit anti-masculin pe care-l face matriarhatul englez. Recent au interzis în școli sărbătorirea „Zilei Tatălui” pe motiv că ar ofensa elevii care locuiesc doar cu mamele sau elevii din „familii” lesbiene - evident, însă, „Ziua mamei” a rămas acolo.
Nu m-ar mira ca în curând să apară în DEX-ul englezesc definiția la „father” ca fiind „ceva de nedorit și nenecesar în societatea de astăzi” sau cine știe poate „ceva care constituie o insultă să întrebi pe altcineva dacă are”.
Vă invit să vedeți filmulețul făcut de Bernard Chapin, un individ cu care nu sunt de acord tot timpul, dar pe care eu unul îl apreciez foarte mult. Nici măcar în cazul acestui filmuleț nu sunt de acord cu tot ce spune dar punctează foarte bine ce este esențial în povestea asta și citează dintr-un articol din Daily Mail. Nu vă lăsați înșelați de sursa Daily Mail - știrea apare și în Telegraph sau în alte ziare britanice de prestigiu.
Filmulețul are 8 minute și conține implicit subtitrare în limba română:


Personal nu mai am nimic de spus.

Vă salut cu respect,
Lucian Vâlsan.

P.S.: În curând voi termina de subtitrat documentarul Könskriget (Războiul sexelor), despre feminazismul de stat din Suedia. Veți vedea procesul prin care modelul de gândire feminazist „femeile sunt bune, bărbații sunt dracu” a ajuns adevăr de stat în Suedia. După ce voi posta documentarul, o să traduc și un articol lung scris de o jurnalistă suedeză care-mi place foarte mult și care explică și mai în detaliu grotescul la care a ajuns regimul neo-marxist suedez.

vineri, 18 mai 2012

De-abia de-acum pentru noi - Socialismul și statul în România

Astăzi este ziua libertății fiscale. Până astăzi, tot ce am produs a fost direct pentru stat. De-aici încolo, doar 24% (TVA-ul) din tot ce consumăm din ce producem este al statului.
E incredibil cum libertate fiscală se cheamă abia când statul nu-ți mai ia tot ci doar un sfert.
Citiți în Capital un articol foarte bun al lui Radu Nechita despre cum se calculează data zilei libertății fiscale și cum acest aspect este foarte important și se reflectă direct în nivelul de trai scăzut al multora dintre români.
Am pus poza aceea pentru că fix de la ea o să pornim să discutăm însă astăzi despre cum statul român ne fură în mod constant și ne obligă pe noi, cei foarte puțini care mai muncim și mai producem ceva prin țărișoară, să ținem în spate un cârd imens de indivizi, dintre care o mare parte dintre ei nu au produs, nu au mișcat ceva într-o direcție și nu au fost nicio clipă relevanți nici măcar statistic (exceptând în sondajele de vot, desigur) pentru noi cei care-i ținem în spate.
Poza aceea spune că dintr-o sută de lei noi rămânem cu 62,3 lei și au ajuns la suma asta făcând raportul dintre cheltuielile publice și produsul intern brut.
Însă, după cum am arătat în trecut pe acest blog, nivelul real de impozitare al salariatului obișnuit din România este de 42%. Prin urmare, salariatul obișnuit care lucrează în mediul privat rămâne cu 58 de lei din fiecare sută de lei produsă efectiv.
Pe lângă acest aspect, aproape un sfert din banii pe care îi cheltuie ajung tot la stat prin ceea ce se numește TVA. Dacă mai fumează sau mai deține o mașină, alți bani altă distracție la stat prin accize.
Dar și fără să considerăm accizele și TVA-ul și tot constatăm că ziua libertății fiscale ar putea fi liniștit prin iunie, nici într-un caz puțin după mijlocul lui mai.
Ce înseamnă asta? Înseamnă că noi cu toții muncim pentru stat mult prea mult și cam puțin pentru economie și pentru societate și foarte puțin spre deloc pentru noi înșine. Iar asta se vede de câte ori ieșim din casă.
Îmi place foarte mult atunci când vin câte unii și spun că în România capitalismul a eșuat pentru că e foarte greu să te îmbogățești dacă-ți deschizi propria afacere, uitând (uneori intenționat, de cele mai multe ori din neinformare) câte taxe trebuie să plătească și la câte reglementări trebuie să se supună IMM-urile pentru a fi integral „legale” în România, contribuind astfel la creșterea incapacității exploatării resurselor la potențial maxim sau, în orice caz, mai ridicat.
Bun, acestea sunt aspectele de până acum. De-acum încolo, și până după alegerile parlamentare, adică până la sfârșitul anului 2012, ce mai tura vura, ne-așteaptă însă o înrăutățire a aspectelor despre care am vorbit mai sus și, în plus față de asta, ne-așteaptă o ușoară înrăutățire și pe axa libertăților individuale a compasului politic (promit să scriu detaliat și despre asta curând).
După cum bine știm, puterea politică din România s-a schimbat, la putere ajungând acum o construcție politică odioasă, cel puțin dacă e să ne uităm în statut și în ideologia pe care teoretic o afirmă partidele ce o compun.
După ce am deconstruit programul de guvernare al USL, aflăm acum că dracu ar putea fi chiar mai negru decât ne-am fi așteptat. Noua putere își dorește ca statul să dicteze cetățenilor ce e „bine” și ce nu ca aceștia să mănânce și să bea și vrea ca statul să ne oblige pe noi, minoritatea obscură care mai și muncim, să plătim niște bani în plus și să fim iarăși „solidari”.
Liberalul [Eugen Nicolăescu n.m.] a precizat că a treia serie de măsuri pentru finanţarea sistemului de sănătate ar fi introducerea unei taxe de solidaritate, între 3-5%, din venitul fiecărui contribuabil.
Primele două fiind bugetul de stat și asigurări private deductibile din impozitul pe venit.
Statul va pleca de la ideea că noi toți beneficiem într-un fel sau altul de un pachet de servicii de sănătate de stat. Nu-mi permit să vorbesc în numele altora dar eu cel puțin pot garanta că nu beneficiez de niciun fel de pachet de servicii medicale de stat și nici n-am beneficiat în ultimii 5 ani. Iar de ce-am „beneficiat” în perioada cât am fost minor, am plătit cu vârf și îndesat, înzecit cel puțin dacă nu chiar însutit. Prin urmare, pot afirma prin prisma mea că statul îmi suprimă dreptul de a alege dacă vreau să fiu solidar, sau nu.
Nu de alta dar eu vreau să aleg explicit să NU fiu solidar. Nu vreau să fiu solidar. Nu am niciun motiv să fac asta, ba dimpotrivă, am cel puțin 100 de motive să nu o fac. De exemplu după ce urmăresc acest reportaj din seria „România, te iubesc!”, îmi cam moare orice chef de solidaritate generalizată. La fel și când văd numărul colosal de infecții intraspitalicești și oamenii care mor nemijlocit din vina statului. De ce-aș vrea să fiu solidar cu astfel de oameni, pe de o parte, și cu un astfel de sistem jegos și la propriu și la figurat, pe de altă parte? Și mai mult, cu ce drept mă obligă guvernul să fiu „solidar” (a se citi să fiu furat) în numele acestui sistem?
Mai mult, noul guvern își propune să transforme în adevăr de stat afirmații precum „Nu e bine să bei bere” și „Mâncarea fast-food e de porc” (la sensul figurat, nu la propriu). Pe cale de consecință, guvernul vrea să suprataxeze berea și mâncarea fast-food. De ce? C-așa!
Sigur, există niște „argumente” gen ăla cu costurile generate în sistemul de sănătate, de parcă noi am avea sistem de sănătate pe bune în România.
Statul dădacă este cel mai coroziv asupra libertății în general și asupra libertății individuale în general.
Și revenind la economie, statul USL-ist își pune problema să suprataxeze profiturile companiilor petroliere pe motiv că-s „prea mari”. Dacă mai aveați vreo îndoială că nu există libertate economică în România, asta ar trebui să v-o spulbere. Cel puțin dacă folosiți capul și la altceva decât ca acoperiș pentru a nu vă ploua în gât.
Practic, statul postulează și legiferează (transformând postularea în adevăr de stat incontestabil) că anumite profituri sunt „prea mari”. Nu e nevoie să argumenteze, căci e adevăr de stat. Și apoi, în funcție de acest adevăr de stat, acționează în consecință - furând mai mult de la firmele petroliere decât de la alte firme.
Și da, folosesc verbul „a fura” pentru că asta înseamnă „taxare” - o denumire eufemistică pentru acțiunea de a fura din ceea ce un individ/o firmă a produs prin propria-i muncă.
Ce-i interesant este că stângiștii de rând văd această idee ca pe una bună pe motiv că „e prea scumpă benzina”. Raționamentul ăsta e ca și cum ai spune că ai ochii sănătoși, dar totuși nu vezi de la Cluj la București și deci ar trebui să-ți pui ochelari. Și, chiar dacă-ți pui ochelari, tot nu o să vezi de la Cluj la București, ba încă riști să-ți și strici vederea sănătoasă pe care o ai deja.
La fel și cu ideea năstrușnică a guvernului socialist - nu o să scadă prețul la benzină dacă statul va fura mai mult din profitul companiilor petroliere. Ba încă riști să crească prețul la benzină în acord cu noua taxă, rezultând în probleme și mai mari și într-un nou lanț de scumpiri.

Și, când apare un nou lanț de scumpiri, de regulă apare și un impozit ascuns care poartă numele de inflație. Orice creștere de acciză și orice suprataxare generează în primul rând presiune inflaționistă. Presiune inflaționistă înseamnă scumpiri, bani tipăriți, curs valutar crunt de instabil și toate celelalte bube pe care vrăjeala socialistă se laudă că încearcă să le „țină sub control”.

Acestea sunt probleme reale, pe care le simțim într-o oarecare măsură toți cetățenii acestei țări dar pe care le plătim noi, minoritatea obscură care se încăpățânează să muncească și să producă în România. Acestea sunt probleme pe care trebuie să le adresăm de ziua libertății fiscale și n-ar strica să le adresăm mai des în general.
Mass-media ne-a intoxicat cu greșelile din CV-urile miniștrilor educației și cu ce-a mai elucubrat Andrei Marga. Nici măcar propaganda băsistă nu mai e ce-a fost.
Când era PD-L-ul la putere, mass-media ostilă puterii era concentrată pe gențile Elenei Udrea și prea puțin spre deloc pe acuta lipsă de libertate de exprimare și pe abuzurile făcute de instituția de cenzură a comitetului central denumită eufemistic CNA. Acum, când USL e la putere, mass-media ostilă puterii e preocupată să numere y-urile și n-urile prea multe sau prea puține de prin CV-urile miniștrilor educației și prea puțin spre deloc să adreseze problemele pe care această guvernare fără îndoială le va agrava și faptul că această guvernare urinează, în cel mai pur stil socialist, pe opțiunea individuală și instituie adevăruri de stat.

Acestea fiind spuse, vă urez „La mulți ani” de ziua libertății fiscale.
Vă salut cu respect.

luni, 7 mai 2012

Lămuriri tehnice II - Serviciul de televiziune

În primul episod am scris despre Internet şi am promis că o să mai scriu despre servicii pe care le foloseşte o mare parte din populaţie fără să ştie precis ce folosesc sau care-i diferenţa între ele.
Cu excepţia fundamentaliştilor penticostali, a martorilor lui iehova şi a celor care nu deţin o priză de 220V în locuinţă, în rest, toată populaţia României foloseşte cel puţin un serviciu de televiziune.
Ca şi la capitolul Internet, şi la capitolul televiziune România este o ţară privilegiată având în vedere cât de ieftin este să ai un serviciu de televiziune HD în Cuca Măcăii sau cât de ieftin este să ai în marile oraşe ale ţării cea mai performantă şi calitativă tehnologie în materie de televiziune prin comparaţie cu alte state europene în care fie sunt preţuri cu 3 cifre exprimate în euro fie doar visează la ceea ce noi avem deja la îndemână de cel puţin 7 ani.
HD? Televiziune prin cablu? De care cablu? Digital? Analog? Rezoluţie? Standard PAL? PAL-SECAM? NTSC? Nu înţelegi nimic din ce spune vânzătorul când încearcă să te convingă că soluţia sa e cea mai bună? Atunci s-ar putea să te intereseze rândurile următoare!

Voi descrie principalele tehnologii prin care se furnizează servicii de televiziune la ora actuală în lume. Spun în lume pentru că voi prezenta şi o tehnologie care nu se foloseşte - şi probabil nici nu se va folosi - în România. Menţionez totodată că îmi permit să neglijez complet televiziunea alb-negru având în vedere că în România nu mai există nicio televiziune care să emită sau să retransmită alb-negru iar situaţia este similară atât în restul UE cât şi în America de Nord.

1. Noţiuni elementare şi standarde

Înainte să intrăm în tehnologii trebuie să înţelegem nişte principii după care funcţionează televiziunea ca produs de larg consum, ideea de bază dintr-un televizor şi câteva noţiuni frecvent folosite despre care trebuie să avem puţin habar, atât pentru a nu fi induşi în eroare de terţi operatori cât şi pentru a şti ce cumpărăm atunci când achiziţionăm un echipament.
Românii de regulă ştiu una din două forme de clasificare (eronată) a serviciilor de televiziune.
Din experienţa mea de peste 3 ani cu clienţi de televiziune, românii fie cred că televiziunea este digitală şi analogică fie este prin cablu şi prin satelit. De fapt, ambele categorii au dreptate în felul lor şi greşesc în acelaşi timp. Cum aşa? Simplu! Televiziunea poate fi şi digitală şi analogică atât prin distribuţie prin cablu cât şi prin distribuţie prin satelit. Voi detalia suplimentar la tehnologiile aferente.
Însă, până atunci să clarificăm noţiunile aferente televiziunii analogice.
Când vorbim despre televiziune analogică trebuie să ştim în ce standard emite postul pe care vrem să-l recepţionăm, dacă televizorul nostru este tras în bandă şi pe ce frecvenţă transmite pentru a vedea dacă televizorul nostru îl poate recepţiona.
Să le luăm pe rând. Televizorul are o componentă esenţială pentru recepţionările analogice, iar aceasta se numeşte selector. Fără a intra în detalii, simplist vorbind, selectorul este dispozitivul care permite utilizatorului să meargă foarte departe în "bandă" atunci când caută un program. Am pus ghilimele pentru că "bandă" e termenul popular folosit şi de oamenii în domeniu dar şi de consumatori, cu toate că tehnic vorbind el este eronat.
În funcţie de selector ne putem da seama dacă putem recepţiona un anumit canal sau nu. De pildă, în anii '90 când a apărut TVR2 transmis terestru, o parte din televizoare aveau selectoare necompatibile cu UIF2, ceea ce făcea imposibilă recepţionarea postului pe aceste televizoare - iar selectorul trebuia înlocuit cu unul mai nou.
Mai apoi, trebuie să aflăm în ce standard transmite postul pentru a afla dacă televizorul nostru este compatibil. În România s-au putut recepţiona posturi în trei standarde: PAL, SECAM şi NTSC. A fost o mare revelaţie în România când au intrat pe piaţă televizoarele compatibile atât PAL cât şi SECAM. PAL şi SECAM sunt cumva interconectate. De pildă postul TV Moldova 1 se poate recepţiona în judeţele din estul României gratuit cu o antenă terestră. Însă, Moldova 1 emitea în SECAM. Încercarea de a recepţiona Moldova 1 cu un televizor doar în PAL va aduce după sine recepţionarea postului de peste Prut doar în alb şi negru. Explicaţia e simplă - toate cele 3 standarde enumerate se referă la modul de codificare şi recodificare a culorii.
În ceea ce priveşte NTSC, transmisiile în acest standard nu pot fi recepţionate deloc cu televizoare non-NTSC. NTSC este mai performant decât PAL şi SECAM la un loc şi este denumit în jargon între tehnicieni ca însemnând "Niciodată de Două ori Aceeaşi Culoare" (Never Twice Same Color), poreclă dată după încercările iniţiale eşuate de a trage în bandă televizioare PAL-SECAM şi în NTSC.
Trasul în bandă, simplist vorbind, se referă la modificarea structurii de recepţionare a televizorului pentru a putea vizualiza la parametri optimi transmisii într-un standard nou faţă de cel/cele pentru care a fost construit iniţial televizorul.
La mijlocul anilor '90, jumătate dintre lucrările de depanare electronice din România erau realizate în zona tragerii în bandă a televizoarelor NTSC în PAL/SECAM pe care le aduceau românii din Germania şi pe care constatau că nu le pot folosi în România nici măcar să vadă meciurile naţionalei la turneele finale - pe vremea aceea prezenţa naţionalei de fotbal la turneele finale era ceva firesc şi de aşteptat de toată suflarea românească.
Tot în ceea ce priveşte televiziunea analogică trebuie să avem în vedere, după ce am îndeplinit condiţiile de mai sus, stabilitatea semnalului şi absenţa sau reducerea la minimum a inducţiei. Mai pe româneşte, să avem cât mai puţine înnădituri la cablu, cât mai puţine splitere, cât mai puţini metri de cablu şi cât mai multe amplificatoare calibrate cât mai bine.
În fond, semnalul video este o tensiune. Puteţi verifica asta cumpărând un aparat de măsură la 5 lei şi testând cablul analogic.
În ceea ce priveşte televiziunea digitală, lucrurile sunt oarecum mai simple, căci totul se rezumă la receiver pe care de regulă îl primeşti o dată cu restul echipamentelor iar responsabilitatea consumatorului e minimă pentru soluţia digitală. Totuşi, şi aici avem două standarde, respectiv HD şi Simplu (SD). Sigur, luând la bani mărunţi lucrurile sunt mult mai complicate având în vedere că HD-ul e la rândul său 720p şi 1080p, 1080i cu compresie MPEG2... ehaa... e lungă povestea. Însă nu vom intra în astfel de detalii pentru că nu avem scopul de a zăpăci de cap consumatorul.

2. Tehnologii de distribuţie

Trecem la tehnologii căci acesta este subiectul cu care iau contact direct consumatorii fără a şti mare lucru din ceea ce aud de la vânzători şi de la tehnicieni. "Vă dăm televiziune prin DTH cu distribuţie prin cablu coaxial!" - Cu o propoziţie de genul ăsta tehnicienii bagă în ceaţă consumatorii fără mare stres. Şi e şi normal, nu toată lumea lucrează în telecomunicaţii şi nu toată lumea a făcut zeci de ore de montaje pe toate echipamentele ca să ştie ce şi cum şi cu ce se mănâncă. Voi trece în revistă tehnologiile care se folosesc în România în ordinea apariţiei lor pentru consumul larg şi o voi lăsa la urmă pe cea mai nouă despre care spuneam la început că cel mai probabil nu se va folosi la noi.

2.1. Antena terestră

Antena terestră este antena cu elemenţi cunoscută la vremea ei ca "antenă de români".
În ciuda impresiei generale, antena terestră încă este folosită destul de mult în România, şi nu doar la ţară.
De exemplu în Cluj se pot recepţiona cu o antenă terestră 5 posturi de televiziune - totul gratuit.
Spre deosebire de toate celelalte tehnologii pe care le vom prezenta, antena terestră nu poate fi capitalizată. Nu se poate, tehnic vorbind, să tai semnalul cuiva care "nu a plătit".
Antena terestră recepţionează semnale radio pe care apoi televizorul le converteşte în semnal video. Îi spune "terestră" tocmai pentru că semnalele recepţionate sunt de la retransmisia unui releu aferent, situat undeva în apropiere (terestru). De altfel, oricând se poate folosi antena de pe maşină pentru a recepţiona TVR 1, la fel cum antena terestră TV se poate folosi pentru a recepţiona Europa FM sau Trinitas. De fapt, pentru Trinitas nu-ţi trebuie antenă că au un semnal cu atât de mult bun simţ încât acoperă toate posturile vecine din bandă.
De regulă cu o astfel de antenă se poate recepţiona Pro TV, TVR1, TVR2 şi TVR regional (respectiv TVR Cluj de la mine de-acasă). Însă, în funcţie de zonă se pot recepţiona posturi suplimentare precum Antena 1, Erdely TV, Duna TV, Moldova 1, Moskva 1, TV Belgrad, etc. etc. În plus, multe posturi locale au ales să emită şi terestru însă, în oraşele mari, cu blocuri înalte, e nevoie de o antenă mai mare căci de obicei calitatea şi intensitatea semnalului cu care emit posturile locale nu e din cea mai bună.
Marele avantaj al antenei terestre este că serviciul este gratuit în 100% din cazuri.
Marele dezavantaj este că numărul de programe TV recepţionate este foarte mic şi, dacă antena nu este reglată corespunzător sau e prea mică, se poate întâmpla des să apară probleme mari în ceea ce priveşte calitatea imaginii.

2.2. Antena parabolică analogică

Antena parabolică analogică este un serviciu care, din cunoştinţele mele din piaţă, nu se mai comercializează deloc în România pentru persoane fizice. [dacă ştiţi vreun furnizor care încă oferă aşa ceva, vă rog corectaţi-mă]
Însă, acest serviciu a făcut furori imediat după 1990 şi până în 2002-2003 când televiziunea prin cablu şi DTH digitală au ajuns de larg consum.
Modul de funcţionare e similar cu cel al antenelor terestre în anumite puncte însă diferenţa esenţială este că semnalul este capturat din emisia unui satelit şi nu din emisia unui releu aflat undeva în apropiere.
Am ales imaginea asta, tocmai pentru că e elocventă. În cazul televiziunii analogice prin satelit, dimensiunea "farfuriei" este esenţială atât pentru calitatea imaginii porgramelor recepţionate cât şi pentru numărul programelor pe care le poţi recepţiona de pe un satelit.
În cazul acestei televiziuni se lucrează cu trei noţiuni de bază: LNB, receptor(receiver) şi polaritate (care poate fi verticală sau orizontală).
Însă, înainte să ajungem la asta, trebuie menţionat că, spre deosebire de antenele DTH la care ajungem îndată şi de care au mulţi români acasă, acestea analogice pot fi reglate către mai multe coordonate putând recepţiona mai mulţi sateliţi.
Pe vremea când eu foloseam acest serviciu Internetul era un lux aşa că era mare nevoie de tehnicieni care să ştie coordonatele sateliţilor cu cele mai multe programe gratuite şi care emiteau în limbi accesibile. Pentru că, să nu uităm, cu excepţia TVR Internaţional, niciun post de televiziune românesc nu a emis vreodată pe un satelit analogic.
O dată reglată antena la coordonatele dorite, se pune în funcţiune receptorul (receiver-ul).
Spre deosebire de receptoarele digitale cu care românii sunt familiarizaţi, acestea nu se conectează la mufa de AV a televizorului ci la mufa de RF (banană). Apoi, se căuta receptorul în bandă (de regulă în UIF în canalul 5 - sau UHF, cum este notată pe meniurile televizoarelor mai noi).
După ce găseşti receptorul, te-apuci pur şi simplu să cauţi - manual, rotind un buton - posturi de televiziune, atât pe polaritatea orizontală cât şi pe polaritatea verticală.
LNB-ul este dispozitivul din "vârful" antenei care are rolul de a capta semnalul. Atât la acest serviciu cât şi la DTH, calitatea LNB-ului, modelul şi generaţia sunt esenţiale pentru calitatea recepţionării.
Fără a intra în detalii, mai trebuie spus că antenele analogice prin satelit sunt de asemenea un serviciu în mare parte gratuit. De altfel, operatorii care vindeau astfel de servicii fie cereau preţuri exorbitante la instalare pentru a scoate şi profit, fie veneau pur şi simplu la uşa ta în fiecare lună pentru a încasa costul abonamentului (de fapt chiria la echipamente, căci efectiv nu plăteau operatorii pentru programele recepţionate). În a doua situaţie, pentru neplată se purcedea la demontarea efectivă a antenei căci, ca şi antena terestră, nu poate fi controlată de la distanţă.
Asta nu înseamnă însă că nu există şi trusturi de televiziune care emit contra-cost (pay-per-view). De exemplu posturile de stat italiene RAI (Uno, Due şi Tre) emiteau codat când transmiteau competiţii de formula 1 sau moto cross sau postul privat polonez C+ (Canal Plus) emitea codat 21 de ore pe zi. Nivelul de codare varia de la televiziune la televiziune. Trustul RAI de exemplu coda numai imaginea (sunetul era impecabil) iar codarea imaginii nu era cine ştie ce - altfel spus, se putea urmări programul cu minime inconveniente. Însă C+ coda drastic şi imaginea şi sunetul, fiind practic imposibil să urmăreşti postul de televiziune în cele 21 de ore dacă nu comandai cartela specială în valoare de 100 de zloţi (atâta costa în 1997, acum nu mai ştiu).
De regulă "cartela" consta într-un dispozitiv pe care-l adăugai înainte de intrarea în RF-ul televizorului. Unii operatori alegeau să vândă dispozitivul la un preţ mare, oferind practic decodare nelimitată, alţii percepeau chirie şi nu vindeau decât în propria ţară. Sistemul nu s-a schimbat prea mult, chiar dacă s-a trecut între timp la digital. Imediat şi despre subiectul ăsta.

2.3. Televiziunea analogică prin cablu (CATV)

Acest serviciu a fost multă vreme cel mai răspândit serviciu de televiziune - atât la ţară cât şi la oraş - şi doar recent a fost în sfârşit doborât de segmentul digital. Cu toate acestea, însă, acest serviciu încă este larg răspândit şi va trece mult timp până când va dispărea.
Funcţionalitatea televiziunii analogice prin cablu este simplă: Se recepţionează toate programele de pe antene satelit (digitale sau analogice) şi antene terestre şi apoi sunt distribuite prin cablu.
Având în vedere că semnalul video este, după cum spuneam, o simplă tensiune, este necesară o infrastructură bine dezvoltată pentru a răspândi televiziunea prin cablu, infrastructură pe care nu toţi operatorii din cablu s-au grăbit s-o implementeze.
Tot pentru că este o simplă tensiune, cu cât cablul este mai lung de la operator la consumator, cu atât sunt necesare mai multe amplificatoare alimentate separat pentru a menţine o calitate decentă a imaginii.
Principalul avantaj al acestui serviciu este că e foarte ieftin pentru consumator.
Principalul dezavantaj este că de multe ori oferă un număr mic de posturi de televiziune iar asta din cauza costurilor pe care un operator trebuie să le plătească pentru a adăuga posturi noi. Practic, operatorul trebuie să aibă o antenă şi un receptor pentru fiecare post în parte pe care-l emite. Or, având în vedere că pentru a primi licenţa trebuie să transmită minim 36 de programe pe care CNA (adică Statul) îi obligă pe toţi operatorii să le furnizeze în pachetul de bază, e lesne de înţeles că pentru operatorii mici este foarte greu să reuşească să furnizeze mai mult de 40-45 de posturi TV.
Deşi ar părea logic să nu emiţi posturi TV de tipul Speranţa TV (post de propagandă adventistă unilaterală), Trinitas TV (post de propagandă cristofascistă ortodoxă), Alfa Omega TV, Party TV sau Neptun TV (care e totuşi un post local) şi să le înlocuieşti cu nişte posturi mai relevante şi dorite de clienţii tăi, nu poţi face asta pentru că Statului nu-i pasă de clienţii tăi ci de propaganda religioasă obligatorie precum şi de intoxicarea cu manele (pentru că da, MyNele TV, Taraf şi Favorit intră de asemenea în grila obligatorie pentru toţi).
De asemenea, un alt dezavantaj al acestui tip de televiziune este imposibilitatea de a recepţiona un program HD (pur şi simplu tehnologic e imposibil) precum şi dependenţa excesivă de infrastructură. Altfel spus, dacă s-a rupt un cablu la 5 km de tine pentru că a plouat cu piatră, s-a dus televiziunea pentru toată zona.
Ca şi primele două servicii, şi acesta poate fi gratuit (chiar dacă într-un mod uşor ilegal) întrucât nu poate fi întrerupt pentru neplată de la distanţă, ci este necesar ca un tehnician să se deplaseze efectiv pentru a te deconecta. Acest aspect este însă o mare problemă atât pentru operatori cât şi pentru consumatori întrucât cablările improvizate şi ilegale ale celor care fură servicii CATV afectează puternic calitatea serviciilor pentru bunii platnici din respectiva zonă.
În prezent, pe lângă operatorii locali, serviciul CATV este furnizat în principal de RDS&RCS, UPC şi Romtelecom(care include şi operatorii NextGen şi AKTA).

2.4. Televiziunea digitală prin satelit DTH

Diferenţa esenţială între televiziunea analogică prin satelit şi DTH este aceea de calitate. Cu antenele DTH se pot recepţiona inclusiv programe HD iar modul standard este net superior oricărei transmisii analogice prin satelit, oricât de performante ar fi ea.
Dar nu e singura diferenţă. Faţă de serviciul analogic, în cazul DTH dimensiunea "farfuriei" nu mai este chiar atât de impetuos relevantă.
Astfel, cu o antenă mică şi discretă se pot recepţiona până la 200 de posturi TV, în vreme ce cu o antenă imensă digitală abia poţi recepţiona 150 de programe, şi asta dacă o tot reglezi de pe un satelit pe altul. Sigur, această diferenţă nu provine numai din diferenţa de tehnologie între digital şi analogic dar şi din faptul că sateliţii care emit digital pot găzdui mai multe programe simultan, astfel nefiind nevoie de schimbarea satelitului de fiecare dată când vrei să recepţionezi o altă gamă de programe.
Apariţia acestui serviciu a rezolvat o problemă esenţială a românilor de peste hotare care, astfel, au putut să fie la curent cu ştirile din ţară. Să nu uităm de faptul că Internetul este şi acum un lux în multe ţări care altfel sunt mai civilizate şi mai dezvoltate decât ţara noastră.
Diferenţa tehnică pentru consumator apare la receptor care este diferit în totalitate faţă de cel analogic. Se conectează în mufa AV a televizorului iar căutarea este mult mai simplă.
Un alt element de noutate pe care-l aduce televiziunea DTH (Direct-To-Home) este posibilitatea de a consulta programul TV direct din meniul receptorului (EPG se numeşte opţiunea). Acest aspect s-a dovedit dăunător pentru ziarele care îşi creşteau tirajele (și-așa afectate de răspândirea Internetului) vinerea sau sâmbăta pentru că ofereau programul TV pe o săptămână sau suplimente similare. Cu această opţiune poţi afla în timp real ce film rulează pe programul respectiv când navighezi printre posturi sau ce urmează să fie difuzat imediat după încheierea emisiunii curente.
Un alt avantaj al televiziunii DTH este gradul mai mare de independenţă faţă de condiţiile meteo. Sigur, pot apărea probleme de recepţionare în cazul condiţiilor meteo severe însă inconvenientele sunt minore în comparaţie cu cele provocate de aceleaşi condiţii serviciului de televiziune prin cablu. De pildă sinistraţii din zona Buzău puteau urmări ştirile la calitate impecabilă chiar şi când zăpada avea 3 metri, lucru aproape imposibil în cazul televiziunii prin cablu.
Însă, poate cel mai mare avantaj al televiziunii DTH este că e disponibil aproape oriunde. Singurele situaţii sunt acelea în cazul în care au un munte sau un bloc care-ţi blochează vederea spre punctul cardinal necesar recepţionării sau când locuieşti la mansarda unui bloc (eu am întâlnit un singur caz în doi ani).
Unul din dezavantajele acestui serviciu este că e relativ scump pentru consumator faţă de serviciul prin cablu şi, spre deosebire de acesta, poate fi întrerupt de la distanţă în caz de neplată.
Un alt dezavantaj este acela că depinzi foarte mult de satelitul pe care operatorul a concesionat spaţiu iar în cazul solicitării introducerii unui nou post în grilă, operatorul se poate lovi de limitări tehnice spre a onora cererea.
Încă un dezavantaj legat tot de satelitul pe care operatorul are concesionat spaţiu se referă la poziţionarea efectivă a satelitului. De pildă satelitul de pe care recepţionează programele abonaţii Digi TV (RDS&RCS) este poziţionat undeva deasupra Regatului Unit al Marii Britanii. Întrucât Pâmântul nu e plat, recepţionarea este evident destul de dificilă şi aduce o serie de probleme. De exemplu dacă plouă la Budapesta, toţi abonaţii Digi din vestul României au probleme majore de recepţionare. În contrapartidă, satelitul concesionat de Romtelecom de pe care abonaţii Dolce recepţionează programele se află poziţionat undeva deasupra graniţei României cu Bulgaria, ceea ce face ca recepţionarea să fie mai "directă", dacă putem spune aşa.
Un alt dezavantaj ar mai fi pentru cei ce doresc serviciu de televiziune la mai multe televizoare. De pildă Digi poate fi recepţionat la maximum 3 televizoare iar Dolce/Romtelecom la maximum 4 televizoare pe aceeaşi antenă/acelaşi abonament. Asta spre deosebire de serviciul analogic prin cablu care poate fi recepţionat şi la 10 televizoare fără prea mari bătăi de cap.
Sigur, sunt multe detalii dar în mare cam acestea sunt lucrurile esenţiale pe care trebuie să le ştiţi.
Legat de recepţionarea HD, momentan doar Romtelecom oferă acest serviciu pe DTH.
Principalii jucători pe piaţa DTH din România sunt Romtelecom-Dolce (care include şi defuncţii Boom, AKTA şi Max), RDS&RCS-Digi (care include şi defunctul Intersat) şi UPC (prin serviciul numit Focus Sat - care oferă servicii DTH în sistem "cartelă reîncărcabilă").

2.5. Televiziunea digitală prin cablu

Televiziunea digitală prin cablu, ca tehnologie folosită, este cumva un amestec dintre televiziunea DTH și televiziunea analogică prin cablu. Practic, se folosește o infrastructură de cablu pentru a transmite la consumator programe la calitate digitală.
Diferența pentru consumator dintre serviciul analogic CATV și serviciul de televiziune digitală prin cablu este că acesta din urmă are nevoie de un decodor (receiver) pentru fiecare televizor nou instalat în casă pentru a recepționa programele la calitatea dorită și de multe ori absența unui decodor duce la imposibilitatea de a recepționa vreun program de televiziune. Spun „de multe ori” pentru că în unele cazuri se poate întâmpla ca fără decodor să poți recepționa posturi TV la calitate de CATV.
Cum funcționează? Simplist vorbind, operatorul de televiziune digitală prin cablu are un câmp plin cu antene de satelit profesionale (deci nu DTH) a căror semnal îl trec printr-un dispozitiv care le combină pe canale standardizate și pe care apoi le retransmit fără a le decoda, urmând ca decodarea să se facă la client acasă, scăzând astfel destul de mult din posibilitatea pierderii din calitate a semnalului.
Deși nu este sesizabil pentru client, televiziunea digitală prin cablu este inferioară în ceea ce privește calitatea față de televiziunea DTH.
Acest serviciu este la mare căutare în orașele mari - în special la blocuri - unde clienții persoane fizice nu sunt foarte dispuși să-și instaleze o antenă DTH la balcon, iar în unele locuri acest aspect este oricum imposibil - după cum spuneam, dacă blocul de vis-a-vis blochează vederea către punctul cardinal spre care trebuie orientată antena, serviciul nu se poate furniza - problemă care este rezolvată de acest serviciu de televiziune digitală prin cablu.
Principalii jucători de pe piața acestui serviciu sunt RDS&RCS și UPC, la care se adaugă o serie de furnizori locali.
Atenție! Dacă un vânzător vă spune că vă oferă teleiviziune digitală prin cablu dar nu vă oferă și un decodor, înseamnă că respectivul vânzător v-a mințit și vă oferă de fapt televiziune CATV la preț de televiziune digitală.

2.6. Televiziunea prin IPTV

Televiziunea prin IPTV, după cum îi spune și numele - Internet Protocol TeleVision - este un serviciu de televiziune furnizat printr-o conexiune la Internet.
Principalul avantaj este că prin această tehnologie se poate oferi un număr nelimitat de canale și, în plus, este net superioară calitativ tuturor celorlalte forme de furnizare de serviciu de televiziune descris până acum.
Pentru a recepționa programe TV folosind IPTV este necesară existența unui receiver (care în esență de fapt este un router), a unei conexiuni stabile la Internet și a unui server de emitere și găzduire streaming.
Principalul dezavantaj al acestei tehnologii este că în absența unei conexiuni stabile la Internet, recepționarea serviciului este una catastrofală. Acesta este și motivul pentru care doar Romtelecom furnizează acest serviciu (cu denumirea comercială Dolce Interactiv) întrucât, așa cum am explicat și în episodul legat de Internet, conexiunea prin linie telefonică este cea mai stabilă dintre toate modelele de conexiune.
Și RDS&RCS a încercat să intre pe piață, o dată cu Romtelecom la sfârșitul lui 2009 și începutul lui 2010, însă a eșuat lamentabil și a ieșit de pe piață. Oficial a ieșit pentru că ofereau prea puține spre deloc canale HD însă în realitate motivul a fost exact cel specificat de mine în articolul despre Internet: Conexiunea la Internet oferită de RDS&RCS, deși superioară punctual pe anumite segmente, este net inferioară ca stabilitate față de conexiunea prin linie telefonică oferită de UPC și Romtelecom.

2.7. Televiziunea prin CDMA

Despre CDMA (Code Division Multiple Access) am mai vorbit și în articolul despre Internet și am spus atunci că este o tehnologie intens dezvoltată în SUA și în Asia și foarte puțin spre deloc dezvoltată în Europa, unde GSM-ul a acaparat piața.
Cu ajutorul semnalului CDMA se poate oferi serviciu de telefonie fixă și mobilă, precum și Internet, inclusiv în România. Însă, în SUA, India și China, deja s-a trecut și la oferirea de televiziune prin tehnologia CDMA.
În India și China este deja la mare căutare serviciul care oferă televiziune pe telefonul mobil prin semnal CDMA iar în SUA se pun bazele extinderii pe scară largă a serviciului de televiziune prin CDMA pentru consumatori casnici.
Funcționalitatea serviciului este simlară cu cea a furnizării serviciului de Internet mobil prin stick-uri de date CDMA. Practic, va fi necesar un decodor pe care-l conectezi la televizor și eventual o antenă CDMA în cazul în care acoperirea nu este una grozavă.
În ceea ce privește calitatea, serviciul este probabil comparabil cu serviciul de televiziune analogică prin cablu însă are marele avantaj că poate fi folosit cam oriunde există acoperire CDMA și, după cum spuneam și în articolul despre Internet, semnalul CDMA are marele avantaj că pătrunde și prin forme de relief dure - dealuri înalte și munți. Astfel, s-ar facilita posibilitatea de a furniza televiziune chiar și în cele mai izolate locuri unde construirea unei infrastructuri de cablu este foarte scumpă și dificilă sau unde instalarea unei antene DTH este improbabilă din cauza formelor de relief care blochează deschiderea.
În România e puțin probabil ca acest serviciu să fie dezvoltat prea curând - cel mai probabil niciodată - însă există perspective în piață de dezvoltare a unui serviciu similar prin tehnologie GSM sau 3G însă limitat doar la telefoane mobile, având în vedere că soluții pentru consumatorii casnici de televiziune există deja destule și în practică sunt foarte puține locuri unde să fie eminamente imposibil de furnizat televiziune și în care să nu funcționeze măcar una din cele 6 soluții prezentate anterior.

3. Viziune de ansamblu

În România, pentru multă vreme, furnizarea de servicii de televiziune a fost considerată de maximă importanță, atât după 1990 cât și înainte. În timpul comunismului pentru a facilita transmiterea de mesaje de propagandă maselor iar după 1990 din „foamea” populației pentru acest serviciu, „foame” generată de frustrarea acumulată în ultimii 4-5 ani ai regimului comunist în timpul căruia programul televiziunii naționale de stat fusese drastic redus.
În prezent, există falsa impresie a unora că televiziunea intră în desuetitudine, însă acest segment de piață este în continuare în plină dezvoltare în România având în vedere că o bună parte din populație nu folosește deloc sau folosește foarte puțin Internetul (vom afla o cifră exactă când se vor publica rezultatele finale ale recensământului), ceea ce înseamnă că televizorul rămâne o sursă importantă de informare și divertisment. Această falsă impresie o au unii oameni și atunci când vorbesc despre telefonia fixă, dar despre telefonie vom vorbi în episodul al treilea al acestei serii de lămuriri tehnice.
Este foarte important, atunci când doriți să achiziționați un serviciu de televiziune, să țineți cont și ce anume doriți să urmăriți precum și de televizorul pe care-l dețineți, sau, după caz, de placa Tuner pe care o folosiți.
Dacă dețineți o plasmă sau un televizor din această gamă, atunci merită să achiziționați un serviciu IPTV sau DTH cu HD inclus. Însă, dacă nu dețineți un astfel de televizor, achiziția de pachete HD nu este întocmai o investiție bună întrucât diferența este una nesesizabilă față de recepționarea în format digital standard (SD).
De asemenea, dacă dețineți deja un serviciu de televiziune analogică prin cablu și urmăriți doar știrile la televizor, nu prea are rost să contractați un serviciu de televiziune digitală cu mai multe programe și de regulă mai scump, atâta timp cât știți că cel mai probabil nu veți urmări respectivele programe.
Analog, dacă dețineți un serviciu de televiziune de tip IPTV sau DTH și urmăriți constat programele ce fac diferența între acestea și celelalte tipuri de servicii de furnizare de televiziune, este contraproductiv să renunțați la ele și să contractați un serviciu inferior calitativ doar de dragul prețului care, în România, nu este cu mult mai mic. De pildă un serviciu standard de tipul IPTV/DTH costă în medie 30 de lei, în timp ce unul standard de tipul televiziunii prin cablu (fie el analogic sau digital) costă în medie 27 de lei. Sigur, la cele digitale prețul poate varia în funcție de extraopțiuni și de promoția contractată însă rareori ajunge un serviciu de televiziune să coste mai mult de 50 de lei sau mai puțin de 25 de lei pe lună.
Important este să studiați cu atenție oferta detaliată - nu doar prima pagină care de regulă are trecut numărul de programe și/sau prețul în funcție de ce este cel mai atractiv pe piață din produsul respectiv - pentru a fi siguri că veți contracta cea mai bună variantă în funcție de nevoile dumneavoastră și de posibilitățile tehnice disponibile în zona în care doriți să vă fie furnizat serviciul.
De asemenea, foarte important este să evitați să vă configurați singuri echipamentele atunci când nu știți sigur ce faceți - și asta e valabil oriunde, nu doar la televiziune - pentru că astfel puteți cauza mai multe probleme. Nu sunt deloc puțini clienții pe care i-am întâlnit și care spuneau că televiziunea oferită de un anumit furnizor este de slabă calitate și spuneau asta după ce au resetat de câteva ori decodorul/receiver-ul pentru că „nu pornea” sau au mutat antena de la locul ei fără să știe nimic despre orientarea antenelor de satelit și, deși au făcut acestea, nici nu au contactat furnizorul pentru a primi setările necesare pentru funcționarea la parametri optimi a serviciului.
În cazul televiziunii, românii au deseori tendința de a spune despre orice nefuncționare a serviciului că e „de la ei” și prin asta înțeleg că tot acei „ei” trebuie să o repare și dacă se poate, să știe despre defecțiunea pe care o are consumatorul prin telepatie, fără ca acesta să-i anunțe despre problemele apărute.

Având aceste informații, vă doresc vizionare plăcută.
Vă salut cu respect.

marți, 1 mai 2012

Votul obligatoriu şi cretinismele aferente

În urmă cu doi (sau trei?) ani am scris pe-aici, sub presiunea nervilor din respectivul moment că e o problemă faptul că absenteismul la vot este la cote ridicate. Încă sunt parţial de aceeaşi părere deşi între timp m-am debarasat de credinţa în basmul potrivit căruia „votul tău contează” atâta vreme cât societatea actuală este una neosocialistă iar principiul stalinist conform căruia „e prea puțin relevant cine cu cine și câți votează ci cine numără voturile” se aplică fără nicio jenă la toate nivelurile societății. Tot atunci am scris niște rânduri prin care îmi exprimam susținerea pentru eventuale măsuri care să constrângă puțin cetățeanul să se prezinte la urne, precum și pentru o aplicare mai riguroasă a legii electorale - care să ducă la anulări de scrutine dacă peste jumătate din voturi sunt anulate. Unii au interpretat atunci afirmațiile mele ca fiind în favoarea ideii de vot obligatoriu - ceea ce însă este fals. Nu am crezut niciodată în ideea de a forța pe cineva și în ideea de a transforma un drept într-o obligație - cu-atât mai mult cu cât acest aspect poate conduce la o serie întreagă de abuzuri și știm foarte bine că atunci când o lege permite un abuz, indubitabil acel abuz va fi săvârșit mai devreme sau mai târziu pentru că nu, „statul” nu e de treabă și statul nu-ți vrea aproape niciodată binele decât în măsura în care poți fi suficient de productiv ca să te mai poată fura taxa.
Am mai vrut să scriu despre acest subiect dar am tot amânat însă având în vedere că în curând va fi discutată legea în Camera Deputaților - care este for decizional având în vedere că în Senat deja a trecut legea!!! - și având în vedere că între timp USL a trecut la putere iar Adriana Săftoiu, una dintre cele mai frenetice susținătoare a inițiativei, este parte a struțo-cămilei de la putere în subsidiara PNL.
La o primă vedere ideea poate nu pare chiar atât de rea, iar motivarea traseistului politic Ciuhondaru are sens în contextul mioritic. Domnul Ciuhodaru zice că s-ar reduce practicile de cumpărare a votului pentru că e cam scump să cumperi sute de mii de oameni, în timp ce în prezent cei ce vor să apeleze la această practică trebuie doar să-și aleagă bine publicul-țintă - adică să ignore miserupiștii și supărații și să țintească masiv spre fomiștii neinformați pe care să-i ducă cu zăhărelul (la proporiu) până la urnă.
În plus, zice-se în motivare, măsura ar da și o legitimitate mai mare aleșilor neamului atâta timp cât prezența la urne fără-ndoială ar crește - poate nu spre cote astronomice de 90% dar măcar la un 65-70.
Însă eu am o problemă totuși atât cu sancțiunile - care sunt prea mari și pe alocuri neconstituționale - dar și cu ideea în sine întrucât sunt de părere că există alte variante mai democratice de a stimula prezența la vot. Dar să le luăm pe rând.

Carențele legii

Legea zice-așa: Nu te-ai dus la vot, 1000 de RON amendă. Nu te duci la vot a doua oară, 1000 de RON amendă și-ți tăiem macaroana de la pomenile de stat - indemnizații, ajutoare, facilități fiscale, etc.. Nu te duci la vot nici a treia oară, îți mai dăm 1000 de RON amendă și te ștergem de pe listele electorale și pa.
Eu n-aș avea nimic împotrivă cu eliminarea majorității indemnizațiilor și a ajutoarelor - care practic sunt bani munciți (și) de mine și de pe urma cărora sunt alți oameni plătiți ca să stea acasă și stimulați să nu muncească. Până nu demult, eu ca angajat câștigam un pic mai mult decât majoritatea asistaților sociali - și nu pentru că aveam eu un salariu mic sau de care să nu fiu mulțumit, ci pentru că pur și simplu pomenile de la stat erau exagerat de mari! Din fericire a venit criza și a terminat o dată pentru totdeauna cu cretinismul ăsta.
Însă, mai e o problemă - și anume că ștergerea de pe listele electorale nu se poate întâmpla niciodată, conform Constituției! Poți fi suspendat temporar de pe listele electorale dacă ești declarat debil mintal sau dacă o instanță de judecată ți-a suspendat drepturile electorale pentru o anumită perioadă de timp. Dar nu poți fi șters definitiv de pe listele electorale! Nici măcar Marius Csampar n-a fost scos definitiv de pe listele electorale. Nici Camelia Țăpoi sau Carmen Bejan. Sigur, au restricții și probabil vor vota prima dată peste vreo 10 ani de-acum încolo, dar e foarte important: nu au fost șterși definitiv de pe listele electorale!
Și-atunci, dacă nu ștergem de pe listele electorale cei mai crunți criminali, de ce să ștergem de pe listele electorale niște cetățeni cinstiți care nu s-au prezentat 3 scrutine la urne? Poate o dată n-au avut chef, o dată erau răciți și o dată erau în concediu și habar n-aveau că-s alegeri!
Argumentul cum că „și alții fac/au făcut asta” a devenit un fel de mantră pentru orice cretinism nou care se propune. Am mai spus-o și-o repet: Afirmația în sine cum că „și la alții s-a implementat” nu înseamnă nimic! Este nevoie și de însoțirea acestei afirmații cu o analiză a impactului pe care l-a avut respectiva măsură și dacă impactul a fost unul pozitiv, apoi vii cu proiecții cum că același impact sau aproape același l-ar putea avea la noi! Abia atunci ai un argument! Faptul că și alții fac asta, nu e un argument! Căci dacă ar fi, am putea cere introducerea pedepsei cu moartea - în fond și marele Stat Texas face asta - atâta doar că execută 10-12 oameni nevinovați pe an.
Ei bine, grecii practică asta cu votul obligatoriu iar consecința e că foarte mulți fac coadă la medicul de familie și dau o mică șpagă și-și scot adeverințe că-s bolnavi în ziua alegerilor - și uite-așa nu vin la urne! Oare n-am putea să pățim și noi asta? Oh ba da! Știu situații concrete în care 9 clase de liceu și-au scos în bloc scutire la sport pentru că profesoara era de-a dreptul cretină. Fă-le ceva!
În plus, așa cum ziare.com remarcă, la noi există și riscul ca printr-o astfel de măsură să voteze mai mulți în bloc un partid cu tendințe extremiste. Și nici măcar nu e greu! Gândiți-vă numai câți tripați pe Căpitan, Neam și Țară sunt. Ei ia gândiți-vă să fie obligați prin lege toți ăștia să iasă la vot! Crezi că vor vota un partid de îmbrățișători de copaci?
În plus, mă gândesc deja la vreo 50 de persoane cu handicap (sau cu dizabilități, cum e corect politic acum) care chiar nu s-ar putea supune legii pentru că locuiesc în mizda pă-sii la capătul planetei iar urna mobilă ajunge în principiu niciodată la ei - deși o solicită aproape scrutin de scrutin - iar aceștia sunt medical vorbind declarați netransportabili. Ce facem? Le tăiem indemnizațiile de la buget pentru că nu s-au supus unei legi pe care n-ar fi putut-o respecta oricâtă bună intenție ar fi avut?
Chiar și dacă amendezi Constituția, aplicabilitatea legii în forma asta e cretină.
Cel mai enervant este modul stalinist de gândire al Adrianei Săftoiu care declară că „Dacă nu îţi exerciţi dreptul de a vota, atunci nu îl meriţi.” - Fă doamnă, cum să-ți explic eu ca să priceapă și căpșorul tău brunet și lent de Dej... ăăăh... dreptul la vot e garantat de Constituție și câștigat în Revoluție (cel puțin teoretic). Cu alte cuvinte, nu-mi dai tu din bunătatea ta de contesă dreptul să votez, ci îl am prin definiție ca cetățean care cotizează masiv la bugetul din care-ți iei și tu salariul!
Însă doamna Săftoiu cu siguranță nu pricepe aspectele astea și dă dovadă, ca orice statist care se respectă, de prostie cruntă și de credința irațională cum că eu aș avea cumva vreo datorie față de stat, nu invers, atâta vreme cât statul există datorită mie și nu invers. Și cică dânsa provine din partidul național-liberal :)))), să mori de râs nu alta. Eu n-am glumit când am spus că diferența dintre PSD și PNL este că PNL e mai aproape un pic de centru față de PSD, dar în esență sunt de stânga amândouă. O să fac la un moment dat un desen ca să nu mai fiu nevoit să explic de fiecare dată.

O altă variantă de stimulare a creșterii participării la vot

E o mare diferență între ceea ce înțeleg majoritatea oamenilor și ceea ce înțeleg oamenii ca mine prin cuvântul „reformă”. Majoritatea oamenilor, din instinct stalinisto-statist, înțeleg prin „reformă” - mai multe legi, mai mult guvern și mai mult control. Eu înțeleg prin „reformă” mai multă responsabilitate individuală și mai puțin guvern și mai puțin control.
Eu spun că o metodă mai eficientă - și care nu implică forțarea cetățenilor - de a crește prezența la vot este modificarea legislației electorale astfel încât NICIUN scrutin să nu fie valid dacă nu s-a îndeplinit majoritatea constituțională de prezență la vot - adică 66,66% dintre alegători.
Cu alte cuvinte, un scrutin la care au participat 30% dintre alegători - cum a fost situația în care Băzeus a fost „reconfirmat” prin referendum sau ultimele europarlamentare - ar fi nule și ar trebui reorganizat.
O să-mi spuneți că o astfel de regulă ar risca să arunce țara în impas politic - și parțial ați avea dreptate. Probabil la primul scrutin la care s-ar aplica, poate și la al doilea, am putea asista la așa ceva. Însă deja de la al treilea, politicienii ar fi până la urmă forțați de împrejurări să insiste mai mult și să facă o campanie electorală astfel încât chiar să vină lumea la vot.
O astfel de măsură ar stimula, după părerea mea, pe termen mediu, o micșorare a prăpastiei imense existente în prezent între populația generală și clasa politică și ar deteremina totodată politicienii să încerce să se adreseze unui segment cât mai mare din populație - conștienți fiind că altfel oricum niciunul din ei nu va fi ales și scrutinul anulat.
Eu aș susține o astfel de măsură iar motivele care stau în spatele ideii ăsteia este că niciun politician nu s-a adresat niciodată oamenilor ca mine - dar absolut niciodată - asta în condițiile în care oamenii ca mine reprezintă majoritatea oamenilor care chiar produc ceva în țara asta și pe spatele cărora funcționează întreaga șmenozeală.
An de an publicul țintă al politicienilor este format din pensionari, bugetari (de regulă profesorii, dar nu mereu) și ocazional studenți. N-am văzut până acum un politician (dacă a existat vă rog să mi-l indicați) care să se adreseze tinerilor întreprinzători, tinerilor profesioniști, tinerilor care lucrează în economia reală sau tinerilor care din principiu au o imensă durere-n 14 de politică pentru că nu i-a reprezentat niciodată.
Și vă rog să nu-mi spuneți că există organizații de tineret în partide pentru asta! E o vrăjeală ieftină și o știți prea bine! Recent am întâlnit o membră înfocată a unei organizații de tineret (nu contează partidul) și care exprima cu subiect și predicat că „merg acolo pentru petreceri și pentru distracția gratuită - habar n-am nimic de ideologie și nici nu-mi pasă”. Și ca ea sunt majoritatea. Și deși există tentația de a-i acuza pe ei, soluția nu este asta - ci soluția este modificarea politicii pentru a fi mai prietenoasă cu tinerii.
Toate partidele care se anunță cu candidați la următoarele legislative vorbesc fie de nevoile pensionarilor, fie de nevoile bugetarilor, fie de nevoile societății ca întreg și deși unii ar putea spune că printre astea s-ar include și ceea ce aș vrea eu - în realitate nu este așa.
Și dacă aveți senzația că mă-nșel, vă rog pe cei care locuiți în orașe mai mari să mergeți la 10-12 concerte obscure cu trupe obscure și să cunoașteți un număr mare de oameni diferiți și tineri și întrebați-i dacă vreun politician a vorbit vreodată de nevoile lor.
Sau, mai simplu, mergeți în câteva licee (minim 10) și vorbiți cu elevii claselor a X-a (care curând vor avea drept de vot), a XI-a și a XII-a (care au deja drept de vot) și întrebați-i dacă vreun politician a vorbit vreodată de nevoile lor sau de libertățile lor care în prezent sunt furate de către stat! Unii poate au senzația că nu sunt atât de semnificative, numai că sunt iar dacă totuși vi se par nesemnificative, gândiți-vă că sunt în aceeași măsură de nesemnificative pe cât sunt cele ale pensionarilor.
N-am auzit niciun politician să vorbească despre faptul că tinerii de 16 ani sunt numai buni de muls prin taxe dar totuși nu au dreptul să-și cheltuiască banii câștigați cinstit exact în funcție de propriile dorințe. N-am auzit niciun politician să vorbească despre faptul că tinerii sunt obligați să suporte la ore toate tâmpeniile debitate de profesori cretini și debili. Sunt zeci de exemple doar pe blogul ăsta. Sistemul educațional geme de profesoare și profesori cretini de-a dreptul sau, ca să fim politicoși, incompetenți. Dar politicianul vorbește numai despre cum ar trebui să-mi mai crească puțin leafa - și nu scoate niciun sunet despre limitarea masivă a libertății de exprimare în școli, despre îndoctrinarea la care sunt supuși elevii (și nu doar cea religioasă), despre măsurile punitive luate arbitrar împotriva unora dintre elevi în funcție de hachițele persoanei care ocupă funcția de director sau diriginte, despre dotările demne de Ev Mediu din majoritatea școlilor și liceelor românești sau despre faptul că profesorii își descarcă nervii și chiar îi consideră pe elevi vinovați de neajunsurile profesorilor și profesoarelor (asta am trăit-o pe pielea mea pentru că munceam și câștigam mai mult decât unii dintre profesorii mei). Dimpotrivă! Politicianul vorbește despre cum să-i mai ia din libertățile și-așa șubrezite așe elevului! Ba îi mai bagă pe gât o uniformă, ba îi mai interzice un mod prin care mai putea contesta cretinismele profesorului, etc. etc.
N-am auzit încă niciun politician care să se adreseze tinerilor fugiți din familii demente la studii sau să-și facă un trai mai bun într-un oraș mare - dintr-ăștia sunt iarăși destui! N-am auzit niciun politician care să se adreseze tinerilor care muncesc pe rupte de la 14 ani (sau chiar de mai devreme) pentru a-și întreține familia - aproape invariabil tineri bărbați. N-am auzit niciun politician care să se adreseze tinerilor care renunță la studii pentru a se putea întreține.
N-am auzit niciun politician care să se adreseze oamenilor care au făcut pârnaie degeaba sau au fost trași pe pix masiv de statul român și care au dezvoltat o ură patologică dar întemeiată față de tot ce-nseamnă stat și autorități - și dintr-ăștia sunt mulți, mai mulți decât ar crede unii.
Ați putea avea impresia că am divagat, dar nu este așa - toate aceste nevoi aparțin unei categorii mari și importante - poate chiar cea mai importantă, fiind în același timp grosul oamenilor care plătesc taxe - categorii de persoane. Această categorie este constant ignorată din discursul politic.
Și noi ce vrem să facem? Să obligăm prin lege această categorie să se prezinte la vot? Ca să ce? Ca să voteze unul din politicienii/partidele care oricum nu li se adresează și poate nu li s-a adresat niciodată?
Varianta aceasta, cu obligativitatea de a exista o prezență la vot de minim 66,66% (sau chiar mai mare, de ce nu?) pentru validarea unui scrutin ar constrânge politicienii să se adreseze acestei categorii de oameni pe care în mod constant a ignorat-o, de cele mai multe ori cu bună știință. De ce a ignorat-o? Păi e simplu - această categorie este dominată de oameni care nu pun botul la vrăjeală ieftină în general și sunt oameni care nu te votează pe tine politician dacă le promiți un 1% reducere de taxe sau mai-știu-eu-ce mărunțiș, în timp ce pensionarii - de ce să nu recunoaștem - vor vota în bloc un politician care le acordă o mărire de 50 de lei la pensie.
Un alt motiv este că nevoile acestora sunt ceva mai complexe - necesită gândire pentru a elabora un model de abordare - fie el de stânga, sau de dreapta; în timp ce bugetarii sunt ceva mai ușor de cooptat.
Ar trebui să nu ne mai ferim atât de des să spunem cu subiect și predicat că majoritatea bugetarilor n-ar putea rezista în mediul privat concurențial în timp ce reciproca e adevărată. La fel cum ar trebui să nu ne mai ferim atât de des să spunem că pensionarii beneficiază de prea multe privilegii - în special în condițiile în care mulți dintre ei s-au pensionat în regim semi-fraudulos. E o realitate pe care ne facem că n-o vedem prin apel constant la sentimente pentru că toți avem pe cineva în familie care a ieșit la pensie „cu ordonanța” dar asta nu schimbă cu nimic faptul că acei oameni mai puteau munci dar li s-a oferit un privilegiu de a renunța la muncă și de a sta acasă pe banii statului. La fel cum ar trebui să nu ne mai ferim atât de des să spunem cu subiect și predicat că pensiile sunt acordate pe criterii care n-au nicio legătură cu stagiul de cotizare și cu ceea ce reprezintă de fapt conceptul de pensie, respectiv o remunerație proporțională cu cotizația plătită în timpul perioadei active. Eu am avut în familie caz de acest gen în care bunicul meu, după 47 de ani de muncă avea o pensie cu puțin mai mare decât a bunicii mele cu doar 17 ani de muncă la activ. Nu mai vorbim de cealaltă pereche de bunici din familia mea în care bunica mea a avut o pensie mărișoară de urmaș deși avea sub 10 ani munciți în total.
Toate aceste aspecte sunt realități pe care tinerii le resimt din plin iar acești oameni ar vota un politician care pune punctul pe i și virgula sub ț pe aceste subiecte - numai că nu pune nimeni. Ba mai mult, e considerat „sinucidere politică” să te iei de pensionari și de bugetari, indiferent dacă ai dreptate sau nu. La fel cum e considerat „sinucidere politică” să te legi de clica de paraziți sociali denumită eufemistic „personalul clerical”. Sau de clica groasă de paraziți sociali a asistaților - care nu sunt deloc puțini.
Reportajele televizate reprezintă doar o mică parte din ceea ce-nseamnă pierderile generate de acești paraziți sociali cărora le pute munca și li se oferă alegerea căii de a sifona bani publici. Și da, majoritatea dintre ei sunt țigani. Iarăși un aspect de care ar trebui să ne ferim mai puțin și să-i spunem pe nume. Nu e rasism, e enunțarea realității.
Toate acestea sunt aspecte pe care oameni ca mine le vedem, le simțim, le conștientizăm și vedem cum niciun politician nu le adresează - deși unii dintre noi le scriem aleșilor despre asta - și, mai mult, constatăm că trendul politic merge tot împotriva noastră!
Tot oamenii ca mine sunt bau-bau, sunt rasiști, sunt extremiști sau [introdu termen defăimător corect politic aici] sau pe mă-sa pe gheaţă pentru că îndrăznim să adresăm întrebări pe aceste probleme.

Aşadar, prin introducerea votului obligatoriu s-ar putea ca aceşti bau-bau să vrea să dea curs obligaţiei şi, s-ar putea să nu placă nimănui - nici chiar nouă - ce iese.
Este absenteismul o problemă? Da, cu siguranţă. Este votul obligatoriu o soluţie? Nu, nici acum nici niciodată. Este soluţia pe care o propun eu una bună? Nu ştiu, poate. Ce ştiu însă e că soluţia pe care o propun eu este mai aproape de principiile democraţiei decât creşterea statismului şi încălcarea drepturilor constituţionale consfinţite prin proiectul de lege al doamnei Săftoiu şi al domnului Ciuhodaru.

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails