duminică, 26 februarie 2012

UE porunceşte, guvernul se supune - familiile suferă

Am fost într-o dilemă în această noapte întrucât am 3 subiecte pe care vreau să le tratez exhaustiv - cazul de la Braşov, codul de procedură misandrică penală şi noua ordonanţă privind acordarea de ajutoare sociale de stat - inclusiv indemnizaţia şi concediul pentru creştere a copilului. Toate trei mi se par foarte importante şi voi încerca să le acopăr pe toate cumva, cu prioritate în zilele următoare fiind cazul de la Braşov unde ancheta este în plină desfăşurare şi scoate oamenii cu prejudecăţi direct în plin plan - atât oamenii cu prejudecăţi religioase cât şi cu oameni cu prejudecăţi familiale.
Am ales însă până la urmă ultimul subiect din listă întrucât ordonanţa 124/2011 a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2011 şi de la 1 martie, adică în 4 zile, intră în vigoare complet şi-şi va produce efectele în foarte scurt timp asupra unor noi cetăţeni ai României programaţi să vină pe lume începând cu luna a treia a acestui an.

1. Introducere în context

Înainte de a citi cu atenţie textul de lege trebuie să înţelegem bine contextul şi să ştim bine pe cine înjurăm sau felicităm pentru aspectele din lege.
Ordonanţa 124/2011 a fost adoptată pe sub mână şi în mare grabă de către defunctul Guvern Boc din două motive:
1. Nevoia de mai multă austeritate.
Nu discut fondul politic deşi sunt tentat s-o fac dar, pragmatic vorbind, ordonanţa a fost impusă cu scopul de a mai economisi nişte bani la buget. C-a fost la presiunea FMI, c-a fost la presiunea lui Băsescu, a intereselor de partid, contează mai puţin. Faptul e acelaşi şi, din păcate, deja consumat.
Măsurile noi care intră sub incidenţa acestui motiv sunt, printre altele, condiţionarea acordării ajutoarelor de stat de plata la zi a tuturor dărilor către stat, condiţionarea de prezenţă la şcoală în cazul alocaţiilor copiilor şi introducerea elementului numit Indicatorul Social de Referinţă (ISR) stabilit momentan la cuantumul de 500 RON iar în funcţie de acest indicator se calculează de-acum toate ajutoarele de stat.
2. Presiunea m.U.E. (marea Uniune Europeană, desigur)
Acest motiv se află în spatele măsurii pe care o vom discuta pe larg, respectiv măsura prin care părinţii sunt obligaţi să împartă concediul pentru creştere a copilului. De-aici vine şi titlul, căci, de fapt, această măsură este una impusă de către m.U.E. care-şi continuă escaladarea către un stat dădacă de facto.

2. Dificultatea la digerare

Nu doar pentru mine ci pentru mulţi oameni din ţara asta măsura în general este una greu de digerat. Pentru mine e greu de digerat pentru că, din punctul meu de vedere, această măsură încalcă grosolan mai multe principii ale viziunii mele asupra lumii. Le voi ilustra în continuare pe cele mai importante sperând astfel să explic şi de unde rigiditatea mea în legătură cu subiectul.
În primul rând, eu nu cred în ajutoare de stat în general. Ca libertarian, nu cred că statul trebuie să ajute la creşterea natalităţii în general. Şi, pe cale de consecinţă, nu cred în legitimitatea concediului de creştere a copilului plătit pe bani publici.
O să-mi spuneţi că nu e "pomană" pentru că părintele care accesează acest ajutor a plătit deja multe taxe. Sunt de acord, de-aceea pledez, pe lângă eliminarea acestor ajutoare de stat şi pentru reducerea masivă a impozitelor pe venit.
Spre exemplu, profesoara mea de franceză din liceu n-are copii şi făcea venituri frumuşele din profesorat şi -mai ales - din activităţi liberale (traduceri, seminarii, etc.). Dânsa, practic, a plătit 30 de ani taxe de pomană pentru că nu a beneficiat de un astfel de ajutor (sau de altul din partea statului). Şi ca ea au fost şi sunt foarte mulţi.

În al doilea rând, nu cred că e treaba statului să dicteze nimănui cum să-şi crească progeniturile, cine cu cine şi cât să stea şi alte treburi interne de tipul ăsta. Statul este angajatul cetăţenilor şi deci cetăţenii îi dictează statului ce şi cum să facă, nu invers! Să fim bineînţeleşi. Pe subiectul ăsta revin îndată.

În al treilea rând, consider că măsura dezavantajează toţi părinţii din România. Într-o discuţie cu o feministă aceasta mi-a indicat că această lege ar discrimina mai degrabă taţii decât mamele. Deşi frunzărisem ordonanţa, la auzul (mai precis la lecturarea) unor astfel de cuvinte am revenit asupra textului original crezând că mi-a scăpat ceva. Citind amănunţit textul am constatat că nu mi-a scăpat nimic. Legea asta nu avantajează nici mamele nici taţii ci dezavantajează ambii părinţi, acolo unde aceştia există - să nu uităm că şi la noi e la modă promovarea agresivă a "modelului de succes" al familiei monoparentale. Voi reveni pe larg asupra acestui argument.

În al patrulea rând, consider că dacă totuşi acceptăm că există aceste ajutoare de stat, este corect ca măcar bunul simţ de a permite o libertate de alegere totală din partea cetăţenilor să fie existent. Cu alte cuvinte, dacă tot dăm aceste ajutoare, hai să lăsăm beneficiarii să decidă când să-l acceseze sau dacă vor să-l acceseze, nu să le impunem noi cum să-l acceseze şi când să-l acceseze.

În al 5-lea rând, ca eurosceptic, nu consider că e treaba m.U.E. cum îşi cresc cetăţenii copiii şi în ce ordine şi pentru ce perioade de timp iau copiii contact părinţii. Să nu uităm că această lege este, după cum am spus, adoptată la presiunea m.U.E. care "recomanda ferm" printr-o directivă să "fie taţii încurajaţi să participe activ la creşterea copiilor" - un cretinism imens desigur. Cretinismul este imens din două motive: Primul este acela că fenomenul lipsei tatălui (fatherlessness) este acut în unele ţări precum Suedia, Marea Britanie, Franţa sau Finlanda din cauza discriminării de facto împotriva taţilor în curţile familiale (care acordă custodia tatălui în doar 3-4% din cazuri) şi nu din cauza relei voinţe generalizate a taţilor. Al doilea motiv este că directiva presupune din start că taţii (acolo unde există) nu participă şi nu vor să participe activ la creşterea copilului - o presupunere care, generalizată, este pur şi simplu falsă oricum ai privi-o.

Din aceste motive, măsura aceasta îmi repugnă, deşi nu mă afectează direct însă mă afectează cumva în mod indirect, voi explica îndată de ce.

3. Textul de lege - ambiguităţi şi clarităţi

Aţi citit cu toţii, cred, articolele de presă care descriau cum vor sta lucrurile însă eu prefer să cităm direct din textul legislativ original, care sună cam aşa:
Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul si indemnizatia lunara pentru cresterea copilului, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2010, aprobata cu modificari prin Legea nr. 132/2011, se modifica si se completeaza dupa cum urmeaza: [...]
Articolul 11 se modifica si va avea urmatorul cuprins:
Art. 11. -
Dreptul la concediul pentru cresterea copilului stabilit potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) se acorda pe baza netransferabila persoanelor ai caror copii se nasc incepand cu data de 1 martie 2012, precum si celor aflate in situatiile prevazute la art. 8 alin. (2), incepand cu aceasta data, in situatia in care ambele persoane din familia respectiva indeplinesc conditiile de acordare a acestuia, dupa cum urmeaza:

a) cel putin o luna din perioada totala a concediului de crestere a copilului este alocata uneia dintre persoanele care nu a solicitat acest drept;
b) in situatia in care persoana prevazuta la lit. a) nu solicita dreptul la concediul care ii revine, celalalt parinte nu poate beneficia de dreptul la concediu in locul acesteia."
Pe lângă acestea, textul mai prevede şi că valoarea indemnizaţiei lunare de creştere a copilului nu poate fi mai mică de 1,2 ISR (600 RON) şi nici mai mare de 6,8 ISR (3400 RON) şi se stabileşte în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimul an.
Înainte de-a trece la controverse, citind asta, e uşor de dat seama că există oameni pentru care legea e pomană şi pentru care legea e furt. Dacă pentru o persoană 75% din media veniturilor nete realizate în ultimul an este 453 RON (să zicem), atunci concediul de creştere a copilului e pomană pentru că va fi de 600 de RON. Însă, dacă această medie este pentru o altă persoană 4800 RON, să zicem, acest concediu înseamnă furt pe faţă.
Am citit pe undeva că nu e clar dacă totuşi se poate ca acelaşi părinte să ia concediul şi în locul celuilalt părinte dacă acesta nu vrea sau nu poate. Nu înţeleg unde nu e clar căci în partea pe care am înroşit-o scrie foarte clar şi nu trebuie să fii jurist ca să-ţi dai seama că nu se poate pur şi simplu.
Şi de-aici apar o mulţime de probleme pe care statul le creează cu bună ştiinţă pentru că nicio normă metodologică nu le reglementează, statul considerând că a explicat suficient în ordonanţă ce anume vrea. Pe cale de consecinţă, haideţi să desprindem nişte situaţii care vor fi schimbate peste 5 zile:

1. În cazul familiilor monoparentale concediul de creştere a copilului (CCC) se micşorează de facto cu o lună. Pur şi simplu. Neexistând cealaltă persoană, în virtutea Art. 11, lit. b), acea lună zboară pe geam direct înapoi în bugetul de stat.
2. În cazul familiilor cu un părinte şomer, CCC se micşorează de asemenea cu o lună. CCC nu se acordă şomerilor iar România are destui şomeri cu peste un an "vechime" în "şomat". Pe cale de consecinţă, părintele angajat va reveni la muncă o lună mai devreme.
3. În cazul familiilor cu ambii părinţi angajaţi dar cu salarii inegale, venitul total per familie se va micşora cel puţin într-o lună, dacă vor alege să solicite acest drept. Dacă un părinte are, să zicem salariul de 3000 RON, indemnizaţia pe CCC va fi de 2250RON. Însă, celălalt părinte are, să zicem, salariul de 2400 RON. Aşadar, indemnizaţia acestuia va fi de doar 1800 RON.
4. În cazul în care celălalt părinte alege totuşi să îşi ia acest concediu de minim o lună, pe lângă micşorarea venitului familial pe această perioadă, se adaugă o serie de noi cheltuieli pentru familie. Să nu uităm în ce ţară trăim! Dosarul pentru CCC este unul stufos şi chiar costă nişte bani (nu mai vorbim de timpul şi nervii uzaţi) ca să ajungi să beneficiezi de CCC. Iar procedura rămâne identică, indiferent dacă celălalt părinte alege să ia doar o lună de concediu sau mai multe luni.

Acestea sunt consecinţe imediate şi indubitabile. Pe lângă aceste consecinţe negative care ţin de aspectul legal şi financiar, mai există şi câteva consecinţe care ţin de viaţa individuală a părinţilor dar şi a copilului. Să menţionăm câteva şi în acest sens:

1. Să nu uităm că trăim în România. Să presupunem că unul din părinţi intră în CCC pentru 11 luni şi apoi cel de-al doilea părinte vrea să intre în CCC pentru luna rămasă în timp ce primul revine la serviciu. Ei bine, în acest climat economic, sunt destul de multe locuri unde nu poţi pur şi simplu să intri în conediu brusc, când vrei tu, o lună întreagă. Eu ştiu sigur că la mine la serviciu mi s-ar înmâna un formular de demisie dacă m-aş duce să spun că vreau o lună de concediu - indiferent de motivul pentru care l-aş cere. Şi n-am de ce să condamn angajatorul. Are dreptate să nu-i convină. Timpul e prea scurt ca să aducă pe altcineva în loc dar suficient de lung încât să afecteze activitatea firmei.
2. Dacă CCC este luat de către mamă pentru 11 luni, cel mai probabil, la finalul CCC copilul încă este în perioada de alăptare şi, oricât de mult ar vrea m.U.E., tatăl nu îi poate alăpta natural. Şi, oricât de des ar spune-o unii, laptele de formulă nu este nici pe departe la fel de bun şi eficient ca laptele natural de mamă.
3. Dacă CCC este luat de către tată pentru 11 luni, după acele 11 luni, când va trece mama la cârmă, vor apărea inconveniente în relaţia cu copilul. Unele deloc neglijabile, chiar. Să nu uităm că sugarii sunt foarte sensibili la schimbarea bruscă de persoane care stau mult timp cu ei.

Soluţia pentru 2 şi 3 ar fi acordarea de CCC, acolo unde e posibil, simultan ambilor părinţi măcar pentru primele 3 luni din viaţă. Eventual atunci ai putea spune cu-adevărat că încurajezi ambii părinţi să se implice în creşterea copilului. Pentru problema 1 soluţia este, evident, eliminarea masivă a birocraţiei.
Suficient cu tehnicalităţile

4. Comentarii sub aspect moral

A spune că taţii nu se implică în creşterea copiilor şi este nevoie ca statul să-şi bage coada şi să încerce o formă de inginerie socială este un cretinism cât Casa Poporului.
Şi-aici avem două probleme:
1. Chiar presupunând prin absurd că taţii nu se implică deloc în viaţa sugarului, asta nu înseamnă că tatăl nu se implică în creşterea copilului. Dacă nu schimbă scutece nu-nseamnă că e inutil. Căci când se va lovi de probleme în colectivitate tatăl le va rezolva. Sau cel puţin aşa a fost în cazul meu şi al absolut tuturor oamenilor pe care-i cunosc personal. De asemenea, dacă nu stă 24/7 în preajma sugarului şi merge la serviciu, nu înseamnă că nu se implică în creşterea lui. Serile, dimineţile şi week-end-urile sunt perioade în care e tot lângă copil. Situaţia e valabilă şi viceversa.
2. Chiar presupunând prin absurd că taţii nu se implică deloc în viaţa sugarului, asta nu înseamnă că statul are vreun drept sau vreun cuvânt de spus în asta. De asemenea, nu înseamnă absolut deloc că această măsură va schimba într-un fel sau altul realităţile. Absolut deloc şi sunt dispus să pariez pe ceea ce afirm. Taţii care se implică şi care vor să se implice se vor implica şi după această măsură iar cei care nu vor să se implice şi nu se implică n-o vor face nici după această măsură.

Am citit în unele comentarii - ziare şi bloguri - opinii împărţite. Ba că măsura discriminează femeile, ba că măsura discriminează taţii, ba că măsura e anti-copil. Ştiţi ce? Toţi aveţi dreptate simultan! Cum aşa? Simplu! Măsura dezavantajează pe absolut toată lumea! Inclusiv pe cei care nu sunt şi nu vor fi niciodată părinţi!
Cum aşa? Simplu! Cei care nu vor fi niciodată părinţi plătesc taxele degeaba. Însă, dacă e să urmăm principiul solidarităţii, susţin pe cei care sunt părinţi. Ei bine, măsura asta înlătură o parte din acea susţinere făcând ca mai mult din taxele lor să se ducă pe apa sâmbete în buzunarul statului foarte darnic cu pârtiile şi sălile de sport ale latifundiarei de jure şi de facto Udrea.
Eu sunt de acord cu principiul solidarităţii, dar nu cu solidaritatea prin stat ci cu solidaritatea directă.

Însă, aspectul moral care mă revoltă cel mai tare nu l-am scris în rândurile de mai sus. Cel mai tare mă revoltă faptul că nişte îmbuibaţi cretini de la m.U.E. au dreptul de a dicta o măsură care le impune celor 500 de milioane de cetăţeni cum să-şi crească descendenţii în cel mai intim mod cu putinţă.
Este moralmente revoltător faptul că un grup restrâns de oameni are dreptul de a dicta unui număr imens de oameni ce să facă, cum să facă şi când să facă în propria lor familie.
Şi, poate ce e şi mai rău, e că nu e nici pe departe prima dată când U.E. încearcă şi reuşeşte să reglementeze cele mai intime detalii ale vieţii cetăţenilor. Întâi au fost hanoracele cu şnur, apoi volumul la mp3-playere, p'ormă încărcătoarele de telefoane, acum asta. Ce urmează?
Dacă vom mai trăi, vom vedea.

5. Concluzii

Să fim bineînţeleşi: Dacă această măsură ar fi fost cumva în avantajul cetăţenilor, sau măcar a unei categorii de cetăţeni, am fi văzut-o în primele două propoziţii în discursurile în care Boc încerca să le spună celor din stradă cât de minunat e guvernul lui de fapt şi cum greşesc cei care-i spuneau că era doar un limbist băsescian.
Bunăoară, va trebui fie să fim mai vocali, fie să ne obişnuim cu ideea că m.U.E. va tot continua să ne reglementeze până în cele mai mici detalii vieţile personale de-o să ajungem să fie ilegal şi să mergi la budă în propria casă. Evident, am exagerat dar niciodată reglementările masive din partea unui guvern - oricare ar fi acesta - nu sunt, nu au fost şi nu vor fi niciodată de bun augur pentru cetăţeni.
Nu este treaba Uniunii Europene cât timp stau mamele şi cât timp stau taţii cu progeniturile lor.
Cineva argumenta pe-un blog că de fapt intenţia e bună doar că ar trebui cumva revizuit, că implicaţiile, că nu ştiu ce, că nu ştiu cum.... NU! Intenţia statului pentru mine este irelevantă. Statul n-are voie să aibă intenţie, nu-l plătesc pentru asta. Eu am voie să am intenţie şi statul are obligaţia s-o pună în aplicare, asta-i marea diferenţă!
În plus, indiferent de intenţia pe care a avut-o grupul de cretini şi cretine care au dat această directivă este imbecilă prin simpla ei existenţă. U.E. n-ar trebui prin definiţie să aibă voie să legifereze intenţii ale unor cretini şi cretine care să reglementeze detalii intime din viaţa cetăţenilor!
Azi îmi reglementează cât să stau cu copilul. În ritmul ăsta, nu m-aş mira să văd în curând reglementări europene legat de cât am voie să mănânc (deşi Zeitgeist-iştii au vise umede pe tema asta), cât curent am voie să consum, cât timp am voie să dorm, câte ţigări am voie să fumez în casa mea, cât timp şi ce am voie să văd pe Internet (vezi ACTA) sau pe cine am voie să critic şi pe cine nu (vezi dublul standard instituţionalizat cu privire la sexism, rasism, xenofobie sau homofobie).
Atât bunicii mei paterni cât şi bunicii materni au avut căsnicii de 52, respectiv 47 de ani. În plus, mama provine dintr-o familie de 3 surori iar bunica dintr-o familie de 9 fraţi şi surori. Şi totuşi, uite că au dus la familii trainice, foarte funcţionale şi echilibrate şi fără măsuri din partea statului care să le condiţioneze cât şi cum să stea cu copiii fiecare părinte-n parte.
Pe alocuri înţeleg utilitatea progresismului însă dărâmarea constantă şi tenace a întregilor aspecte tradiţionale care funcţionează foarte bine şi foarte eficient cam... dintotdeauna.... nu are cum să fie un lucru bun.

Despre inginerie socială şi lupta de clasă în neosocialismul european vom mai tot discuta.

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

joi, 23 februarie 2012

Noua siglă a PD-L - propunere cetățenească

Vin și eu acasă ca tot omu de la serviciu - ca tot omu din ”România care muncește” - ca să-l citez pe bravul nostru președinte, și m-apuc și eu să citesc știrile.
Și nu mă plimb eu bine pe net că peste ce dau? Iacă-tă numa' peste-o ştire de-un cretinism greu de imaginat chiar şi pentru partidul care adună cei mai mulţi cretini pe mm².
Titlul ştirii vine cam aşa: Schimbarea la FAŢĂ a PDL: CE SIGLĂ propuneţi?
Şi-apoi vin primele rânduri absolut odioase care zic că:
Democrat-liberalii redeschid, la început de an electoral, discuţia despre schimbarea siglei partidului. PDL ia în calcul înlocuirea trandafirului, simbol de stânga, dar şi a culorii portocaliu. Deocamdată, conducerea PDL adună idei din teritoriu. În 2011, demorat-liberalii veniseră cu idei care variau de la porumbei, măr, carte deschisă, la inimă. Ce însemne ar trebui să aibă PDL?
Absolut fabulos.
Şi m-am gândit eu, aşa mărinimos cum sunt, să dau o mână de ajutor Partidului Prezidenţial, din moment ce acesta s-a gândit la mine, românul care munceşte - măcar în declaraţii şi până mi-a luat taxele, că dup-aia oricum m-a invitat să-mi dau singur cu tesla-n testicule văzând cum salariul pe-o lună nu mai acoperă nici traiul pe două săptămâni. Şi asta nu pentru că n-aş munci sau pentru că nu-mi DĂ statul - că n-am nevoie să-mi dea - ci doar cât să nu-mi mai tot ia cu 70 de mâini.
Văzând propunerile total nepotrivite ale conducerii PD-L cum ar fi porumbei sau inimi, m-am gândit să încropesc eu o siglă mai apropiată de simţămintele românilor şi ale electoratului.
Ideea mea de siglă este asta:

Când PD-L a câştigat din nou alegerile în 2009 am scris că va fi Câcău. Acum, mi-am permis să exprim grafic cum îmi imaginez că va fi dacă PD-L va câştiga alegerile. În plus, îmi doresc foarte mult fie să plec curând din ţară fie să mă înşel amarnic sau nici măcar să nu mai fie nevoie să-mi fie infirmată sau demonstrată teoria.
În fine, trecând peste asta, eu propun pentru PD-L ca, dacă va câştiga alegerile, să insiste pentru modificarea stemei naţionale. Şi-aşa nu-i prea place lui Băsescu actuala stemă şi-i tot schimbă culorile. Hai măcar s-o oficializăm şi să punem una faină. De exemplu asta:
RPR vine de la Republica Parazitată România. Până la schimbarea stemei de către Partidul Prezidenţial, ţara asta va fi fost parazitată suficient de mult încât să ne putem permite s-o oficializăm şi-n stemă.
Şi pentru că sunt un capitalist care nu aşteaptă să-i dea statul şi gândesc în perspectivă, mi-am permis să-mi imaginez şi o situaţie spre finalul celui de-al treilea mandat al conducerii băsesciano-pd-liste. Situaţia vine din faptul că la cum funcţionează CNA în prezent, se îndreaptă în direcţia potrivită.
(click pe poză pentru a mări)
Copiii noştri vor şti din start cine e partidul iar ce-i spune partidul va fi sfânt. Exact ca-n 1984 (romanul, nu anul calendaristic - deşi la noi merg amândouă).

Sper ca minunatul partid prezidenţial, care intenţionează să se metamorfozeze într-un acelaşi cretinism cu acelaşi băsism, sau aceeaşi Mărie cu altă pălărie, cum vreţi, să aprecieze munca pe care am depus-o în slujba partidului care are grijă de taxele mele cam în aceeaşi măsură în care au şi cămătarii, cu diferenţa că la cămătari mă duc de bună voie pentru a fi tras pe pârţ, în timp ce statul mă trage oricum (nu se chema viol asta?).

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

miercuri, 22 februarie 2012

Fii pregătit și ai răbdare - muzică de moral

Acum 10 ani (sau 9?) vorbeam cu un prieten că elevii sunt condamnați să stea constant sub prostia imensei majorități a corpurilor profesorale din școlile românești. Să fim bineînțeleși, numărul profesorilor de extrem de proastă calitate este în creștere continuă de cel puțin 15 ani încoace.
Atunci, discutam cu prietenul ăsta al meu că s-ar putea să trecă 40 de ani până când se va prinde cineva că e o problemă cu toată porcăria asta denumită eufemistic ”sistem educațional”.
Și totuși, la mai puțin de 10 ani de la acea conversație, întreaga societate a făcut un duș rece: Peste jumătate dintre elevi n-au putut trece amărâtul ăla de bac banal și cu subiecte mai ușoare de la un an la altul. Să fim bineînțeleși: subiectele date la matematică și fizică în 2011 au fost mai ușoare decât cele pe care le-am avut eu în 2009, care la rândul lor au fost mai ușoare decât cele pe care le-a avut prietenul cu care am avut conversația - el dând bac-ul în 2005.
Ca urmare a duşului rece, în sfârşit profesorimea a început să coboare de pe piedestalul pe care se urcase şi a început, uşor uşor, să priceapă că nu sunt Dumnezeu sau vreun alt personaj mitologic şi să priceapă o dată pentru totdeauna că ei nu există fără elevii lor.

Acum 8 ani scriam primul text semnat cu numele real în care exprimam critică față de ortodoxie. Făceam primul pas spre ateism militant. Se întâmpla în 2004 și eram pedepsit pentru îndrăzneala de a pune la îndoială bullshit-ul de la ora de religie cu nota 5. N-a fost o problemă, știam că am dreptate și eram pregătit.
Am avut notă scăzută la purtare pentru că am îndrăznit să-i spun unui popă că propovăduiește o mentalitate scelerată și asta pe bani publici și împotriva voinței celor din clasă. Știam că am dreptate și nu-mi păsa de consecințe. Eram (și sunt și acum) de părere că erau mult mai grave consecințele nefăcutului nimic și complacerii în moleșeală.

Acum 5 ani am afirmat la televizor cu subiect și predicat că popii ar trebui să plătească taxe.
Acum 3 ani am scris prima dată aici împotriva derivelor teocratice ale statului.
Amenințări cu moartea n-am primit - dar amenințări cu ”probleme” am primit de la multă lume. Eu i-am așteptat și încă-i aștept.
Și totuși, iată că de un an de zile începe să se discute din ce în ce mai deschis despre derapajele teocratice ale statului, despre instituția mafiotă pe care eu o numesc fără să greșesc Corporația Ortodoxă Română și despre necesitatea secularizării de facto a statului.

În altă ordine de idei, acum 7 ani am afirmat la ora de istorie că o să ne dăm cu capul de pereți din multe puncte de vedere cu m.U.E. (marea Uniune Europeană, desigur). La schimb, profesoara de istorie pe care ai mei o consideră prietenă (eu o consider naivă, ca să fiu politicos) mi-a spus că-s nebun. Ba încă m-a și taxat cu un 3 pentru îndrăzneala de a scrie o lucrare eurosceptică. Pe-atunci toată lumea era fericită că se intră-n m.U.E..
Nu-i nimic, eu am avut răbdare.
Acum vreo 2 ani când scriam că U.E. își dorește să fie stat-dădacă și să ne supravegheze pe noi toți și să ne dicteze fiecare aspect al vieții, veneau unii pe-aici și îmi spuneau cum sunt eu dement și nu înțeleg civilizația. Am îndurat cu stoicism criticile și am răspuns cu răbdare fiecăreia dintre ele. Știam că am dreptate.
Și iată că acum avem ACTA, avem U.E. dictându-ne la ce volum să ne ascultăm muzica la mp3 player, spunându-ne că nu ar trebui să purtăm hanorac cu șnur că ne strângem de gât și, mai nou, explicându-ne cum știu ei mai bine cum ar trebui să procedăm în propriile familii - vezi legea ce intră în vigoare de la 1 martie și despre care sper să scriu pe larg în week-end.

Acum un an am început să vorbesc și să scriu despre feminazism și despre cum intenția lăudabilă de a promova egalitate între bărbați și femei s-a transformat ușor-ușor, sub ochii noștri, în promovarea și implementarea de facto a superiorității femeilor prin inginerie socială, măsuri totalitare care îngrădesc drepturi fundamentale doar pentru bărbați și cenzură. De 5-6 luni încoace au început să apară mesajele insultătoare, amenințările și discursurile veninos-sentimentale (shaming tactics). Contează prea puțin. Știu că am dreptate.
Și iată că ușor-ușor țări în care militantismul pentru drepturi civile contează, începe să se recunoască faptul că feminismul contemporan se înșeală. Ușor ușor instituții precum CDC sau FBI recunosc că s-au înșelat și își corectează ușor-ușor greșelile. (Sursa1, Sursa2[pdf], Sursa3).

În toate problemele de mai sus mai e mult până se vor rezolva. Dar se vor rezolva. Tot ce trebuie este răbdare și răspândirea constantă a rațiunii și a gândirii critice. Pe lângă acestea, multă tărie psihică la contactul cu prostia și pregătire în vederea înfruntării ignoranței care NU, NU este o binecuvântare.

De fiecare dată când mă enervează prostia și, mai ales, ignoranța oamenilor care se lasă extrem de uşor manipulaţi de ce văd la televizor, îmi aduc aminte de câteva piese foarte bune pentru a-ţi creşte moralul. E important să ai un moral bun atunci când îţi susţii un punct de vedere. Eşti mult mai greu enervabil şi mult mai puţin supus riscului de a comite erori logice.

Pentru toţi cei care ştiu că au raţiunea de partea lor şi sunt revoltaţi pe una sau mai multe din temele pe care sunt eu revoltat cel mai mult, sau poate chiar şi pentru altele, le recomand astăzi una din melodiile care îmi ridică mie nivelul de răbdare şi moralul în general.
Piesa are conţinut explicit şi nu este recomandată minorilor, mimozelor, maneliştilor, europeniştilor şi în general ignoranţilor diletanţi.
Sub videoclip voi ataşa versurile necenzurate şi, întrucât nu sunt întotdeauna 100% de acord cu fiecare cuvinţel din piesă, îmi voi permite să înroşesc ce consider eu că e mai puternic ca mesaj.
Audiţie plăcută:


Versuri:

Democraţia e un haos controlat, bagă la cap
Banu' conduce partidul suprem eşti controlat
Libertatea o furi în momentele-n care, te simţi fericit
Şi-ti permiti un moment de relaxare
Să mori pentru patrie, astea-s povesti
Tre` să găseşti ceva pentru care merită să trăieşti
Proştii mor pentru ideile celor deştepţi
Şi nu există oameni 100% corecţi.
Cei bogaţi ignoră oamenii desculţi, invata s-asculţi
Nu dispreţui oamenii săraci, dar culţi
Vei reuşi, vei fi privit cu admiraţie şi ură
Vei fi invidiat pentru femeia ta bună de pulă.
Legile sunt pentru noi, cei de rând
Şi asta nu se va schimba curând
Încearcă să mă crezi pe cuvânt
Nu poţi forţa un om să te placă
Nu eşti bine venit, pleaca
Orice rău final tre` să treacă
Dacă oamenii sunt câini, când e vorba de ce-i al lor
Mare atenţie nu cumva să rămâi dator
Poţi fi tras în pulă de cel mai apropiat
Poţi fi înşelat de curva cu care-mparţi acelaşi pat
Să ceri sprijin de la cei care se clatină e egal
Cu a căuta recunoaşterea în discuri de platină

Refren (x2):
Fii pregătit să greşeşti, pregătit să urăşti
Tre' să priveşti cu detaşare, mental să fii tare
Fii pregătit să insulţi, pregătit să minţi
Adevărul e subiectiv căci e scuipat printre dinţi


Pregătit să mori, sărac să ai, să cazi, să n-ai să iei să dai
Candva te plac toţi aşa
Fii pregătit, munţi de ură să-nfrunţi
Să ai puterea să zâmbeşti
Văzându-ţi părinţii cărunţi
Când toate nu merg, sau merg prost
Fără cuvinte învaţă să mergi cu paşi mari înainte
Respectă-ţi aproapele, sau nu
Fii tu, nu fi ce te vor alţii
Respectă legile, sau nu
Pregătit să te surprindă, nepregătit viaţa
Să-ţi pierzi copii, nevasta da-o-n morţii ei şi p-asta
Aşa zic şi prietenii, te judecă în lipsă
Şi-ţi intorc spatele, atunci când eşti cu mâna-ntinsă
Pregătit să fii, privit cu ură şi dispreţ
Atunci când ai puterea să faci ceva cu adevarat măreţ
Nu te lăsa condus, nu ai de ce s-admiţi
Ai o şansă-n viaţă, în faţă, învaţă să profiţi
Nu simţi durere, nu simţi iubire şi apreciere
Când totul în lumea asta se rezumă la avere
Eu aştept să fiu lovit, aştept zâmbind
Pentru tot ce-am vazut până acum, sunt pregătit.

Refren(x2).

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

luni, 20 februarie 2012

”Prințesă” de 45 de ani maturizându-se

În timpul zilei în care aniversez 45 de ani am făcut greșeala de a mă uita în onglindă - dar nu în oglinda de la baie, ci la o poză cu mine de la absolvirea facultății. M-am uitat la mine însămi de acum 20 de ani și am avut o revelație clară și năucitoare. N-a fost deloc un moment fericit - ci mai degrabă unul foarte trist. Atât de trist că fără să vreau am izbucnit în lacrimi - ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de la momentele negre din timpul divorțului meu.

M-am uitat la fotografie și am ajuns la concluzia că mi-am distrus viața. Am simțit mizeria absolută a vieții mele abundând în valuri de tristețe, regret, furie și singurătate deopotrivă. Aproape o oră am plâns continuu uitându-mă la o poză a versiunii mele mai tinere. Aveam 24 de ani și abia îmi luasem masteratul în administrarea afacerilor de la școală foarte bună. Eram nerăbdătoare să cuceresc lumea afacerilor. Eram nerăbdătoare să demonstrez că demonstrez că femeile pot face orice.
Uitându-mă la mine de-atunci observam că eram și mai slabă iar hainele mele arătau mai bine pe mine - aproape sexy. Desigur, coafura mea era groaznică însă așa era moda atunci, în anii 80. Tot în acea poză am văzut strălucirea din ochii mei, sclipirea vie în fața oportunităților ce-mi erau deschise. Lumea-ntreagă era a mea și eu eram gata s-o cuceresc.

Dar cumva, într-un anume fel, nu s-a întâmplat asta. Viața mea a evoluat în ceva dureros și dificil. Dar până în acel moment când m-am uitat la acea poză de acum peste 20 de ani, întotdeauna am dat vina pe oricine altcineva. Niciodată nu era vina mea pentru deciziile proaste pe care le luam. De regulă era vina bărbaților - tata, iubiții mei, soțul, șeful, fiii - și niciodată sub nicio formă nu era ceva în neregulă cu ceea ce făcusem eu. Când le-am vorbit prietenelor mele despre asta, de fiecară dată ele m-au susținut pe mine. M-au susținut chiar și când mi-am înșelat soțul, spunându-mi că el nu-mi acordă atenția de care aveam nevoie. Citeam reviste pentru femei și fiecare articol era despre cum femeile erau tot timpul puternice, inteligente, mai morale decât toți și incapabile de a lua decizii proaste. Mai rău decât atât, credeam că oricare dintre nevoile mele, nu contează cât de superficiale, indiferent de câte ori mă răzgândeam, indiferent de cât de rău îi făceam pe bărbații de lângă mine să se simtă, erau mereu mai importante decât orice - maternitatea, avansarea în carieră, căsnicia sănătoasă, în fine, orice.

Urăsc lumea care m-a învățat aceste ”lecții”. Îmi amintesc cum mă plângeam că soțul meu nu s-a maturizat niciodată. Dar, pe măsură ce lacrimile se scurgeau pe obraz, am ajuns la concluzia că eu nu mă maturizasem niciodată. Eu nu învățasem nimic despre compromis, încredere, toleranță sau bunătate - eram o insuportabilă, pur și simplu. Acum îmi dau seama abia că fiind insuportabilă nu e o trăsătură a celor puternici și independenți. Fiind insuportabilă are mai degrabă de-a face cu a fi respingătoare, neplăcută, nefericită și singură. A fi insuportabilă nu e nimic altceva decât a fi o prințesă răsfățată care e prea egoistă sau prea proastă să înțeleagă și să accepte bucuriile vieții.

Devenisem o prințesă de vârstă mijlocie grasă și neplăcută pentru că refuzasem să mă maturizez. Sigur, îmi asumasem răspunderile ”adulte” (căsnicie, carieră, casă, maternitate) dar în esența mea psihică eram doar o fetiță de 13 de ani care dădea din picioare și se plângea când lucrurile nu decurgeau așa cum dorea ea. Desigur, am încetat să mă mai plâng cu ani în urmă dar eu doar înlocuisem tânguiala cu manipularea emoțională și tulburările de nesuferită. Nici nu-i de mirare că eram încă singură iar cei doi fii ai mei ajunși la vârsta adolescenței preferau oricând să-și petreacă tot timpul liber cu tatăl lor.

În procesul meu de creștere, fiind o feministă diletantă, am înghițit gălușca standard că femeile pot avea totul. Am vrut totul și n-am vrut să fac niciun compromis, niciun sacrificiu și să am tot timpul senzația de validare completă în toate alegerile mele personale și de viață. Marea greșeală a mea de la sfârșitul adolescenței și începutul maturității a fost că am lăsat alte femei - femei pe care eu le credeam puternice, independente și inteligente - să determine ce stil de viață să adopt. Pur și simplu eram prea răsfățată și prea leneșă să privesc în interior și să mă supun introspecției necesare pentru a-mi găsi propria cale în viață, calea calea care ar fi putut duce către împlinirea și fericirea reală rezidată din propriile dorințe.

Îmi amintesc bine anii de facultate. Era o perioadă distractivă și, credeam eu la vremea respectivă, una iluminatoare. Petrecerile se țineau lanț, dezbaterile politice erau intense iar șirul de iubiți și relații sexuale neglijente erau de asemenea plăcute. Am învățat pe rupte dar am și jucat dur. M-am dus la întâlnirile cu caracter feminist care se organizau în campus și am ascultat discursurile lungi și rostite cu patos ale unor oameni autointitulați atoatecunoscători și atot moralizatori despre răul pe care îl reprezintă masculinitatea. Am învățat să iau la mișto bărbații când nu aveam nevoie de ei din motive pur egoiste - parteneri de studiu, un umăr pe care să mă plâng sau parteneri sexuali voitori. Dar nu ezitam niciodată să dau frumos din gene și să-mi ridic fusta cât mai sus peste picioarele mele subțiri atunci când aveam nevoie de ceva de la un bărbat. Bărbații sunt utili să-i ai prin preajmă uneori, dar în mod cert nu sunt necesari, după cum insistau feministele care nu mai tăceau din campus.

Am învățat că singurul loc al femeii este comitetul de conducere și că maternitatea era sub nivelul meu de inteligență. Am participat la câteva manifestări de tip ”take back the night” (1) alături de alte câteva sute de femei tinere, nerăbdătoare să demonstrez lumii că toți bărbații erau violatori și potențiali criminali violenți.

Când am rămas însărcinată în anul II de facultate, era ușor să faci un avort. Centrul sanitar din campus era aproape nerăbdător să mă ajute cu procedura și s-o facă repede și în liniște. Nici măcar nu le-am spus vreodată asta părinților mei. Nu i-am spus nici celui cu care rămăsesem însărcinată. Nici măcar nu-i țin minte numele. Îmi amintesc doar vag o noapte nebună cu echipa de hochei a facultății la o petrecere ținută în afara campusului. Abia acum înțeleg ironia că eram atrasă de atleții din facultate - exact tipul de bărbați cărora le plăcea să aibă controlul.

Să dau la master după susținerea licenței era ceva evident. Eram făcută să fiu în consiliul de conducere, sau cel puțin așa mă convinsesem pe mine. Nivelul licență a fost unul greu. Eram în concurență cu niște oameni de-a dreptul străluciți, majoritatea dintre ei bărbați. Acești bărbați erau făcuți să aibă succes și știau foarte bine asta. Dar eu aveam ceva ce am putut exploata. Aveam feminitatea mea și am folosit-o fără scrupule când a trebuit. Am încercat să mă conving pe mine însămi că o aventură cu profesorul de finanțe care era și căsătorit nu avea nicio legătură cu notele. Sigur, finanțele era cel mai greu curs și când am trecut în sesiune cu 9 era destul de greu de raționalizat că întâlnirile secrete cu profesorul n-aveau nimic de-a face. Dar scopul scuză mereu mijloacele și nu se punea problema ca eu să nu reușesc. Celelalte câteva femei din grupa mea ar fi făcut sau făceau la fel dacă ar fi putut scăpa basma curată cu asta. Niciodată nu vorbeam despre asta. Dar era înțeles de la sine și uneori chicoteam pe subiectul ăsta și ne bucuram că aveam ceva ce bărbații nu vor putea avea vreodată.

Mi-am cunoscut soțul în anul III de facultate. El studia la secția de sociologie. Chimia pe care o simțeam cu el era foarte intensă la început. El era pletos și avea motocicletă. Era un clasic boem și eu am simțit nevoia să-l prind și să-l țin în frâu și să-l fac un om și un bărbat mai bun (sau cel puțin definiția mea de un bărbat mai bun). Era iresponsabil și uneori neascultător dar l-am iubit cu toată inima și sufletul meu.

După absolvire, m-am angajat într-o corporație mare. În fiecare zi mă duceam la muncă la costum, la 4 ace și cu pernuțe la umeri. Intram în teniși și îi schimbam cu pantofi eleganți când intram în birou la 7 dimineața pentru încă o zi de muncă de 12 ore. Eram căsătorită deja atunci iar la nuntă avusesem o rochie cumpărată direct din revista ”Mireasa Modernă” (Modern Bride). Soțul meu s-a tuns într-un final după multe insistențe din partea mea. Ulterior el avea să numească asta discurs cicălitor și dezastruos de iritant dar dorința-mi fusese îndeplinită așa că nu mai conta.

El și-a găsit de muncă într-o organizație de cercetare și sondare a pieței. Nu era plătit la fel de bine ca mine dar asta nu conta. Venitul meu era mare și creștea constant. Am cumpărat o casă pe care am găsit-o în suburbii. El recomandase ceva mai modest și mai aproape de centru unde munceam amândoi. Eu nu vroiam deloc asta. Succesul meu trebuia să fie vizibil și mare - iar asta însemna o casă mare tradițională și cu o peluză imensă în fața casei. Apoi m-am asigurat că el va avea grijă de peluză în ciuda opoziției sale.

După 5 ani de căsnicie am simțit nevoia de a avea copii. N-a fost o decizie comună. EU vroiam copii. De fapt nu, eu vroiam cu disperare să am un copil. Mă simțeam goală pe dinăuntru fără copii. Era un sentiment foarte irațional pentru o femeie în plin apogeu al carierei super hotărâtă să fie următorul CEO al corporației. Soțul meu era oarecum de acord cu ideea. Totuși, el a întrebat cum vom echilibra cerințele de a fi părinți și întreținerea unui stil de viață scump. Mie nu mi-a păsat. Uterul meu era gol. EU aveam nevoi. Nici raționalizarea și nici logica nu mi-au putut afecta nevoile și simțămintele.

Și așa s-a născut primul fiu. Instantaneu viața s-a schimbat. Nu mai puteam munci orele necesare pentru a-mi menține traiectoria în carieră pe care mi-o propusesem. Soțul meu s-a schimbat de asemenea. Și-a pierdut rapid atitudinile boeme. Și-a vândut motocicleta și a devenit un tată devotat pentru fiul nostru. Desigur, eu îl băteam la cap să facă asta încă de când ne căsătoriserăm. În cuvintele lui, așa cum a spus la divorț: ”țipătoare, cicălitoare și fără scrupule care m-a împins în mod irațional în paternitate”. Și totuși el l-a iubit enorm pe primul nostru fiu și chiar s-a oferit să lucreze el cu jumătate de normă pentru a-mi putea permite mie să țin pasul cu cerințele din ce în ce mai mari ale carierei mele. Totuși asta nu era de ajuns pentru mine. Eu eram mama, regina și atoatecunoscătoarea creatoare a fiului meu. Soțul meu era în mod clar un pămpălău incompetent care n-ar putea face diferența dintre un scaun de mașină și un scutec.

Șeful meu a văzut că eram ditrasă cu noile atribuții de super-mamă. S-a uitat peste productivitatea mea și știa că nu pot atinge aceleași performanțe pe care le puteau atinge colegii mei care erau singuri sau care nu aveau copii. Așa că statutul de mamă mă trăgea înapoi. Dar când un coleg bărbat era promovat în dauna mea știam ce se întâmpla și uram chestia asta. Eram vânătă de furie la față. Cum era cu putință să nu am totul? Așa că am jucat din nou cartea feminină, dar acum cu bățul, nu cu morcovul. Am mers la biroul de resurse umane și am amenințat cu un proces de discriminare. N-a funcționat, normal, pentru că era foarte clar că eu munceam mai puțin și asta cuaza direct și nemijlocit o productivitate mai scăzută. Totul era documentat și sustenabil până la cel mai mic detaliu. Eram înfuriată de-a dreptul. Cum puteau îndrăzni? Mi-am exteriorizat furia pe care eu o credeam îndreptățită și am consultat un avocat din exterior - o femeie feroce care era pregătită să dea în judecată pe toată lumea ori de câte ori era nevoie - asta totuşi până când s-a dat la mine. Deschisă la minte ziceam eu că eram, dar cu siguranță nu eram lesbiană. Am lăsat ca procesul să fie respins la audierile preliminarii şi mi-am acceptat încruntată rolul redus la locul de muncă. Până una alta, aveam cheltuieli de plătit iar salariul meu era cu siguranţă necesar.

Mi-a văzut soţul evoluând de la boem la tată responsabil. Era uimitor de bun cu primul nostru fiu. Desigur, la vremea respectivă, nu recunoşteam nici în ruptul capului asta. Credeam că tot ce făcea el era greşit şi numai eu, mama supremă, eram capabilă de a creşte primul nostru băiat. Ne-am chinuit vreo doi ani şi n-a fost uşor. Aşa că atunci când am rămas din nou însărcinată - deloc plănuit de soţul meu, complet plănuit şi aranjat de mine - stresul a continuat să crească. Nu eram chiar strâmtoraţi cu banii dar presiunea de a ne menţine stilul de viaţă şi casa aia mare era mai mult pe umerii mei. Îmi jigneam des soţul pentru asta. El alesese o carieră într-o meserie care-i plăcea dar plata nu era nici pe departe la fel de mare ca a mea. Iar eu chiar trebuia să muncesc şi fiind trasă în jos de statutul de mamă, nu aveam nicio şansă să ating nivelul în carieră pe care mi-l propusesem.

Foloseam grădiniţa şi aveam o menajeră angajată cu jumătate de normă. De fapt, am avut vreo 8 menajere pe care le-am tot angajat şi concediat. Niciodată nu erau suficient de bune pentru mine. Nimic nu era bun şi suficient pentru mine. Pantofii nu mă încăpeau, hainele mi se părea mereu că arată prost pe mine, maşina nu era suficient de curată, soţul nu era la standardele imposibile pe care le aveam eu, etc. Privind acum înapoi cu sinceritate brutală, eram o nesuferită rigidă. Nu cred că am spus un cuvânt frumos ani la rândul. Sunt uimită de cum m-a suportat soţul meu. Nu-l luam niciodată în serios şi nu-mi păsa de cum se simţea el - în fond, era doar un bărbat.

În viaţa mea socială limitată, îmi petreceam timpul cu femei ca mine. Eram un grup nefericit de mame de 30 şi ceva de ani cu cariere puternice. Dar, întotdeauna zâmbeam şi ne făceam că viaţa e perfectă. Toate aveam casele potrivite, maşinile potrivite, făcuserăm şcolile potrivite şi aveam carierele potrivite. Ne convinseserăm pe noi însene că chiar le aveam pe toate. Ocazional, câte una dintre noi îşi mai vărsa frustrările pe situaţie. Când se întâmpla asta, întotdeauna aveam vinovaţii de serviciu pregătiţi - soţii noştri, şefii noştri, menajerele, şcolile, în fine. Niciodată, dar absolut niciodată nu era vina noastră căci doar eram femei - şi deci incapabile de a greşi.

Când unul dintre copii avea 5 ani şi celălalt 7, s-a despărţit treaba. De fapt, a explodat. Soţul meu pur şi simplu a renunţat. Manifestase susţinere pentru mine şi era foarte bun cu copiii. Aşa că am fost surprinsă când pur şi simplu a renunţat. Bănuiesc c-ar fi trebuit să prevăd. Mereu foloseam sexul ca armă împotriva lui. Dacă nu făcea exact cum îi spuneam, dacă nu se spetea să-mi facă fiecare hatâr iraţional, atunci nu avea să primească niciun fel de plăcere sexuală. Îmi amintesc că l-am prins odată masturbându-se. Eram nervoasă. Cum îndrăznea să aibă parte de satisfacţie sexuală fără ca eu să nu fiu cumva implicat în controlarea ei?

Ca orice femeie sănătoasă, aveam şi eu nevoile mele sexuale. Însă, în loc să mă bucur de sex cu soţul iubitor, am ales o aventură. A fost uşor. Eram încă oarecum atractivă şi erau bărbaţi prin preajmă. "De ce nu?" a fost raţionalizarea mea simplă. Soţul meu nu-mi oferă suficientă atenţie, deci totul e din vina lui. Aventura nu reprezenta ceva important. Doar câteva partide de sex în week-end-uri şi în călătoriile de afaceri. Aveam nevoie de asta, deci totul era în regulă. În timp ce soţul meu era un tată responsabil, eu eram o femeie independentă şi puternică ce vizita moteluri ieftine cu un bărbat care-mi putea oferi orgasme.

Aventura a dura 3 luni. Soţul meu n-a aflat niciodată. Nici n-avea nevoie să afle - pur şi simplu a renunţar. Interesant, el şi-a canalizat eforturile într-o afacere paralelă în consultant de marketing. Asta s-a dovedit chiar eficientă pentru el. În 6 luni veniturile lui le-au depăşit lejer pe-ale mele. Contrul nostru de economie a crescut substanţial. "Este pentru taxele de şcolarizare ale băieţilor" îmi tot spunea el la nesfârşit.

Eram nefericită. Cariera mea era stresantă şi nerecompensatorie. Cei doi fii erau mai apropiaţi de soţul meu decât de mine din cauza orelor multe pe care le munceam. El şi-a dat demisia de la locul său cu normă întreagă şi avea succes după succes în calitate de consultant de marketing, o treabă pe care o putea face de oriunde doar cu un calculator şi un telefon. Mă simţeam frustrată şi neîmplinită. Prietenele mele mi-au recomandat terapia de cuplu. Aşa că am încercat-o şi pe-asta. În mod subtil am ales o consilieră despre care ştiam că o să ţină cu mine. Sesiunile au fost chiar amuzante în cel mai neplăcut mod cu putinţă. Consiliera şi eu petreceam câte 50 de minute luându-ne de soţul meu şi batjocorindu-l. El a stat liniştit şi a îndurat, cerându-şi scuze şi promiţând să se schimbe. Eu n-a trebuit să promit nimic. Consiliera - o tipă cam ca mine - a avut grijă să evidenţieze că doar nevoile mele erau importante şi trebuiau să primeze în timp ce ale lui erau complet irelevante.

Evident, consilierea de cuplu n-a funcţionat pe noi. Soţul meu s-a retras în responsabilităţile de tată şi în afacerea lui în plină expansiune. Eu mă gândeam la o nouă aventură. Din păcate, însă, mă îngrăşasem destul de mult. La cât mă mărisem, era mult mai greu să găsesc un bărbat atrăgător care să se uite la mine. Prietenele mele mi-au recomandat să mă gândesc la divorţ. Acum, când mă gândesc la "prietenele" din acea perioadă a vieţii mele, realizez că erau un grup de femei nefericite aflate în încercarea disperată de a-şi valida propriile decizii greşite luate în viaţă. Iar eu le-am lăsat să mă influenţeze şi pe mine când ar fi trebuit să fiu puternică, aşa cum mă pretindeam. Asta a fost o greşeală enormă din partea mea.

Nu-mi uram soţul, doar că nu-l mai iubeam aşa cum o făceam înainte. Vroiam o viaţă nouă şi mai bună. Îmi puteam creşte fiii fără el. Citisem în ziarele din ce în ce mai feminizate că de fapt copiii chiar nu au nevoie de taţi. Mă simţeam atât de neîmplinită. Când i-am întins soţului meu actele de divorţ n-a părut deloc surprins.
Mă consultasem cu o avocată de divorţuri foarte bună iar ea mi-a recomandat cu fermitate să cer tot: casă, maşini, custodia copiilor, pensie alimentară, indemnizaţie de creştere a copilului pe banii lui, totul. "E război şi ca femeie n-ai cum să nu câştigi" - exact aşa s-a exprimat doamna avocat.

Divorţul a fost unul urât şi, în ciuda faptului că am primit casa, maşina, copiii şi pensie alimentară generoasă precum şi contul de economii pe care el îl umpluse, într-un final am pierdut. Fostul soţ s-a mutat lăsându-mă să am grijă de casă şi de copii. S-a mutat într-un apartament micuţ şi ne-am înţeles că îşi poate vedea copiii în week-end-uri. De fapt, ăsta a fost ordinul curţii. Eu aş fi vrut să-l elimin complet din viaţa copiilor dar el a fost de neclintit şi insistent iar nesimţitul ăla de judecător a fost de acord.

Eram din nou singură. Eram gata să ies din nou la întâlniri cu bărbaţi. Însă, la 38 de ani, întâlnirile nu mai erau ca în vremurile sălbatice din facultate când eram tânără, atrăgătoare şi dorită de bărbaţi. Nu, eram o mamă singură acum. M-am tuns scurt iar faţa mea era aproape de punctul fără de întoarcere. Genul de bărbat pe care-l vroiam nu era deloc interesat de mine. Bărbaţii aceia puternici şi de succes aveau prietene mult mai tinere şi mai drăguţe decât poate am fost eu vreodată.

Bărbaţii divorţaţi erau probabil cea mai rea categorie. Erau fie complet deziluzionaţi că nu puteau menţine o relaţie, fie doar săreau din pat în pat şi nu erau deloc doritori să fie exclusivişti pentru o femeie. Şi nu-i pot condamna. Eu doar vroiam foarte mult să fiu luată în braţe de un bărbat atractiv care să aibă grijă de mine şi să facă cumva să-mi dispară problemele. Încă gândeam despre mine că sunt o prinţesă. Încă eram neisprăvită, proastă şi imatură.

Şi totuşi bărbaţii de care eram atrasă nu-mi ofereau nici măcar o privire. Bărbaţii care chiar mă voiau erau total nepotriviţi. Pentru mine era de-a dreptul uluitor că nu mai eram atractivă. Atât de mulţi bărbaţi erau în limbă după mine în facultate şi acum... Îmi amintesc cum făceam mişto de toţi tipii care mă abordau la petreceri. La cel mai mic defect îi respingeam şi deregulă cu cel puţin una sau două insulte grosolane din partea mea. Niciodată nu mă gândeam de două ori când respingeam sau insultam un bărbat - unii dintre ei chiar decenţi şi de treabă dacă stau bine şi mă gândesc acum. Prietenele mele şi cu mine îi numeam "băieţii lu mămica" în timp ce noi ne lăsam cucerite de înţepaţi aroganţi şi infatuaţi care întotdeauna ne făceau să simţim o dorinţă arzătoare şi o atracţie peste măsură.

Ca să fie şi mai rău, nu puteam repara nimic în casă. Soţul meu se ocupase de toate aceste probleme. Băieţii mei intrau deja în pre-adolescenţă şi erau şi mai greu de strunit. În plus, erau peste măsură de nervoşi pe faptul că nu-şi puteau vedea tatăl decât în week-end-uri. Rezultatele lor şcolare au început să scadă. Ba încă au început să aibă şi probeleme disciplinare la şcoală. Evident, am dat vina pe tatăl lor. Totul era din vina lui - că divorţaserăm şi că trăia separat de ei. Am încercat să nu spun nasoale legat de tatăl lor în faţa copiilor mei dar sentimentele erau pur şi simplu prea puternice. Am spus lucruri regretabile, urâte şi chiar neadevărate despre tatăl lor, în special când eram beată, ceea ce făceam des atunci, imediat după divorţ.

Pe cât eram de nefericită când eram măritată, pe-atât de dezastruos de mizerabilă din punct de vedere psihologic eram acum ca mamă singură în căutarea unei noi iubiri. Am încercat din răsputeri să mă conving că eram o femeie puternică, independentă şi inteligentă. Uneori a funcţionat, în special când îmi terorizam subordonaţii la locul de muncă. De fapt chiar mi-am urât locul de muncă. Câştigam bine, da. Şi totuşi eram la apogeul carierei iar consiliul director nu era pentru mine nici cu un milimetru mai aproape. Încă aveam sentimente contradictorii între a fi o mamă bună şi a fi o femeie corporatistă.

Aveam multă vină de îndurat. Nu era cu putinţă ca situaţia mea actuală să fie rezultatul deciziilor mele. Prietenele mele, şi ele singure, toate mi-au spus asta de foarte-foarte multe ori la toate ieşirile în care beam cocktail-uri super copioase prin diverse baruri dedicate persoanelor singure. Am citit o grămadă de reviste pentru femei şi sfatul de-acolo spunea cam acelaşi lucru - o femeie nu e niciodată de vină când e de rău.

Am încercat să slăbesc dar era foarte greu. Când mi-era foame pur şi simplu trebuia să mănânc, de regulă îngheţată sau ceva cu ciocolată. Trebuia apoi să cumpăr haine din noi pentru că greutatea mea tot creştea. M-am dus o dată la un blind date (2) iar tipul cu care am nimerit a avut obrăznicia să-mi spună "Îmi pare rău, dar pur şi simplu nu sunt atras de tine din cauza greutăţii tale". Niciodată nu m-am gândit la propria-mi ipocrizie căci eu încercam să găsesc un bărbat de care eram atrasă fizic. Bărbaţii trebuie să fie oricum atraşi de mine - doar sunt femeie până la urmă.

Ultimii câţiva ani au fost oarecum ciudaţi. Fostul soţ şi-a găsit o nouă dragoste şi evident l-am urât pentru asta. Am încercat să forţez în instanţă să-i măresc pensia alimentară. Când asta n-a funcţionat, am încercat să-i opresc pe băieţii mei să-l mai viziteze. Însă copiii s-au opus tranşant. Apoi mi-am dus frustrările la locul de muncă. Şeful m-a ameninţat cu concedierea. Numai prietenele mă mai susţineau. Petreceam nopţi la rândul în care beam până cădeam sub masă. Sincer, eram de fapt nişte femei singure, grase şi nefericite care împrăştiam venin, ură şi învinuire pe întreaga lume pentru starea vieţilor noastre.

Aşa că atunci când am văzut poza din facultate, revelaţia m-a lovit puternic. Printre lacrimile de chin, furie, amărăciune şi negare s-a iţit şi realizarea dureroasă că eu eram responsabilă pentru propria-mi nefericire. Într-un final mi-am dat seama că nu m-am maturizat şi că nu am îmbrăţişat cu adevărat maturitatea. Asta se întâmpla acum 6 luni.

Am făcut nişte schimbări profunde în viaţa mea de atunci. Mai întâi de toate, am încetat să mai învinuiesc pe toată lumea pentru problemele mele. Asta a fost cel mai greu. Toată viaţa mi s-a spus - şi eu am crezut - că în calitatea mea de femeie nu pot face nimic greşit, că nu sunt responsabilă şi că întotdeauna sunt victima într-un fel sau altul. La nesfârşit a trebuit să-mi spun mie însămi ca doar eu sunt responsabilă de propria-mi fericire.

Odată ce-am învăţat să nu mai învinuiesc pe toată lumea, m-am învăţat să fiu plăcută şi drăguţă. Şi asta a fost greu. Întotdeauna asociasem această caracteristică cu slăbiciunea. Nu era deloc vorba despre asta. O nouă colegă de la muncă - o femeie din Sud - mi-a arătat clar că poţi fi uşor şi drăguţă şi puternică în acelaşi timp.

Apoi le-am făcut vânt prietenelor. Asta a fost uşor. Acest grup de femei nefericite şi negative mă încurajau de fapt să fac lucruri tâmpite cum ar fi să divorţez de un bărbat foarte bun bazându-mă pe simţămintele mele arbitrare şi egoiste de moment. Într-un final am învăţat că acţionatul la impulsul emoţiilor este apanajul copiilor, nu al adulţilor. Poate acele femei vor învăţa şi ele într-un final asta. Deşi mă-ndoiesc sincer.

Mă duc la sală zilnic. După ce am fost respinsă de atât de mulţi tipi decenţi şi atractivi, am decis să aplic standarde de egalitate reală la toată şmenozeala asta cu întâlnirile. La urma urmei, dacă eu cred în atracţie fizică, de ce n-ar trebui să înţeleg că şi bărbaţii pot fi la fel? A fi grasă înseamnă că nu sunt atractivă fizic pentru mulţi dintre bărbaţi - aşa că e responsabilitatea mea să fac ceva în legătură cu asta, nu să mă înfierez pe bărbaţi legat de situaţie. Şi uşor uşor kilogramele încep să scadă. E greu, dar funcţionează. Tototdată îmi las şi părul să crească şi să scap de coafura care mă îmbătrâneşte.

Nu mai citesc nici revistele alea cretine pentru femei şi nici nu prea mă mai uit la televizor. După ce mi-am eliberat mintea de atâtea concepţii eronate despre bărbaţi, am învăţat şi eu că bărbaţii sunt de fapt chiar oameni minunaţi. Fiii mei au remarcat transformarea. Pe măsură ce ei se maturizează şi devin la rândul lor bărbaţi, am încetat şi eu să-i mai bat la cap despre "emoţii" şi "sensibilitate" şi să-i încurajez mai mult să fie bărbaţi. Mă îndoiesc că mă voi împăca vreodată cu fostul soţ - tot ce pot spera e ca el să-şi găsească fericirea şi bucuria în viaţă. Acum am un nou respect pentru el, un respect născut din înţelegerea tardivă că bărbaţii sunt foarte diferinţi, nu mai răi, doar diferiţi. Fostul soţ este totodată şi un tată excelent. Mă simt binecuvântată pentru asta.

Am învăţat să accept că nevoile mele nu sunt centrul universului. Asta a fost chiar foarte eliberator. Nu mai sunt o scalvă a propriilor emoţii capricioase şi deseori superficiale care nu pot fi împlinite, raţional vorbind. Asta înseamnă că mă plâng mai puţin. Dacă nu pot schimba situaţia, de ce să mă mai plâng de ea? Iarna e frig - tânguielile mele legate de temperatură nu vor încălzi aerul de-afară.

Cel mai mare regret al meu este că am fost atât de slabă încât nu mi-am făcut niciun fel de introspecţie până în acest punct al vieţii. Dacă eram cu adevărată puternică, cu adevărat inteligentă, m-aş fi gândit serios la ce este important şi ce nu pentru mine în loc să merg cu turma de feministe. Gândindu-mă acum, sacrificând totul pentru a avansa în corporaţie a fost o decizie foarte proastă. Eploatându-mi feminitatea pentru a manipula bărbaţii a fost o decizie şi mai îngrozitoare. Îmi place că sunt femeie dar să folosesc sexul ca să obţin ce vreau nu e cu nimic mai presus decât un bărbat să folosească forţa brută pentru a obţine ce-şi doreşte.

Încă sunt singură iar la întâlniri încă nu prea am succes. Este însă o urmă de speranţă, totuşi, un tip super de treabă mi-a complimentat zămbetul. La 45 de ani, atunci a fost prima dată când cineva mi-a remarcat zâmbetul. Fiul cel mare a remarcat şi el: "Mamă, nu te-am mai văzut până acum niciodată zâmbind". Viaţa trebuie să se îmbunătăţească şi pentru mine.
Însă asta e responsabilitatea mea şi a nimănui altcineva.

***

(1): Take back the night (recuceriţi noaptea) sunt o serie de manifestări organizate în Marea Britanie şi în SUA, începute însă în Belgia în anii 70 de către organizaţiile feministe radicale. Acestea constau în grupuri mari de femei care merg îmbrăcate provocator la ore târzii din noapte în cele mai răufamate cartiere ale oraşelor mari. Asta în varianta extremă organizată de manipulatorii din campusuri. În varianta mai cunoscută, "take back the night" reprezintă nişte marşuri paşnice în cele mai sigure locuri din oraşele mari şi este considerată de feministe o formă eficientă (lol) de protest împotriva violurilor. De regulă au loc după ce apare o nouă statistică falsă legată de violuri (de tipul 80% dintre femei au fost agresate sau vor fi agresate sexual cel puţin o dată în viaţă - statistică falsă total dar preferată de orice feminazistă sau mangin care se respectă, în special în Marea Britanie).
(2): Blind-date (întâlnire oarbă) este un eveniment organizat de terţe organizaţii matrimoniale sau cluburi. Modelul are puţină spre deloc popularitate în România dar este răspândit în cultura vestică, o dată cu infestarea mentalului colectiv cu feminism. Conceptul e simplu: O serie de bărbaţi şi o serie de femei singuri/singure vin în acelaşi loc şi, prin tragere la sorţi, se formează cupluri şi au un oarecare timp la dispoziţie să discute unul cu celălalt şi să se cunoască sumar, urmând ca pe viitor să mai vorbească, dacă vor mai vrea. În variante mai moderne, cei veniţi vorbesc prin rotaţie astfel că ficare persoană de-acolo cunoaşte într-o seară şi 20-30 de persoane de sex opus.


Nota traducătorului: Acesta este un articol tradus publicat iniţial pe un blog care acum este inactiv - E vorba de blogul "Don't get married!" (Nu vă căsătoriţi!), unul dintre primele bloguri administrate de o femeie care aborda problemele cu care se confruntă bărbaţii în societăţile afectate de feminism.
Cazul este real însă autoarea a ales să-şi păstreze anonimatul - fapt ce i-a protejat cariera. Probabil vă daţi seama cum ar fi fost primită vestea la companie că cea care aproape a ajuns CEO a fost angajată pe baza notelor de la şcoală obţinute după "exploatarea feminităţii" cu profesorii.

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

duminică, 19 februarie 2012

Acuzația de proxenetism => Pedeapsa cu moartea

Cel puțin în ochii unei mari porțiuni din opinia publică mioritică.
Dinu Damaschin, un băcăuan controversat, era în arest preventiv (adică în aproape cele mai grele condiții de arest cu putință - pe cele de la Bacău le-am văzut cu ochii mei) din 22 decembrie sub acuzația de proxenetism, iar gurile rele îi băgau în cârcă și altele pe care totuși nu le-a putut nimeni demonstra niciodată.

1. Prezentarea pe scurt a faptelor

Îmi cer scuze că o să citez din tabloide însă sunt articole cu imagini a căror autenticitate a fost confirmată de autorități. Nu prea am de ales căci până la moartea sa numai tabloidele au urmărit firul poveștii. Deh... moartea unui bărbat în închisoare nu reprezintă subiect de interes pentru mass-media comercială. Numai atunci când o criminală cu sânge rece rămâne gravidă e relevant. Dar să nu divagăm.
Dinu Damaschin a adus și dovezi pentru nevinovăția sa însă instanța băcăoană a considerat că nu sunt suficiente nici măcar pentru judecarea dosarului său cu el în stare de libertate.
Prin urmare, Damaschin a luat decizia de a intra în greva foamei iar după mai puțin de o lună - după 22 de zile - efectele erau mai mult decât vizibile.
La înfățișarea din ianuarie instanța a decis însă să mențină mandatul de arestare a lui Dinu Damaschin.
În 17 februarie anul curent, Dinu Damaschin s-a prezentat la proces, sau, mai corect spus, s-a târât la proces căci slăbit și bolnav fiind, oricum n-a scos niciun sunet la proces.
Deşi vizibil slăbit şi evident nereprezentând niciun pericol pentru nimeni, Damaschin a fost tratat aproape la fel de rău ca Andrei Chikatilo. Nu numai că nu era niciun medic prezent pentru o eventuală cedare a sa, dar era supravegheat îndeaproape de un miliţian de parcă Dinu Damaschin reprezenta un pericol iminent - totul în condiţiile în care răposatul nici măcar nu putea să-şi ridice capul.
După audieri, în timp ce judecătorii deliberau dacă să-l mai ţină aiurea la pârnaie sau nu (şi apropo, aveau de gând să-l mai ţină), Dinu Damaschin a încetat din viaţă.
Şi? Şi-atât. I-au târât cadavrul ca unui câine prin zăpadă şi pa.
Probleme? Niciuna. "Procedural, la decesul inculpatului, orice acţiune împotriva sa încetează". Atât. Atât au avut de spus jegurile umane autorităţile despre incident. Erau puţin supăraţi că acum trebuie să anuleze juridic decizia de menţinere a măsurii de arestare preventivă.
Unde-i problema? Vedem îndată.

2. Problema la nivel legal

Problema la acest nivel este că niciodată nu răspunde nimeni când cineva este ucis indirect sau direct de către autorităţi. Am mai scris şi-aici despre oameni ucişi de statul român, crime în urma cărora n-a păţit nimeni nimic. La fel cum există exemplul Marcel Ţundrea în care de asemenea n-a păţit nimeni nimic deşi domnul Ţundrea a decedat exclusiv din vina autorităţilor. La fel cum există cazurile despre care am vorbit în cele două articole despre penitenciare.
Pentru niciunul din aceste cazuri nu a răspuns nimeni niciodată. Dacă există măcar un caz în care cineva a făcut închisoare pentru omor calificat ca urmare a morţii unui deţinut, vă rog să mi-l semnalaţi. Poate fi vreo menţiune undeva într-un colţ de Internet unde n-am ajuns eu.
Toate aceste cazuri au în comun un lucru: TOATE victimele sunt bărbaţi. TOATE. Nu există nici măcar un singur caz de la căderea comunismului încoace în care o femeie să fi murit în timp ce era anchetată sau în "condiţii neclare" în închisoare. De fapt, nu cred că există vreun caz în general în care o femeie să fi murit în închisoare. Eventual de bătrâneţe, dar nici asta nu cred căci la noi închisoarea pe viaţă e numai pentru bărbaţi. Pentru femei se termină la vârsta de 70 de ani. Cel puţin în practică. În lege or fi stând altfel lucrurile.
În afară de faptul că toate victimele sunt bărbaţi, mai au în comun un lucru aceste cazuri: În NICIUNUL din ele nu se face o anchetă amănunţită. Nici măcar una de mântuială. Ancheta e de fapt una pe hârtie şi-atâta tot.

Revenind la cazul discutat, deşi este unul ceva mai mediatizat - dar nu prea mult - se prefigurează fix acelaşi scenariu. De ochii presei Miliţia a aruncat responsabilitatea pe spitalul penitenciar, spitalul penitenciar pe conducerea penitenciarului Bacău iar conducerea penitenciarului s-a spălat pe mâini spunând că Dinu a plecat viu de la ei şi deci e responsabilitatea tribunalului şi a Poliţiei.
Nu ştiu cine e vinovat. Habar n-am. Dar faptul că nimeni nu va răspunde pentru asta mi se pare cel mai grav cu putinţă. Şi mai grav e că nu e nici prima şi nici ultima dată când se întâmplă.

O să-mi spuneţi că a făcut greva foamei şi deci îşi dorea să moară şi deci nu-i nicio problemă. Ba da, e una: că v-aţi înşela amarnic de mi-aţi spune asta. E un motiv pentru care deţinuţilor nu li se permit în celule obiecte cu care şi-ar putea face rău singuri - fix acela de a nu se sinucide - în special dacă sunt în cadrul unui proces în care urmează să răspundă pentru eventualele fapte antisociale pe care le-ar fi comis.

Şi mai e o altă problemă: Tovarăşa profesoară expertă în greva foamei de la Caracal a folosit această formă de protest 70 de zile. Şi era mai bolnavă decât Damaschin. Şi nu numai că nu era slăbită, dar dădea şi declaraţii vioaie în presă. Dinu Damaschin a intrat în greva foamei pe 22 decembrie şi a murit pe 17 februarie. Adică exact 58 de zile.
Şi-atunci cum se face că o femeie bolnavă face greva foamei 70 de zile şi n-are mare lucru în timp ce un bărbat sănătos face greva foamei 58 de zile şi moare? Asta în condiţiile în care ambii protestatari au beneficiat de atentă supraveghere medicală?
Pentru oricine care face o anchetă de bun simţ, întrebările de tipul ăsta ar trebui să vină printre primele.
Cum se poate ca un bărbat de 45 de ani să reziste două luni (deci 62 de zile) îngropat în zăpadă şi mâncând doar zăpadă şi un bărbat de 55 de ani să nu reziste 58 de zile beneficiind şi de asistenţă medicală? (şi da, ştirea cu cel îngropat în zăpadă e reală)
Ori mint toţi din toate celelalte cazuri şi Damaschin a fost doar serios cu protestul său, ori ceva e putred la mijloc. Ancheta îşi va pune întrebările astea? Sunt dispus să pariez că nu.

3. Problema la nivelul opiniei publice

Aşa cum am spus şi în articolul despre penitenciare, opinia publică românească suferă de stalinism. Parafrazându-l pe Mircea Badea, din ură viscerală şi iraţională, o mare parte din opinia publică mioritică nu se poate abţine de la a se bucura nejustificat atunci când se întâmplă ca statul să comită un abuz asupra cuiva pe care ei nu-l plac.
Nu ştiu dacă Dinu Damaschin chiar a fost un proxenet sau nu. Nu am curaj nici măcar să înclin să cred ceva anume. Ştiu câteva date sigure despre perioada când Monica Gabor stătea în Bacău de la oameni care au cunoscut-o. Motiv pentru care nu o pot crede pe Monica Gabor că-i victimă niciodată.
Însă, ce ştiu sigur, e că mass-media românească e de porc şi manipulează opinia publică la modul foarte grosolan. În timp ce Dinu Damaschin făcea greva foamei pentru a-şi demonstra nevinovăţia, presa publică titluri de tipul "Proxenetul Dinu Damaschin...". Mă las-o-n mizda pă-sii, da' de unde ştie presa că Dinu Damaschin era proxenet în absenţa vreunei sentinţe judecătoreşti care să ateste asta? Asta în condiţiile în care nici măcar când există sentinţe definitive nu li se spune infractoarelor pe nume - criminale, hoaţe, escroace, traficante, etc. - ci se foloseşte limbajul corect politic.

Pe lângă aceste aspecte, opinia publică din România nu prea cunoaşte mecanismele democraţiei şi în general cum funcţionează o societate de tipul celei de care pretindem c-avem. Însă, după cum am arătat mai sus, nu doar opinia publică nu cunoaşte ci nici mass-media.
Pentru a triliarda oară: Până la proba contrarie, orice inculpat într-un proces este nevinovat şi trebuie tratat ca atare! Sigur, cui nu-i place poate merge în Sudanul de Nord sau în Coreea de Nord. Asta în teorie.
Pentru că-n practică, instanţele de la noi cred că au o rată de succes mai mică decât instanţele din statele totalitare sau din teocraţiile islamice.

4. Problema la nivel moral

Această problematică e oarecum conectată cu punctul 3 dar o abordez separat totuşi.
Din perspectiva mea de "ateu fără moralitate şi fără de dumnezeu" cum mă etichetează creştinopaţii schizoizi, este eminamente imoral să te uiţi la un om cum se stinge şi moare în faţa ta fără să mişti un pai, mai ales când tu eşti autoritate publică şi deci, cum ar veni, angajată pe banii acelui om inclusiv ca să-l protejezi şi să-i aperi drepturile.
De asemenea, este de-a dreptul imoral din punctul meu de vedere să verşi venin şi ură şi să te bucuri c-a murit un om care era acuzat (nici măcar vinovat dovedit!) de proxenetism.
Chiar presupunând că Dinu Damaschin se făcea vinovat de toate capetele de acuzare, atitudinea adoptată tot este una imorală. De ce? În primul rând pentru că pedeapsa pentru proxenetism nu este pedeapsa cu moartea. În al doilea rând pentru că a lăsa un om să se stingă sub ochii tăi fără să faci nimic deşi e datoria ta să faci asta, te face complice la uciderea sa. Şi nu doar complice moral.
Ştim să ne câcăm pe noi să le plângem de milă celor 3 femei pe an executate în Arabia Saudită pentru adulter sau vrăjitorie. Dar, în acelaşi timp, nu avem nici cel mai mic simţ al moralităţii când sub ochii noştri moare un bărbat pentru o acuzaţie pe care nici măcar n-am dovedit-o.

Ştim să fim morali şi să cerem pedepsirea vinovaţilor atunci când un rahat de câine este eutanasiat cu parul în legitimă apărare pentru propria viaţă. Şi da, nu glumesc, românii chiar cer pedepsirea unui om care a ucis un câine turbat care-l muşcase-n prealabil. Însă simţul moralităţii se evaporă instantaneu în momentul în care un bărbat, cel puţin de jure nevinovat, este ucis prin imprudenţă de către stat.

Interesant este că nimeni nu contestă faptul că Monica Gabor benificiază de celebritate şi de un munte de bani pe care cu creierul ei mic nu i-ar fi putut face altcumva se datorează în mod exclusiv şi nemijlocit răposatului Dinu Damaschin. Faptul că nu contestă nimeni asta e o prezumţie destul de bună că e adevărat.
Tipic pentru "recunoaşterea feminină" este că chiar Monica Gabor l-a băgat în pârnaie şi implicit a favorizat moartea sa.
Dacă ceilalţi doi inculpaţi din dosar vor fi achitaţi, eu aş propune ca Monica Gabor să fie cercetată penal pentru omor prin imprudenţă şi mărturie mincinoasă. Eu dac-aş fi familia lui Damaschin mi-aş pregăti dosarul de pe-acum.
Întreg cazul miroase serios a caz tipic de acuzaţie falsă. Şi justiţia, tipic pentru ţări afectate de feminism, ia de bun fără să verifice. Iar opinia publică ţine isonul.
Motive sunt destule să cred ce am scris mai sus: Plecând de la ce ştiu de la oameni care au cunoscut-o pe don'şoara Gabor - femei şi bărbaţi deopotrivă - continuând cu recenta sa tentativă de a-l jefui prin instanţă pe Irinel Columbeanu şi terminând cu inadvertenţele din propriile declaraţii.
Ce inadvertenţe? Păi... ea spune c-avea 14 ani când a racolat-o Damaschin. Şi tot ea spune că s-a căsătorit inactivă sexual fiind cu Irinel Columbeanu - adică 5 ani mai târziu. Păi... şi-atunci cum te-ai prostituat tu fiind forţată de Dinu Damaschin? Prin aer? Cum ai fost tu abuzată sexual şi apoi brusc ai devenit inactivă sexual? Ori e laie, ori bălaie.
Sigur, aceste aspecte nu sunt discutate în anchetă după principiul "femeile nu mint niciodată" iar Dinu Damaschin nu a avut ocazia de a-şi confrunta acuzatoarea - pe principiul că drepturile omului se suspendă în cazul unui proces în care o femeie acuză un bărbat.

5. Concluzii personale

Mă întristează de fiecare dată când constat că lucruri pe care le-am scris aici acum 2-3 ani se transpun în realitate.
Mă enervează însă la culme atunci când văd că opinia publică se face că nu vede aceste chestiuni absolut deloc.
Sincer îmi pasă prea puţin dacă Dinu Damaschin era vinovat sau nu. Dacă era vinovat, ar fi trebuit să se dovedească asta şi să fie pedepsit conform legii - care nu include absenţa totală a minimumului de decenţă umană, umilirea şi permiterea morţii în chinuri. Dacă nu era vinovat, situaţia e cu-atât mai gravă.
Eu îmi pun totuşi o întrebare: Dacă era vinovat, de ce-a ţinut de protestul său până la capăt? Ce om sănătos la cap ar protesta atât de extrem dacă ar şti că este vinovat?

Vă las ceva la care să reflectaţi:

Diferenţa dintre un bărbat de treabă, eventual tată iubitor şi demn de încredere şi stâlp al societăţii şi un violator sadic şi malefic traficant de femei este deseori făcută doar de absenţa unei acuzaţii din partea unei femei dornice de bani sau atenţie.

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

luni, 13 februarie 2012

Elogiu galeriilor și ”huliganilor”

O dată cu declanșarea protestelor din Piața Universității și din toată țara, brusc neoliberalii cu ifose, tipii de la antena 3 care în genere sunt inteligenți dar când o dau în bară o dau crunt precum și feministe cu creier puțin au găsit o nouă categorie de bărbați pe care să-i înjure nejustificat ca la ușa cortului c-așa e pe trend: Galeriile de fotbal.
Titlul nu l-am ales întâmplător pentru că în această tendință generalizată de a înjura galeriile de fotbal pentru orice rahat care se-ntâmplă-n țara asta, aceștia au ajuns să fie etichetați a priori ca fiind ”huligani”. De ce? C-așa! C-așa vor unii indivizi, unii dintre ei crescuți în eprubetă și cărora ieșitul din casă le pute crunt și pentru care datul în stambă din spatele unei tastaturi și la adăpostul unui pseudonim li se pare că e de bon ton. Singura problemă e că nu stau lucrurile așa.

Când galeriile de fotbal au protestat legitim în Sibiu opinia publică s-a grăbit să-i numească huligani (citiți comentariile). Când galeriile de fotbal și-au anunțat prezența la protestele anti-ACTA, au fost acuzați a priori că vor să strice protestul. Când niște indivizi cu niște fulare fără culoare au comis acte de vandalism în cârdășie cu Jandarmeria în București - atunci brusc erau galeriile de fotbal și deci, evident, huligani. Atâta doar că niciun suporter care se respectă nu vine îmbrăcat în alb-verde ci în culoarea echipei pe care o susține.
Sigur, asta contează prea puțin pentru cei cărora jignitul unei întregi categorii de oameni li se pare perfect normal.

Cel puțin 95% dintre acuzațiile ce li se aduc galeriilor de fotbal se dovedesc în mod constant ca fiind false. Procentul e similar cu acuzațiile ce li se aduc evreilor ca întreg. Diferența e însă că în ceea ce-i privește pe evrei, se numește antisemitism și e condamnabil căci, nu-i așa, în cretinismul numit corectitudine politică e de porc să faci discriminări. Însă, în privința galeriilor de fotbal se numește ”disprețuirea huliganismului și a manifestărilor agresive” și deci e perfect legitim.

Între 2004 și 2009, acești ”huligani” disprețuiți de unii neolăbari neoliberali au generat un munte mare de bani impozitabili prin susținerea lor frenetică a cluburilor pe care le îndrăgesc.
Numai cine nu a fost în viața lui pe stadion nu realizează că publicul chiar este al 12-lea jucător și statistic vorbind se poate demonstra oricând că orice echipă are per ansamblu rezultate mai bune când are stadionul plin decât când are stadionul gol. Rezultate mai bune ale echipei înseamnă mai mulți bani și mai mulți bani înseamnă mai multe taxe și mai mulți bani la bugetul de stat.
Spre deosebire de neoliberalii șomeri care-i critică, suporterii de fotbal chiar contribuie la bunul mers al societății. Nu o să dau nume dar vă știți toți ăștia de ziceți nasoale de orice galerie de fotbal dându-vă atoatecunoscători sau considerându-vă cumva superiori doar pentru simplul fapt că se-ntâmplă să nu vă placă fotbalul sau niciun sport în general.

ȘOC!

Pentru această categorie mare de oameni cărora le pute orice ce are legătură cu suporterii de fotbal, am o veste șocantă pentru voi: Galeriile de fotbal sunt formate din oameni care sunt cetățeni ai acestei țări. Ba încă unii dintre ei foarte onorabili.
Dar pentru faptul că în weekend cânt pentru două culori, toate aceste laude se transformă în ură. Gata. Nu mai sunt student, nu mai am simţ civic, nu mai îmi pasă de familia mea. Mă concepeţi drept un huligan. Nu mai mă priviţi drept un cetăţean al acestei ţări. M-aţi trimite în deşert probabil, cum făcea în urmă cu ceva vreme un oarecare ministru cu nişte cetăţeni de o oarecare etnie [...]
Sunt român, dar acest lucru e minimalizat de faptul că sâmbăta sunt prezent la stadion. E grav că port simbolurile echipei iubite la piept. E revoltător că flutur un steag. Am aprins şi torţe, m-am urcat şi pe garduri. Dar bucuria golului nu cred că are o vină pentru situaţia precară a economiei României, nici măcar pentru gradul ridicat de corupţie.
Numele lui este Alexandru Rad, din Oradea. Şi da, inclusiv pe el, voi elitiştii lu' peşte-prăjit, îl jigniţi pentru simplul fapt că o dată la două săptămâni, în week-end, el este cocoţat pe-un gard cu o torţă în mână şi cântă "Trup şi suflet pentru culori".
Aş putea să vă dau o listă întreagă de nume de oameni onorabili şi decenţi din această ţară pe care voi, elitiştii lu' peşte prăjit, şomeri dar speciali, îi jigniţi cu fiecare venin pe care-l aruncaţi asupra galeriilor de fotbal.
Nu mă consider un suporter, dar chiar şi cu vizitele mele sporadice la stadion şi tot mă simt jignit. Ba încă mă simt nevoit să-i iau apărarea bunului meu prieten Mihai pe care-l faceţi ţigan-huligan pentru simplul fapt că poartă un tricou vişiniu şi un fular alb-vişiniu o dată la două săptămâni pe Naţional Arena sau pe Giuleşti! Sau colegului meu de muncă Rareş pe care de asemenea îl jigniţi atunci când auziţi de "suporterii lui U Cluj". Aş putea continua la nesfârşit cu oameni reali, din România reală şi productivă pe care voi îi jigniţi pentru simplul fapt că de două-trei ori pe lună timp de 9 luni pe an se află pe un stadion lângă formaţia preferată!

ŞOC MULTIPLICAT

Şi încă un şoc pentru voi ăştia de criticaţi galeriile de fotbal. În timp ce politicienii vorbesc despre zăpadă iar voi nu mai ştiţi pe unde să scoateţi cămaşa dându-i dreptate lui Ungureanu care se crede la el la SIE şi dă el ordine populaţiei care-l plăteşte, aceşti oameni chiar se ocupă de zăapdă.
Ieri, de dimineaţă, ultraşii s-au întâlnit pentru o nouă deplasare.Totul a pornit în Colentina, cu o chetă. Nu au mai fost bani de beri, nu a mai fost "şpaga pentru naşu'", banii au fost pentru pâini, conserve sau apă.
În mâini, în loc de torţe, au fost lopeţi, iar versurile cu "azi ardem şoseaua" nu au mai fost dedicate echipei, ci oamenilor. Celor de sub nămeţi, de la Cotu Ciorii, de la Cilibia. Şi fularele, pentru prima oară, au fost folosite pentru a ţine de cald. Şi încă un amănunt. Jandarmii nu au mai stat în faţă cu bastoanele la vedere. Şi ei au avut în mâini lopeţi, nu au împărţit procese verbale, ci sfaturi. "Hai, câte cinci, cinci de la noi, cinci de la voi. Fiecare grup la câte o casă". E vocea aburită a unui ofiţer care de data asta nu numără pe nimeni la urcarea dubă. Acum, organizează "atacul" asupra unei dune de zăpadă care a cotropit cămăruţa a doi bătrâni. După care începe "meciul". Primul adversar, o casă cu zăpada până la antenele care pe vremuri prindeau bulgarii. Se vede geamul, iar din ea un om cu ambele picioare amputate rupe întunericul cu pâlpâiala unei lumânări. Un profesor care de frig şi-a rupt parchetul şi l-a pus pe foc. În curând se lasă seara, doar zăpada nu se lasă.
Unul dintre tineri îşi trage fularul roş-albastru de la gât şi, în chederul portbagajului, desface o cutie de pate. Rupe un "colţ" de pâine şi îi întinde unei siluete parcă siameze. "Poftim frate". Ieri, "fratele" avea la gât un fular alb-roşu!
Şocant! Înainte să fie dinamovişti, stelişti, rapidişti, ploieşteni, chiejneni, braşoveni, U-işti, CFR-işti sau orice altceva, suporterii de fotbal sunt bărbaţi în putere şi mai presus de asta oameni.
Să vă intre bine-n cap! La nevoie pe suporteri te poţi baza. De ce? Pentru că sunt oameni şi pentru că sunt uniţi şi organizaţi.
Pe feministe, neo-liberali şomeri cu ifose elitiste, ANALişti pulitici cu impresii şi pulifrici din politică? Pe ăştia te poţi baza cel mult când e de dat din gură. Atât! Când e de făcut treabă de-adevăratelea, toţi se fac mici şi aşteaptă să facă alţii.

Mai mare grijă la dat cu pietre

Nu am pretenţia şi nici măcar nu vreau să le înţeleg mentalitatea bolnavă a celor care înjură in corpore toţi suporterii de fotbal. La fel cum nu vreau să înţeleg nici mentalitatea bolnavă a majorităţii creştinilor când vine vorba de libertatea de exprimare şi separarea bisericii de stat.
Însă îmi pot permite să-i rog să-şi deschidă larg ochii înainte să se-apuce de dat cu pietre din spatele monitorului.
N-o să pot înţelege niciodată cum gesturile de bun simţ şi de simţ civic real - nu cel de activism de carton cum e cel al feministelor sau a roşiamontaniştilor - nu pot fi apreciate la adevărata valoare atunci când sunt făcute de oameni care au legătură cu fotbalul şi cu stadioanele.
Sunt dezgustat de TOŢI oamenii care în loc să aprecieze sau măcar să aibă bunul simţ să tacă atunci când Gigi Becali (un personaj cu multe bube-n cap, nu contestă nimeni asta) scoate bani mulţi din cont şi pune osul real la treabă inclusiv el însuşi la rezolvarea situaţiei de calamitate.
Cât de rău-voitor trebuie să fii să te doară acum de alegerile de peste 10 luni şi să te-apuci să cauţi conexiuni între asta şi gestul lui Becali? Asta e grija cea mare? Atât de rău am ajuns să ne dezumanizăm? Peste 10% din decesele cauzate de această iarnă în Europa sunt la noi!
În lumea mea, nedirijată de voia lui dumnezeu şi profund ateistă, asta e o problemă mai mare decât alegerile de peste dracu'-ştie-cât-timp.
Nu sunt naiv şi ştiu că pur şi simplu unii oameni sunt cretini şi cu-asta basta. Dar nu pot să înţeleg cum unora le intră brusc creierul pe pilot automat când aud/citesc cuvinte cheie precum "Gigi Becali, fotbal, stadion, suporteri, galerii".
În alte ţări, când în caz de calamitate un bogătan - indiferent cât de controversat - ajută comunitatea, este ridicat în slăvi şi i se mulţumeşte aşa cum se cuvine. La noi e tratat cu mai mult venin.
Într-un sat de lângă Tecuci, jud. Galaţi, ras de pe faţa pământului de inundaţii, primarul propus de partidul lui Gigi Becali nici n-a prins turul II. Asta în condiţiile în care Gigi Becali din banii lui a construit tot satul de la zero. L-aţi auzit pe Gigi plângându-se de acest aspect? Eu nu. A tăcut, a înghiţit şi a mers mai departe. Şi, ca semn că nu poartă ranchiună şi că respectă decizia cetăţenilor, a mai ridicat şi alte sate şi acum iar ajută comunitatea aflată la ananghie.
Şi? În loc să fie apreciat, el este suspectat în continuare de manipulări iar politicienii locali care mută responsabilitatea de la Ana la Caiafa făcând în principiu nimic concret nu sunt suspectaţi de nimic. Halal obiectivitate şi halal opinie publică!

Ateii care-l critică pe Gigi când face bine sau galeriile de fotbal ca întreg fără să stea să judece, dovedesc că nu sunt cu nimic mai prejos decât majoritatea ortodoxă care şi-a pierdut de mult (dacă l-o fi avut vreodată) simţul de umanitate sau măcar bunul simţ de a nu critica lucrurile bune.

Câteva cuvinte pentru feministe şi câţiva ca ele

În aceste vremuri de calamitate văd că brusc feministele precum şi băsiştii cu tăierile au dispărut brusc din peisaj. Unde-aţi dispărut? Hai pe sticlă!
Vreau să văd acum feministele arzând-o în victime că salariile jandarmilor, a militarilor şi a celor de la ISU sunt prea mari. Vreau să le văd ducându-şi comparaţia până la capăt. Vreau să le aud zicând că e mult mai uşor să fii angajat la ISU şi să stai 24 din 24 în toate zonele calamitate expunându-te la pneumonii severe şi accidente fatale decât să freci manganu pe bani publici stai în concediu de maternitate. Vreau să le văd dacă au tupeu să țipe ”discriminare de gen!” pentru că o femeie ca asta câștigă în educație mult mai puțin decât un ”bărbat aservit patriarhatului” de la ISU care salvează vieți omenești de sub nămeți de 4-5 metri!
Vreau să văd băsișii și reformatorii lu' peşte prăjit care ţipau la angajaţii ISU sau din Poliţie că au salarii nesimţite în timp ce o biată profesoară de la sat câştigă mult prea puţin la cât se speteşte săraca muncind caftind elevii.
Vreau să vă văd şi să vă aud exprimându-vă opiniile bolnave în spaţiul public! Unde-aţi dispărut cu toţii aşa brusc?! Aţi rămas îngropaţi în zăpadă? Dacă da, sper ca bărbaţii de la ISU şi Jandarmerie, cu salarii nesimţite, să vă uite acolo până se topeşte zăpada şi dacă scăpaţi, aveţi o şansă să realizaţi apoi importanţa muncii de jandarm, militar, ofiţer de situaţii de urgenţă şi celelalte.

Concluzii

Ne dezumanizăm. În ritm accelerat. Avem Forţa Facebook când e vorba de găsit pe cineva care are tupeul de a se apăra de un câine care vrea să-l muşte, dar nu mai avem de mult vreun fel de forţă când vine vorba de adunat popor care măcar să empatizeze cu cei afectaţi de calamităţi naturale.
Când ţara e sub zăpezi şi zeci de mii de oameni sunt în situaţia iminentă de a-şi pierde vieţile dacă nu se intervine, nouă ne pasă de-o mamă denaturată oarecare şi deloc în pericol real.
Guvernul care a sifonat banii de deszăpezire şi care acum e complice la decesul lent dar sigur a câteva sute de cetăţeni (căci nu vă-nchipuiţi că numărul nu va mai creşte - în special după ce se va dezgheţa şi se vor descoperi noi cadavre) nu e luat la 11 metri(ca să fiu în ton) de opinia publică. Nu, de ce s-ar face asta? Hai mai bine să numărăm câte femei sunt în guvern. E mai util. Sigur se va da zăpada singură dacă punem mai multe femei în guvern - indubitabil şi fără de tăgadă.
În România s-a pierdut de mult simţul priorităţilor. Şi nu doar în rândul clasei politice ci şi în rândul cetăţenilor. Sigur, e de porc că ministerul Elenei Udrea - o doamnă puternică, desigur - făcea săli de sport şi telegondole când economia ţării se vedea doar cu lupa. E un exemplu bun de pierdere a simţului priorităţilor.
Însă, la fel de porcos e şi când cetăţeanul de rând e preocupat de ce face ultrasul în week-end în loc măcar să priceapă că în stradă se strigă ŞI pentru el. La fel de porcos e şi când cetăţeanul e preocupat de calcule electorale imaginare ale lui Gigi Becali în loc să dea o fugă la bancă să facă şi el o mică donaţie la efortul coordonat al celor puţini încă nedezumanizaţi.

La final, un citat pe care l-am mai folosit dar care descrie foarte bine o stare de fapt:
Mai întâi au venit după comunişti şi n-am zis nimic pentru că nu eram comunist. Apoi au venit după sindicalişti şi n-am zis nimic pentru că nu eram sindicalist. Apoi au venit după evrei şi n-am zis nimic pentru că nu eram evreu. Apoi au venit după mine - şi-atunci nu mai era nimeni care să zică ceva pentru mine. - Martin Niemöller

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

duminică, 12 februarie 2012

Perspectiva obiectivă vs. perspectiva feministă

Feminismul în sine e de porc, iar un alt argument pentru această aserțiune este că atunci când privești prin ”lupa feministă”, ca să cităm o clasică în viață, realitatea este profund distorsionată. Atât de distorsionată încât corectitudinea politică ar fi invidioasă. Realitatea obiectivă dezastruoasă poate ajunge, în unele cazuri de privire prin ”lupa feministă”, să fie chiar un rai pufos în care singurele elemente nașpa sunt bărbații și societatea în general - nici într-un caz indivedele analizate.
Astăzi vom discuta despre un astfel de exemplu de privire a realității prin lupa feministă și cât de mult rău poate face acest mod de a prezenta realitatea.

1. Prezentarea subiectului

Am găsit un link care arată așa: http://www.evz.ro/detalii/stiri/piranda-care-visa-la-facultate-964783.html - îl pun în această formă pentru că, o dată ce dați click, veți vedea că titlul a fost deja cenzurat și editat ca să dea bine la comisia de cenzură a corectitudinii politice. Astfel, din titlul corect ”Piranda care visa la facultate”, titlul s-a transforma în schimonoseala: ”Femeia romă care visa la facultate”. Nici măcar acel dublu ”r” n-a fost respectat. Și-apoi ne supărăm de ce ne confundă toți cu țiganii - păi ne-o facem cu mâna noastră.
Mai apoi, întreg articolul a fost editat ulterior publicării și făcut în așa manieră încât povestea unei mame toxice, iresponsabile și analfabete să arate ca povestea unei victime inocente, oprimate și discriminate de capitalismul bărbaților albi și heterosexuali.
Hai să luăm niște mostre:
Niculina Trandafir n-a reuşit să meargă nicio zi la şcoală. Părinţii i-au spus că-s prea săraci. Acum are 30 de ani şi patru copii. Cei mari o învaţă să citească după televizor.
Interesant. La făcut copii totuși s-a descurcat. Dar să continuăm:
Suntem în satul Sterea, comuna Clejani din judeţul Giurgiu, iar în faţă avem trei căsuţe aruncate în pustiu, pe coama unui deal, la capătul localităţii. "Sunt oameni sărmani şi cinstiţi, copiii lor vin zilnic la şcoală şi învaţă. Până a rezolvat domnul primar cu lumina, învăţau la lumânare, vai de capul lor. Sunt extrem de săraci şi merită ajutaţi. Fetele sunt premiante", adaugă elemente noi tabloului doamna profesoară.
Și-aici se oprește brusc relatarea cu cât de mult au fost ajutați. Probabil că ar fi dispărut și fraza asta dacă nu ar fi distorsionat de tot sensul textului. În realitate familia Trandafir a tot fost ajutată și la un moment dat i s-a propus să intre și într-un program de alfabetizare însă a refuzat preferând să... ați ghicit... să mai facă un copil!
Deci să ne-nțelegem bine: Avem cazul unei familii pentru care o companie privată a fost forțată să o cableze cu curent electric la capătul pământului (pe gratis, nu vă-nchipuiți c-a plătit cineva lucrarea) și pentru care s-a tot oferit ajutor dar a fost refuzat de mama iresponsabilă căci făcutul de copii pentru alocație e mult mai simplu.
Dar să continuăm cu povestea profund părtinitoare prezentată de EVZ:
"Pe taică-su, deşi stă în sat, mai la vale, nu-l interesează de ei. Cel mai rău şi cel mai rău e că nu avem puţ aici. Cel din curte s-a surpat, iar bărbaţii din celelalte două case n-au ce face, trebuie făcut altul. Ne-au cerut meşterii 1.500 de lei. De unde să avem? Cărăm apa cu bidoanele din sat", spune Niculina. Îi promitem că noi, echipa "O şansă copiilor de la ţară", vom găsi soluţii să le facem copiilor un puţ nou, la primăvară. Şi vom aduce şi rechizite la următoarea vizită. Merită fetele. Fiindcă-s premiante!
Asta e singura mențiune a tatălui. Niciun cuvințel despre motivul pentru care nu-l interesează de Niculina sau de progeniturile pe care i le-a turnat iresponsabil pe bandă rulantă.
În plus, nu ni se spune că toți copiii Niculinei sunt cu același tată. Eu pun pariu că nu. Serios, sunt dispus să pariez. Iar dacă am dreptate, explică în totalitate și motivul pentru care fostului ei soț/concubin nu-i prea pasă de ea. Nici mie nu mi-ar păsa.
Mai apoi, observați cum citatul din Niculina este distorsionat. Nicio pirandă nu vorbește așa - cu accent feminist - de tipul ”bărbații din celelalte două sate”.
Trecând peste asta, obsesia clișeică cu ”copilul sărac și premiant” devine din ce în ce mai omniprezentă deși este falsă aproape întotdeauna.
Cele două fete de vârstă școlară ale Niculinei sunt în clasa a V-a și respectiv a VII-a, dacă e să ne luăm după vârste. Și-acum să ne-nțelegem: Știți cât de ușor e să ajungi ”premiant” la o școală sătească din România? E foarte simplu: e suficient să știi să scrii, să ai mai puțin de 3 greșeli gramaticale pe minut când te exprimi și să vii la măcar 80% din orele de curs. Atât. Asta îți garantează obținerea premiului.
Un premiant de la sat e echivalentul unui elev de 6, maxim 7 într-o școală mediocră de cartier.
Clișeul ăsta cu ”copiii săraci și premianți care se-ntâmplă să fie țigani din mame iresponsabile” are o bază care ține de PR. Astfel, încurajează pe cei care nu disting lupa feministă din text să doneze în ideea că ajută pe cineva care va deveni important pentru societate. Dacă-i vorba de fete, cu-atât mai mult.

2. Ce uită să spună perspectiva feministă a EVZ

Articolul nu scoate un sunet (sau o literă, în fine) despre cât de toxică și iresponsabilă ca cetățean și ca mamă este Niculina Trandafir.
Articolul pomenește în treacăt că Niculina adună fier vechi și-l vinde și-așa-și câștigă existența și spune că adună fierul vechi de la Chiajna.
Porblema e că la Chiajna poți aduna într-o lună fier vechi cât de-o factură la E-ON/Electrica. Or, articolul insistă s-o laude pe Niculina că-și crește singură toți cei 4 copii deși nu spune c-ar munci în altă parte sau c-ar avea un alt venit exceptând alocațiile copiilor și ce face din fier vechi.
Ceea ce-nseamnă că fie o mai ajută cineva, fie fură fier vechi din altă parte de-i ajunge s-o ducă de la o lună la alta. Păi numai lemnele pentru o iarnă costă în zona respectivă circa 1000 de lei iar articolul menționează că ”soba duduie”. Cu ce duduie? De unde bani de lemne? De unde lemne?
Cum am spus și mai sus, articolul nu spune nimic de motivul pentru care tatăl copiilor i-a părăsit. De regulă, când se prezintă din perspectivă feministă sau corectă politic (se suprapun cele două de multe ori) se evită motivele pentru care bărbații sunt absenți din viața ”victimei” dacă motivele acestora sunt perfect legitime. Dacă ar fi părăsit-o ca să se ducă la alta și, de alcoolic ce era, i se rupea de copchii și de ea - fiți siguri că găseam un articol separat despre cât de nenorocit e soțul/concubinul Niculinei Trandafir.
Articolul omite totodată să vorbească și de ceilalți doi copii - feița de 8 ani și băiatul de un an și 8 luni. Probabil condițiile lor erau de-a dreptul mizere și ar fi arătat iresponsabilitatea mamei căci altfel nu-mi explic de ce autorii feminiști n-au insistat măcar pe fetiță căci dacă veți căuta orice articol despre copii de la țară, în 90% dintre cazuri se vorbește doar de fetițe - și 98% din empatie se îndreaptă doar spre ele. Băieții de la țară sunt menționați doar în ultimul rând pe undeva la capăt că trag ca sclaveții pe undeva să se întrețină - nu așteaptă să pice din cer. C-așa-i în tenis.

3. Precizări și concluzii

Să fim bine înțeleși: nu mă deranjează existența unei campanii de ajutorare a oamenilor din mediul rural. Mă deranjează însă modul unidirecțional al acesteia și al acestora în general precum și modul de prezentare adeseori mult prea fals al acestora.
La țară se trăiește prost. E o afirmație valabilă în cam toate satele românești - cu mici excepții.
Asta înseamnă că nu doar țiganii o duc prost. Nu doar pirandele o duc prost. Nu! Însă, toate programele de ajutorare a mediului rural sunt direcționat qvasi-exclusiv către femei sub prezumția falsă că ar fi cumva victime - ele și doar ele.
În plus, ajutorările individuale nu dau aproape niciodată roade.
De pildă Antena 1 și Fundația ”Mereu aproape” au în desfășurare o campanie în care au ales 4-5 sate uitate de lume și se ocupă de problemele tuturor din satul respectiv pe durata a câțiva ani.
Oare care-i mai eficientă? Cea a EVZ care-și propune să ajute o singură mamă iresponsabilă sau cea a Antenei 1 care-și propune să ajute câteva localități întregi cu tot ce înseamnă asta pe o perioadă lungă?
În plus, articolul EVZ lasă să se înțeleagă că progeniturile Niculinei ar duce lipsă de rechizite - ceea ce este pur și simplu FALS. Există program guvernamental încă din 1996 prin care se oferă an de an copiilor din familii nevoiașe caiete, blocuri de desen, instrumente de scris, penare, radiere (adică rechizite). Iar școlile din comuna Clejani sunt afiliate la acest program. Tot ce trebuie să facă Niculina - dacă tot o dă că e mamă responsabilă - e să ceară. Deși sunt convins că i s-a oferit i fără să ceară.
De ce sunt convins de asta? Pentru că din 2008, de când s-a schimbat primarul în Clejani, situația școlilor s-a îmbunătățit considerabil, în special în satul Sterea.
Şcoala în care învaţă surorile Trandafir e un mic palat pe lângă căsuţa lor de pe deal, unde n-au apa, iar wc-ul e în curte
În trei ani de mandat, primarul Nidelea a renovat toate cele cinci școli, a făcut drumurile, dar, cel mai important, a schimbat viața oamenilor. Abandon școlar nu există fiindcă mulți copii se simt mai bine la școală decât acasă.
Domnul primar Nidelea se ocupă îndeaproape de viața cetățenilor din comună însă aceeași presă, care-i plânge de milă Niculinei, are grijă să-l denigreze.
Motivul pentru care însă domnul Nidelea este omis din articolul EVZ e simplu: El nu empatizează mai mult cu femeile și nu cade pradă propagandei. Dovadă că a mai reclamat în trecut și alte mame iresponsabile și n-ar fi exclus ca în colimator să se afle și Niculina.
Absența atâtor date și prezentarea părtinitor-feministă face rău tuturor. Dacă Niculina chiar este așa cum scrie în articolul EVZ (deși sunt dispus să pariez că nu e) atunci acest mod de a prezenta lucrurile îi face rău atât ei cât și copiilor ei lăsând impresia unei povești subțiri. Pe cale de consecință, și donațiile vor fi în concordanță.
Dacă Niculina nu este așa cum e prezentată în articolul EVZ și eu am dreptate, atunci acest mod de a prezenta lucrurile face rău viitoarelor campanii lăsând impresia unor țepe sau impresia stricării orzului pe gâște. Căci până la urmă aceste lucruri ies la iveală. Așa cum au ieșit la iveală și banii dosiți în urma teledoanelor din timpul inundațiilor de-acum 3 sau 4 ani. În urma acelor țepe, în acest moment solidaritatea românilor este mult mai redusă în ceea ce privește teledonurile pentru oamenii aflați sub nămeți.

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails