sâmbătă, 31 decembrie 2011

Gânduri ateiste pentru religioși la final de an

de Albus.

Creștinii și-au încheiat cu bine Crăciunul, ortodocșii români au împânzit spitalele în urma cuțitelor înmuiate în alcool ori, mai pașnic, în urma exceselor alimentare alăturate unui aport substanțial de votcă, palincă, bere sau vin. O serie de porci au fost tăiați, iar despre cei rămași și alții de teapa lor am auzit la știri. Trăiască creștinismul, vivat ortodoxia, sus cumpătarea.
Se mai încheie un an, iar realitatea rămâne la fel, indiferent cât ne este de inconfortabil să o acceptăm așa cum o putem, deocamdată, cunoaște. Nu ne incriminați că ne limităm la cât ne este dat să cunoaștem de progresul tehnologic și științific actual. Nu ne incriminați că vă negăm Zeul, căci mulți dintre noi nu negăm existența Lui: negăm doar faptul că dovezile la care avem acces i-ar sprijini în vreun fel existența. Nu ne incriminați că suntem imorali, căci mulți dintre noi avem vieți exemplare tocmai în conformitate cu standardele pe care voi le afirmați și le călcați în picioare. Iar dacă există elemente morale pe care nu le împărtășim, nu fiți atât de încuiați la cap: să nu uităm că noi credem lucruri diferite despre realitatea în care trăim.

Probabil mulți dintre noi ne-am dori să trăim veșnic, dar în condițiile în care potențiala veșnicie ar fi una pe care să o dorim trăită. Cu toții, cel puțin uneori, ne-am dori un Dumnezeu care să existe așa cum binevoitor îl descrieți voi: bun, îndurător, iertător, în prezența căruia te simți mai bine decât oriunde altundeva, care îți vrea binele dincolo de plăcerile trecătoare, etc. Suntem gata să evaluăm argumente ori dovezi. Cele oferite până acum nu s-au arătat convingătoare pentru noi. Poate vom fi fiind mai pretențioși, dar fără îndoială că nu ne este suficient să ni se ofere doar un context cultural în care să creștem ca niște creștini grași și frumoși. Iar dacă v-am cere o statistică prin care să ne arătați câți din creștini sunt creștini pentru că au avut acces la argumente convingătoare și câți sunt creștini pentru că au fost născuți sau plantați ulterior într-un anumit mediu cultural, care este răspunsul pe care l-am primi?

Nu doresc să susțin aici că argumentele pentru creștinism sunt invalide doar pentru simplul motiv că majoritatea covârșitoare a creștinilor adoptă această religie doar în virtutea faptului că sunt crescuți într-un mediu cultural care favorizează crezul creștin. Dar, ca ateu, aici aș pune o întrebare: „Dacă creștinii sunt justificați să adopte poziția creștină doar în virtutea faptului că acesta este modul în care cultura i-a format, atunci de ce eu ca și ateu, nu aș fi justificat să adopt poziția ateistă/agnostică în lipsa unor argumente convingătoare pentru ceea ce mi se cere să cred?”

Mai mult de atât, chiar voi o spuneți: creștinismul nu este doar despre crez intelectual, creștinismul înseamnă să ai o oarecare experiență cu Dumnezeu/Iisus/Isus (aici diferă de la denominațiune la denominațiune). Așadar, faptul că aș deține pur și simplu un crez nu m-ar face în mod necesar și creștin. Dar cum pot fabrica eu experiența și cum puteți voi verifica, în cazul în care aș susține prezența experienței, faptul că experiența mea este una veridică?

Aplicând aceste criterii se pare că în comunitatea voastră se poate integra orice ateu care (fiind lipsit de scrupule morale, așa cum susțineți voi despre unii dintre noi) afirmă crezul creștin și care afirmă experiența specifică unei dintre denominațiunile voastre. Comportamentul moral nu este o problemă (pentru că la acest capitol oricum ateii stau mai bine), iar ce mai rămâne este cotizația care poartă diferite denumiri prin creștinism (cotizație, zeciuială, etc.).

Și la urmă cu ce rămânem? Crezul intelectual al enoriașilor voștri nu puteți să-l verificați, experiența religioasă nici atâta. Ceea ce puteți verifica este purtarea morală și câți bani dau la biserică. Atunci, pe „verificatelea”, care este diferența între un ateu și un creștin? Faptul că creștinul dă bani la biserică, iar ateul nu.

Cu tot respectul, nu putem lua în serios un astfel de sistem. Dacă singura deosebire practică pe care o avansați în a ne separa de voi este cea legată de participarea financiară, atunci este mai de folos pentru noi să rămânem atei și să ne folosim acea diferență de bani după bunul nostru plac.

Vă invităm în 2012 la comunicare. Vă invităm să ne oferiți cele mai palpabile lucruri de care sunteți în stare. Știm că a aduna bani este un lucru palpabil, dar nu la acesta ne referim. Vrem să ne oferiți cele mai palpabile lucruri despre Dumnezeu, despre Creștinism, despre Iisus Hristos al vostru. Dacă este vorba de acea liniște ori pace pe care voi spuneți că Iisus ori cine mai știe care sfânt o oferă, atunci ne pare rău să vă dezamăgim, dar vă punem o întrebare: „Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinim pentru a primi această liniște ori pace?”

Dacă acele condiții sunt „să credem orbește” și „să luăm de bun ceea ce nu știm că este adevărat”, atunci va trebui să refuzăm. Noi vă respectăm Dumnezeul. Vrem să credem în ceea ce cunoaștem, la fel cum Iisus spunea „noi ne închinăm la ceea ce cunoaștem”. Dacă acele condiții sunt de așa natură încât trebuie să fii deja religios pentru „a-L cunoaște pe Dumnezeu”, atunci nu le putem îndeplini: noi dorim să devenim religioși dacă îl cunoaștem pe Dumnezeu. Nu dorim doar să credem că îl cunoaștem devenind religioși.

Sursa: TLP.

Băieţei şi broaşte ţestoase

Mi-am făcut în sfârșit curaj în urmă cu o lună și m-am uitat la primul meu vilmuleț cu circumcizie infantilă. A fost un filmuleț plin de instrucțiuni, cu o imagine cu purici și în alb-negru - și astfel am putut vedea foarte clar totul (și pentru asta sunt recunoscătoare). M-am uitat la început fără sonor. Când într-un final am avut curajul să pornesc și sunetul, singurul aspect mai înspăimântător decât țipetele de durere ale băiețelului a fost răceala și detașarea din descrierea ”clinică” a ”procedurii” pe care o rostea dectorul care opera.

Și eu nu sunt o persoană gingașă. Pe vremea când lucram ca bucătar profesionist la un hotel de lux, eram fata bună la toate de câte ori cineva își bloca accidental mâna adânc în fripteuză sau își tăia vârful degetului, fata care asista răniții, determina dacă e nevoie de asistență medicală profesionistă și, la nevoie, căuta partea corpului tăiată cel puțin ca să nu ajungă în cina cuiva. I-am ținut capul nemișcat copilului meu de trei ani cât timp doctorul îl cusea și am trecut prin durerile nașterii pe cale naturală de trei ori. Am luat serios în considerare chiar și o carieră ca asistent medical.

Dar uitându-mă la acel filmuleț m-a lăsat totuși tremurând, cu gâtul înfundat de lacrimi iar pieptu-mi era strâns și înfierbântat cu acel gen de furie din rărunchi că astfel de barbarii încă se fac altor ființe umane - ba încă și unora foarte neajutorate - în această era așa-zis progresivă. Și nu, acesta nu este un articol despre circumcizia infantilă în sine. Este un articol despre ce ne spune despre societate acceptabilitatea culturală și legală a circumciziei infantile, chiar și în culturi unde nu este o normă și despre rolul bărbaților în acea societate.

Îmi amintesc de asemenea veritabila furtună cu desert turcesc stârnită de mass-media în urmă cu 10 ani în Chinatown-ul din Vancouver când niște vânzători au fost reclamați la Societatea pentru Prevenirea Cruzimii față de Animale (SPCA) (nici mai mult nici mai puțin decât de niște copii oripilați care erau în excursie) pentru că tăiau și vindeau carnea de pe țestoase vii, dând jos carapacea și decupând țestoasa bucată cu bucată cât încă trăia. Vânzătorii înșiși nu înțelegeau care e problema. Ținând țestoasa în viață cât mai mult timp cu putință ținea fiecare bucată de carne proaspătă. Ce putea fi mai simplu și mai ușor? În plus, e doar o țestosă. De ce i-ar păsa cuiva? Susținătorii drepturilor animalelor s-au arătat siderați de practică (ca și majoritatea oamenilor cu care am vorbit atunci despre asta) dar SPCA a considerat-o o ”normă culturală” și de-atunci nu a fost promulgată nicio lege specifică împotriva ei și nu erau prea multe de făcut. Asta pare bizar căci când o persoană calcă un cățeluș, își bate pisica cu furtunul sau își lasă câinele să moară de foame, acea persoană poate fi amendată sau chiar băgată la închisoare, sau să i se interzică dreptul de a mai poseda animale. Denis Leary a avut o rubrică ”amuzant pentru că e adevărat” în emisiunea sa ”Niciun leac pentru cancer” unde a observat foarte bine că ”noi vrem să salvăm doar animalele drăguțe, nu-i așa?” - dar eu cred că e mai complicat decât atât. Nu este doar drăgălășenia unui animal (sau a unei ființe umane) ca factor care influențează modul cum empatizăm sau nu cu ele. E o întreagă sumedenie de percepții pe care le avem cu privire la funcțiile lor, rolurile lor, muncile pe care le pot depune (dacă sunt), contribuțiile, nocivitatea, punctele tari și punctele slabe, care se combină pentru a formula abilitatea noastră de a le prețui ca ființe în sine decât să le translatăm existența exclusiv în funcțiile utilității lor sau posibilitatea de a ne răni.

Țestoasa o fi drăguță, dar are și gust bun. Rolul ei și funcția în relație cu noi este să fie folosită și consumată de noi. E cu sânge rece, cu personalitate fără suflet ca orice reptilă și insuficient de inteligentă încât să poată fi dresată în vreun fel. Este percepută ca moartă din punct de vedere emoțional, prin urmare, durerea ei este percepută ca inexistentă și întreaga-i existență străină experienței noastre proprii. Și în timp ce noi, vesticii, ne permitem de ceva timp luxul de a ne păsa de supraviețuirea și bunăstarea altor specii decât a noastră, nu sunt sigură că există vreo agenție echivalentă a SPCA în China. Cultura lor este în continuare una care vede animalele în principal pentru utilitatea lor, așa cum obișnuiam să vedem și noi. Nu există probabil prea multe oi și prea mulți viței cu nume acolo pentru că atunci când îți numești mâncarea, e mai greu de tranșat. Ai transformat-o în ”cine” în loc de ”care/ce”. Când vine vorba de cruzime față de animalele de companie, ei bine, lucrurile arată diferit pentru noi. Rolurile animalelor noastre de companie și funcțiile lor ne hrănesc umanitatea - iubire, afecțiune, companie. Nu le ținem prin preajmă pentru utilitatea lor ci pentru bucuria pe care ne-o dau. Le admirăm însușirile și ne raportăm la viețile lor emoționale bogate. Și în mod ciudat, pentru că nu ”avem nevoie” de ele, pentru că nu au niciun scop practic, nu fac nicio muncă necesară și chiar sunt adevărate poveri pentru noi... pare că le prețuim chiar și mai mult. Deseori le respectăm simțămintele și dorințele prea mult, le permitem să se îngrașe sau să devină ”șeful casei”.

Eram confuză la un moment vis-a-vis de tendințele societății - atât jumătatea masculină cât și cea feminină - care supraempatizează cu femeile și nu empatizează deloc cu bărbații, dar pe măsură ce mă gândesc mai mult la țestoasele din piața chinezească și la băiețelul legat de masă care urla de durere, pe-atât gândurile mi-s mai clare și-n același timp, mai complexe.

Ce este ”masculin”? Ce caracteristici sunt atribuite de biologia și de cultura noastră masculinității și de ce?

Forță. Independență. Auto-determinare. Duritate. Curaj. Amenințare. Necruțător. Pericol. Competență. Ambiție. Prădare. Reticență. Stoicism. Furie. Agresiune. Violență. Perseverență. Invulnerabilitate. Utilitate. Protecție. Spirit de sacrificiu. Toate astea sunt ”masculine”.

Poate o astfel de ființă să simtă durerea? Și dacă da, de ce-ar trebui să ne pese? Și, mai important, putem, și am fost vreodată capabili să, ne permitem să ne pese?

O imensă parte din rolul pe care l-au avut bărbații de-a lungul epocilor de evoluție au implicat ca ei să nu fie doar agenții care acționează asupra lumii exterioare, dar și să absoarbă violența, riscul, durerea și pagubele produse de natură și de alți oameni prin munca lor pentru ca femeile să nu fie nevoite să facă asta.

Cum a putut societatea să se aștepte la un bărbat ca, de bună voie, cu curaj și fără să se plângă să stea în fața unei femei și să acționeze ca scut pentru ea, să înfrunte toate elementele și posibil chiar moartea, să acționeze ca o suliță pentru ea, să muncească până-i sângerează mâinile ca să fie coasa ei, să se aplece ca să fie taurul ei, să stea înfometat, înfigrurat și speriat în tranșee ca să fie pelerina ei... cum ar putea exista o astfel de așteptare și să mai fie și impusă, dacă am fi simțit cu adevărat empatie pentru acel bărbat, dacă l-am fi văzut cu adevărat om în sine, demn de umanitate pentru simplul fapt că e om, dacă l-am fi prețuit în aceeași măsură în care i-am prețuit utilitatea sau dacă suferința lui ar fi contat cu adevărat pentru noi?

Cum ne putem aștepta de la el - să-i ordonăm chiar - să sufere pentru beneficiul femeilor și a societății ca întreg dacă ne pasă să-l scutim de durere? Dacă ne-am putea pune în pielea lui și să ne imaginăm pe noi acolo, să simțim toată paleta de teamă pe care o ascunde, durerea pe care o suprimă, frica pe care o suprimă, singurătatea pe care o poartă și neajutorarea pe care o neagă?

În Africa, există o mișcare în creștere atât în sânul agențiilor de într-ajutorare cât și în sânul agențiilor federale care dorește să pună capăt practicii barbare a mutilării genitale feminine. În exact același timp există un program susținut de Organizația Mondială a Sănătății pentru a implementa pe scară largă circumcizia infantilă (mutilarea care nu e numită așa cum este), pentru ”beneficiul” societății africane.

Mă gândesc la acel băiețel, prins de o masă în timp ce o bucată din partea sa masculină îi este tăiată pe viu, la țipetele lui la fel de ineficiente ca zvârcolirile unei țestoase căreia i se înlătură carapacea și la vocea doctorului, rece și neempatică, deloc diferită de vocea vânzătorului din piață care spune ”dar e doar o țestoasă!”.

Și singurul mod în care are vreun sens pentru mine e să conchid că masculinitatea acelei tăieturi transformă cumva suferința lui din cea a unui copil, de care s-ar putea să ne pese, în suferința unui individ de sex masculin. E benefic, nu doar pentru el, dar și pentru societate. Chiar dacă nu este. Pentru că puțină suferință masculină nu a dăunat nimănui, nu?

Și îmi imaginez mama acelui copil ținându-l după aceea și consolându-l și chiar lăudându-l, ”ăsta e băiatul meu bun și curajos, bărbatul meu mic și dur...” și apoi sfătuindu-l să nu plângă.

Am fost numită în multe feluri de când am început să scriu despre problemele bărbaților: sexistă, misogină, plină de ură, lipsită de sentimente, sociopată și chiar inumană. Și cel mai important este că aceste acuzații vin cel mai des când empatizez cu bărbații sau cu băieții fără a empatiza cu femeile și fete mai mult.

Nu știu cum să învăț societatea să simtă vreun fel de empatie pentru bărbați. Nu știu dacă e un lucru care poate fi predat. Știu doar că această lipsă de empatie pentru bărbați și această revărsare patologică a societății de empatie pentru femei, stă la baza oricărei probleme majore a bărbaților, este izvorul nesecat al fiecărei nedreptăți pe care o văd și este fundația zidului care stă între bărbați și egalitatea reală.

Scris de girlwriteswhat pe A Voice For Men.

P.S.: La 23:59 se va publica automat un mesaj de anul nou pentru religioși.

miercuri, 28 decembrie 2011

Frauda paternităţii

În România, ca şi în Marea Britanie, unde este produs mini-documentarul pe care vă invit să-l vedeţi, frauda paternităţii este o infracţiune de care nu-i pasă nimănui. Şi tot în România, ca şi în Marea Britanie, descoperirea infracţiunii în sine se poate face doar cu acordul infractoarei.
Spun "infractoarei" pentru că spre deosebire de oricare altă infracţiune, frauda paternităţii este un abuz emoţional şi financiar comis împotriva bărbaţilor şi este în mod exclusiv comis de femei.
Filmuleţele conţin implicit subtitrare în limba română. Vizionare plăcută:






Vă salut cu respect,
Lucian Vâlsan.

P.S.: În curând vom vorbi despre femeile pedofile şi de mame iresponsabile şi abuze pe care nimeni, nici măcar însăşi legislaţia românească "patriarhală şi făcută de bărbaţi pentru bărbaţi" (citat dintr-o feminazistă celebră) nu le pedepseşte. Prin comparaţie, România e pe cale să dea o lege care va castra chimic pedofilii - însă legea vorbeşte doar de pedofilii bărbaţi - niciun cuvinţel despre femeile care agresează sexual copii. Dar să nu uităm că femeile sunt cele discriminate.

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Dublu standard cu privire la sexism



TheAmazingAtheist surprinde foarte bine una din foarte multele ipocrizii ale religiei feministe precum şi a unei societăţi afectate grav de plaga feminismului.
Filmuleţul conţine implicit subtitrare în limba română.

Vizionare plăcută.

marți, 20 decembrie 2011

Feminism/Patriarhat - Hai să redefinim termenii, vreți?

Și nu, nu mă refer aici la schimbarea cuvântului ”patriarhat” în ”chiriarhie” şi lăsarea restului scării sociale relativ neschimbate față de status-quo, cu bărbații bucurându-se de privilegii și femeile suferind de ”sexism benevolent”.
Mă refer la schimbarea cuvintelor cu ajutorul cărora examinăm interacționea socială complexă și rolurile de gen precum și structurile mai mult sau mai puțin oligarhice ce depinde de noi plebea să ne jucăm rolul în marea mașinărie.

Sub modelul feminist, discutăm despre drepturi, libertăți și opresiune. Când ne uităm la relațiile de gen în modul acesta obținem o imagine distorsionată cu femeia ca rang inferior:

  • Bărbații aveau dreptul să câștige bani și să dețină proprietăți
  • Femeile în general nu aveau acest drept. Acest aspect este definit ca opresiune.
  • Bărbații aveau dreptul în căsnicie la autoritate asupra femeilor (și a copiilor) precum și asupra banilor.
  • Femeile erau sub autoritatea bărbaților și deci erau oprimate.
  • Bărbații erau liberi să facă sex cât vroiau înaintea (și uneori și în timpul) căsătoriei cu cine vroiau și de câte ori vroiau fără stigmat social
  • Femeile trebuiau să fie virgine în noaptea nunții și credincioase în căsnicie - și deci erau oprimate din punct de vedere sexual
  • Bărbații aveau dreptul la sex în căsnicie
  • Femeile erau obiectificate sexual - și deci oprimate
  • Bărbații aveau dreptul la o casă curată și la o cină caldă
  • Femeile erau văzute ca sclave domestice
  • Bărbații aveau libertate de mișcare
  • Femeile nu aveau o libertate de acest tip similară și deci erau oprimate
Dar, dacă redefinim puțin termenii și vorbim despre privilegii și obligații în loc de drepturi și oprimări.... ei bine, atunci când ne uităm la ceea ce era considerată atunci unitatea de bază a societății - familia, vedem că:
  • Un bărbat avea obligația de a câștiga bani
  • Femeia nu avea o obligație de acest gen
  • Un bărbat era obligat să asigure toate cele necesare atât soției sale cât și copiilor rezultați din căsătorie
  • Femeia avea privilegiul de a beneficia de acestea
Uau! Câștig net pentru femei! Hai să mai săpăm, vreți?

  • Un bărbat era obligat (atât social cât și legal) să-și asume răspunderea pentru asigurarea celor necesare soției sale și copiilor precum și să se ocupe de finanțele familiei (dacă toți banii se duceau pe femei și curve, el muncea în plus ca să compenseze)
  • Un bărbat, deci, avea privilegiul autorității asupra soției sale, a copiilor și a finanțelor familiei, inclusiv a proprietăților.
  • Femeia nu avea niciun fel de astfel de răspundere (dacă toți banii se duceau pe tratamente spa și abonamente la reviste de modă, tot el - soțul - muncea în plus ca să compenseze), deci, ea nu avea privilegii autoritare asupra finanțelor
  • O femeie era deci obligată să țină cont de părerea soțului în problemele financiare și în general în cele importante
Aha. Adică, cu alte cuvinte, cel care era responsabil pentru bunăstarea financiară a altor oameni, era și cel care avea dreptul să spună pe ce se vor cheltui banii? Mergem mai departe.

  • Femeia avea obligația să-i ofere copii soțului dacă putea (sex)
  • Bărbatul avea obligația să-i ofere soției copii dacă putea (sex)
  • Femeia avea privilegiul (biologic) de a ști cu certitudine că ai săi copii erau sigur ai săi
  • Bărbatul avea privilegiu de a face cât sex dorea înainte de căsătorie și chiar și după căsătorie (adulter) fără prea multă presiune socială
  • Bărbatul nu se bucura de privilegiul de a ști sigur că fiii sau fiicele rezultate din căsătorie erau ai săi sau nu, totuși, avea obligația legală de a crește și susține financiar toți copiii născuți în căsnicie (indiferent ai cui erau biologic vorbind)
  • Femeia avea obligația să rămână credincioasă pentru ca soțul să poată ști că nu plătește pentru copiii altuia

Hmm... aici greu de decis. Meci strâns! Continuăm.

  • Bărbatul avea privilegiul libertății de mișcare
  • Femeia avea privilegiul de a fi protejată în toate situațiile de soțul ei
  • Bărbatul nu avea un privilegiu similar de la soția sa, dar era obligat să și moară pentru soția sa, dacă situația o cerea
  • Femeia avea obligația de a asculta de restricțiile de mișcare impuse de soț, pentru ca astfel, siguranța lui să nu fie pusă în pericol în mod gratuit
  • Femeia avea privilegiul de a împărți venitul soțului
  • Femeia avea obligația de a face muncă domestică în schimbul privilegiului de mai sus
  • Bărbatul avea obligația (atât socială cât și legală) să-și întrețină soția până ce aceasta murea, dacă acest lucru era cu putință

Deci, să recapitulăm:

  • Bărbatul avea privilegiul libertății de mișcare. Avea însă și obligația de a-și purta singur de grijă
  • Bărbatul avea autoritate asupra soției sale. Avea însă și obligația de a-i purta EI de grijă
  • Bărbatul avea privilegiul de a se bucura de confort în casă și curățenie - asigurate de soția sa. Avea însă și obligația de a-i asigura ei mâncare, adăpost, haine și toate celelalte necesități ale ei - totul pe banii lui.
  • Bărbatul avea privilegiul de a se însura cu virgine și de a pretinde fidelitate de la soție. Avea însă și obligația de a întreține toți copiii născuți în căsnicie, ai lui sau nu.
  • Bărbatul avea privilegiul autorității asupra copiilor săi. Avea însă și obligația de a proteja acei copii.
  • Bărbatul avea privilegiul de a realiza venit. Avea însă și obligația de a realiza venit, indiferent dacă era căsătorit sau nu.
  • Bărbatul avea privilegiul de a controla toate bunurile din căsnicie, inclusiv cele aduse de soție. Avea însă și obligația de a ține întreaga familie extinsă pe linia de plutire, să crească averea sau măcar s-o mențină (dacă exista) și el era singurul responsabil social și moral dacă eșua să facă asta.
  • Bărbatul avea privilegiul de a i se oferi copii în căsnicie, dacă soția sa putea fizic asta (sex). Avea însă și obligația de a-și întreține și proteja soția până la moartea acesteia, chiar și dacă aceasta murea cu mult timp după ce toți copiii erau mari, realizați și părăsiseră casa părintească, chiar și după ce soții nu mai erau de mult activi sexuali (și deci o parte din privilegiile lui deveneau nule) și chiar și dacă cuplul nu avea copii

Acum să recapitulăm cum era pentru femei:

  • Femeia avea privilegiul de a fi protejată în toate situațiile omenești posibile de către soțul ei. Avea însă și obligația de a-i respecta autoritatea soțului.
  • Femeia avea privilegiul de a fi întreținută până la moartea sa sau până la moartea soțului. Avea însă și obligația de a se ocupa de toate treburile domestice și de a-i dărui soțului copii dacă putea (sex)
  • Femeia avea privilegiul de a împărți statutul financiar și social al soțului. Avea însă și obligația de a ceda constrolul tuturor bunurilor sale înspre tutela soțului
  • Femeia avea privilegiul de a i se oferi copii (sex) precum și întreținere completă pentru acei copii. Avea însă și obligația de a se asigura că ai săi copii aparțin cu adevărat și soțului ei.
  • Femeia avea privilegiul de a i se asigura protecție completă pentru copiii săi. Avea însă și obligația de a ceda autoritatea asupra acelor copii către soțul ei
  • Femeia avea privilegiul de a fi întreținută, măcar minimal (de către societate sau familia extinsă) chiar și dacă nu se mărita niciodată. Nu avea nicio obligație de a realiza venit
  • Femeia avea privilegiul de a beneficia de protecție minimală (din partea societății sau a familiei extinse) chiar și dacă nu se mărita niciodată. Avea însă și obligația de a respecta restricțiile sociale precum și de a se îngriji de propriul respect și de a se păzi de a se pune singură în primejdie sau de a pune pe alții în primejdie din pricina sa
Din nou... în acest moment, lucrurile nu arată chiar atât de împovărătoare pentru femei, când consideri și privilegiile pe care le primea la schimb față de obligații. În timp ce feministele au susținut că bărbații ”primeau mai mult”, ele nu s-au uitat niciodată la modul onest în termeni de obligații diferite (cel mai important - răspundere atât față de sine cât și față de alții) pe care le aveau bărbații și femeile, iar privilegiile diferite derivă din aceaste obligații. Femeile ”au primit mai puțin” pentru că obligațiile și răspunderea lor era mai mică, responsabilitatea lor în general era mai mică. Bărbații ”au primit mai mult” pentru că țepușele, problemele și banii se opreau la ei, iar uneori banii constau într-un sac de monede, alteori în însuși sângele bărbatului.

Și până acum nici n-am amintit de ce datorau bărbații societății. Îndatoririle femeilor către societate constau în obligațiile pe care le aveau către soții lor - să fie soții, mame, îngrijitoare, etc, sau să fie o povară cât mai mică pentru societate sau familie pentru a se putea descurca. Ce datorau bărbații societății? Creștere economică, serviciu militar, deseori întreținere financiară pentru toată familia extinsă - surorile văduve sau nemăritate, părinții bătrâni ai lui și ai ei, etc, și asta în zilele de dinaintea sistemelor naționale de pensii, al asigurărilor de sănătate, a legii venitului minim garantat.

Era restrictiv? Sigur! Istoria a ratat câteva contribuții serioase pe care femeile le-ar fi putut avea dacă nu ar fi trăit în acest sistem restrictiv? Da. Acest model se potrivește în vreun fel cu lumea de astăzi - o lume cu transport public relativ sigur, societate relativ sigură, subvenții pentru grădiniță, joburi în servcii mai puțin restrictive, contracepție, vaccinuri și o multitudine de conveniențe ale modernității? La dracu, nu. A fost totuși o societate perfectă plină de privilegii și ușoară pentru bărbați? La dracu, eu nu cred asta.

Dar imposibilitatea unui târg diferit pentru majoritatea femeilor și copiii lor până foarte recent a făcut să devină important și prioritar pentru societate să țină de sistemul obligație/privilegiu și să-l susțină pentru toți. Adevărul sec este că până acum 100 de ani, majoritatea femeilor nu ar fi putut trăi având și copii și să mai și muncească, independente de un bărbat (și multe dintre ele nu pot nici astăzi - realist vorbind). Din cauza acestei realități, obligația bărbaților de a întreține femeile și copiii acestora a trebuit impusă în mod brutal. Și singurul mod cât de cât acceptabil de a impune aceste obligații împovărătoare a fost prin nepermiterea ca ei înșiși să devină privilegii pentru femei.

Apoi natura muncii - atât în casă cât și în afara ei - s-a schimbat, a erupt plaga feministă și... unde suntem acum?

Femeile nu au nicio obligație reală - nici către societate, nici către bărbați. Nu au obligația de a fi fidele în căsnicie, nu au obligația să stea în căsnicie dacă nu vor, nu au obligația să facă sex cu bărbatul cu care sunt căsătorite sau obligația de a-i oferi acestuia copii, nu au obligația de a duce sarcina până la capăt, nu au obligația de a se întreține singure și nu au obligația de a menține relația copiilor cu tații lor.

Doar privilegii. Privilegiul de a împărți statutul financiar și social al soțului, precum și de a împărți venitul acestuia - chiar și când căsătoria încetează. Privilegiul de a nu realiza venituri dacă alege astfel.

Și chiar s-au adăugat privilegii NOI pentru femei care nu au existat în timpul patriarhatului. Privilegiul de a nu fi obligată să fii virgină în noaptea nunții. Privilegiul de a vagabonda fără nicio răspundere, privilegiul de a divorța fără nicio răspundere (chiar și când e vina ei), privilegiul de a avorta fără ca măcar să-și anunțe soțul sau partenerul, privilegiul de a fi întreținută de tatăl copiilor ei (chiar dacă tot ea are și custodia) și privilegiul de a se muta cu copiii unde vrea (rupându-i poate definitiv de tatăl lor) dacă noul iubit se mută. Privilegiul unei femei necăsătorite de a fi întreținute de un bărbat pentru un copil nelegitim (în patriarhat privilegiul venea și cu obligația de căsătorie - altfel nu venea niciun privilegiu). Tot acum femeile au privilegiul de a solicita soțului ajutor la munca domestică chiar și atunci când ea nu muncește deloc în afara casei.

Și bărbații?

Păi... bărbații încă sunt obligați social să fie principarii relizatori de venit, încă sunt social obligați să-și împartă statutul financiar și social cu soția, încă obligați să împartă bunurile și să întrețină o femeie, chiar și dacă aceasta nu mai e soția lui, în multe jursdicții bărbații sunt obligați să întrețină copii cu care nu au nimic în comun (testele ADN dovedind fără de tăgadă infidelitatea soției), încă obligați să realizeze venituri altfel riscând să fie închiși și numiți denaturați, și aparent încă obligați să ofere sex satisfăcător soției, altfel va plăti bani din buzunar.

În SUA, el este încă obligat să facă armata dacă guvernul crede de cuviință și încă obligat să se întrețină singur sau altfel ajunge într-un șanț. El încă are o obligație socială impusă să genereze mai mult venit și mai multe activitate economică decât îi este necesar pentru a-și satisface nevoile primare.

Dar femeile, ele ce datorează societății?

Nu au obligația să facă armata, nu au obligația să producă mai mult (sau măcar tot atâta) cât consumă din economie, nu au nicio obligație față de contribuabilul care îi subvenționează educația pentru a deveni doctoriță sau avocată măcar prin a rămâne pe piața muncii cu normă întreagă pentru a ajuta să plătească înapoi societății costul educației ei. Nu au obligația de a se întreține singure dacă nu vor sau nu pot sau pot găsi un bărbat care să facă asta.

Totuși, ea are în continuare privilegiul de a fi întreținută de societate (printr-o multitudine de programe de asistență sociale care țintesc femeile) și încă are privilegiul de a fi protejată de societate indiferent cât de prostește se comportă sau cât de criminal se comportă. (căutați pe Google criminalitatea în rândul femeilor - partea cu condamnate - veți avea surpriza să vedeți că e cam la aceleași niveluri ca în timpul patriarhatului, fără nicio tendință de a urca)

Femeile au ”dreptul” de a face armata (în timp ce pentru bărbații din SUA rămâne o obligație care le atârnă deasupra capului din secunda în care fac 18 ani), dreptul de a realiza venit și de a-l cheltui așa cum cred de cuviință (și apoi să devină povară pe sistem la vârsta bătrâneții), privilegiul de a fi educate gratuit indiferent dacă o să folosească ce-au învățat sau nu precum și privilegiul de a beneficia de asistență guvernamentală disproporționată cu nevoile lor de sănătate.

Femeile nu au acum nicio obligație de a face ceva ce nu este strict în interesul lor. Faci ce e bine pentru TINE, soro! Și totuși, întreaga societate - inclusiv bărbații cu care a fost implicată mai mult decât tangențial - are o obligație față de ele. Obligația de a le proteja, de a le întreține, de ale accepta, de a le tolera, indiferent cât de proaste sunt și pot fi alegerile femeilor,indiferent cât de tare strică tot, indiferent cât de egoiste sunt și indiferent cât rău fac altora. Atât femeile bune cât și cele rele, cele productive și cele de-a dreptul împovărătoare, toate se bucură de aceste privilegii dacă ele aleg asta. Feminismul n-a făcut altceva decât să înlăture toate obligațiile femeilor și în același timp să le extindă paleta de privilegii.

Și totuși feminismul pare să nu aibă niciun interes din a elibera și bărbații de obligații, nu? Avortul financiar pentru bărbați este demonizat din secunda în care cineva îndrăznește să menționeze, chiar dacă opțiunea este completă pentru femei prin avort unilateral, adopție sau abandon. Există agenții guvernamentale mamut a căror unic scop este să extrag obligațiile financiare (patriarhale) de la bărbați către mame și copii în timp ce nu există nicio agenție similară care să impună vreo obligație pentru femei de a menține relația tată-copil.

Acum 200 de ani nu am fi putut acorda femeilor privilegiul de a realiza venituri fără să înlăturăm rolul de realizator de venituri ca obligație a bărbaților - și fără acea obligație a bărbaților, poate 2% dintre cele mai bogate și educate femei ar fi putut găsi de muncă prin avocatură sau instituții birocratice primare ale vremii, în timp ce restul de 98% ar fi avut șansa de a lucra în mina de cărbune cu copii agățați în spate. Dar acum? Acum lumea s-a schimbat destul cât să eliberăm femeile de obligații către oricine mai puțin către ele însele în timp ce le păstrăm privilegiile neatinse și chiar să le creștem.

Și cine plătește? Privilegiile nu sunt gratis, așa-i? Deci cine plătește pentru asta?

Păi, noi toți. Și dacă aceste privilegii ar fi disponibile egal pentru toată lumea, indiferent de sex, ar fi echitabil, nu? Dar nu sunt! Iar cei cărora nu li se aplică privilegiile patriarhale și cele moderne plătesc acum pentru ele prin acest cost de obligație profund disproporționat.

Cu cât studiez mai mult, cu atât realizez că femeile n-au dus-o chiar așa de rău pe cât zic feministele, și nimeni NICIODATĂ n-a dus-o mai bine decât cum o duc femeile din UE și SUA astăzi. Primesc atenție de la stânga, de la dreapta, din centru, din partea societății, din partea guvernului și din partea bărbaților. Și singura persoană față de care au vreo obligație sunt ele însele. Un târg chiar foarte bun!


Articol scris de bloggerița Girilwriteswhat pe blogul său Owning Your Shit.
Autoarea acestui articol este o doamnă de 40 de ani, divorțată, mamă a doi băieți și o fetiță și este una din multele femei implicatea în Mișcarea pentru Apărarea Drepturilor Bărbaților - în special pentru că se teme de viitorul celor doi fii ai săi despre care crede că vor avea o viață grea spre deosebire de fiica sa despre care nu-și face griji având în vedere că societatea nu prea mai permite femeilor să eșueze. Vă recomand să o ascultați când se prezintă, pentru a nu vă face impresii greșite despre ea.

duminică, 18 decembrie 2011

Îi freacă grija cum îşi trăiesc şi încheie viaţa alţii

Luna asta mi-e cumplit de ocupată. Pe cale de consecinţă, e mai greu cu scrisul pe-aici.
Însă, în ultimele zile m-au călcat pe nervi două chestii: sinuciderile şi spălarea pe creier în şcoli şi alte instituţii ale statului. Nu sinuciderile în sine m-au călcat pe nervi, acest gen de evenimente de regulă lăsându-mă total indiferent. Modul cum au fost ele relatate de mass-media românească însă a fost de-a dreptul deplorabil.
Înainte să povestesc puţin despre asta, vă anunţ că la începutul lunii decembrie am făcut nişte vizite prin câteva puşcării ale patriei. Nu, n-am fost arestat (deși m-aștept la cum evoluează libertatea de exprimare în țara asta) ci am fost în vizită în cadrul unui program mai complex. În fine, asta contează mai puțin.
Ideea e că afirmațiile pe care le-am făcut în ultimii 2 ani cu privire la faptul că societatea asta ieuropenizată e un fel de penitenciar mai mare mi-au fost măcar parțial confirmate. Am văzut unde am exagerat și, din păcate, am văzut și zone unde de fapt e mult mai similar decât credeam eu.

Ce relevanță au astea cu titlul și cu primul paragraf? Au! Pentru că doar în penitenciar mai vezi atâta grijă pentru cum își trăiesc și încheie viața cetățenii din interiorul granițelor - zidurilor în cazul pușcăriilor.
Discutăm așadar despre pușcării, sinucideri și spălări pe creier în școli, nu neapărat în ordinea asta.

1. Chiar e sinuciderea o tragedie?

Probabil știți că o individă de care 99,99997% din planetă n-a auzit niciodată s-a sinucis aruncându-se-n cap de la balcon, asta după ce și taică-su a făcut la fel acum exact 30 de ani. Bonus, o fătucă de 10 la bac s-a aruncat și ea în cap prin Gheorghieni din ce-am înțeles, în municipiul Cluj Napoca. Însă, spre deosebire de anonima despre care au scris toate ziarele, ea a apucat să fie și conștientă când îi trecea ciment prin cap.
Sunt convins că o să fiu înjurat pentru că-s insensibil dar, la modul cel mai rațional cu putință, zău că nu pricep de ce sinuciderea este obligatoriu o tragedie doar pentru simplul fapt că e sinucidere.
Un proverb chinezesc spune că cel mai onorant lucru în viață este să-ți alegi când și cum vei muri. Nimic mai adevărat!
Tot secolul XX s-a făcut ditamai tam-tam-ul ca noi cu toții să avem dreptul de a dispune exact cum ne taie capul de propriul corp iar când fix asta se întâmplă... brusc nu e bine!
Când un individ sănătos se sinucide este alegerea sa nemijlocită de a renunța să mai trăiască. Putem alege să facem mișto de alegerea sa, să nise bârlăre de alegerea sa sau să-i aprobăm/dezaprobăm alegerea. Însă, nu e corect să numim alegerea sa o tragedie!
Tragedie ar fi fost dacă mai trăgea pe cineva după ea împotriva voinței celeilalte persoane. Asta da! Era tragedie pentru că a doua persoană a murit/a fost rănită împotriva voinței ei.
O să-mi spuneți că e tragedie pentru cercul lor de cunoscuți, pentru părinți, pentru prieteni, etc. Eu zic că e discutabil. Sigur, nu mi-ar pica deloc bine dacă aș afla că cel mai bun prieten al meu s-a sinucis însă un prieten adevărat respectă deciziile finale luate de celălalt și, cel mult, încearcă să-i înțeleagă motivele dacă este cu putință.

Dincolo de toate acestea, tragedia pentru familie nu mi se pare mai mare decât dacă decedatul ar fi murit căzând pe scări după ce se-mpiedecase frângându-și gâtul în proces. E același lucru - un eveniment care nu putea fi prevăzut și controlat de terți.
În plus, există destul de multe motive și situații în care sinuciderea este mai degrabă o idee bună! Cine suntem noi și de ce își arogă atât de mulți dreptul de a judeca acțiunile cuiva atâta timp cât acțiunile acelei persoane nu afectează pe nimeni altcineva? Și nu, sentimentele rănite nu se pun.
Însă, așa cum spuneam și în introducere, nu evenimentul în sine m-a deranjat cât acoperirea mediatică neobișnuit de mare de care se bucură astfel de evenimente. Această acoperire mediatică însă are și elemente surprinzătoare: grație mass-mediei putem afla cât de cretini sunt unii oameni și cât de mult se pot lăsa călcați în picioare și se pot pune în situații degradante doar pentru că așa vrea Corporația Ortodoxă Română.
Pe de o parte apreciez că realitatea.net a încadrat știrea la Fun&Monden - Divertisment.
E atât de tragi-comic încât mai că-ți vine să râzi de cât de necrofili pot fi unii oameni în numele unui cretinism de 2000+ ani vechime.
Dacă cineva pune cadavrul bunicii la geam ca să mai încaseze o lună pensia toată lumea e indignată. Însă dacă altcineva mai ține câteva zile cadavrul pe-afară ca să primească un accept fără nicio valoare de la un bărbos plătit ilegal din bani publici ca să spele creiere, asta e ceva de lăudat și de dat la ziar.
Ipocrizia oamenilor mă lasă mască în mod constant!

Am citit comentarii dintre cele mai cretine cum că psihologii și familiile ar trebui să se intereseze nu-știu-cum ca să nu se mai sinucidă lumea și alte dintr-astea. Frățel, doar în pârnaie e interzis să te sinucizi și se face pe dracu în patru să te țină în viață!
Dacă nici libertatea de a-ți termina propria viață fără să fii frecat(ă) la cap n-o ai... atunci ce libertate mai ai?

2. Spălare pe creier de la provite către școlari

Am vorbit despre cum îi freacă grija de cum își încheie viața alții, acum să vorbim despre provite (adică Asociația Pro Vita) pe care-i freacă grija de cum își trăiesc viața alții și care intenționează să invadeze școlile din Cluj și București - adică școlile unde numărul de ortodocși e cel mai mic din România, întru îndoctrinare ortodoxă și frigidizare a copiilor.
Știți despre cine e vorba așa că o să trec direct la a face puțin mișto de argumentele lor căci se pare că au mai adăugat câteva - de fapt tot cele vechi dar sub forme mai cretine ca niciodată.
Pe lângă trip-ul aproape dement pe avort, provitele sunt intense promotoare a abstinenței și a ”instituției” căsătoriei. Despre instituția căsătoriei am mai scris aici.
Luăm pe rând toate (sau aproape toate) ”argumentele” de la capitolul ”Avantajele abstinenței” prezentate pe pagina de reclamă a provitelor, citată mai sus, unde îndeamnă elevii fanatici creștini să prostească diriginiții să vină provitele să expună și pe colegi la propagandă ortodox-fanatică de cel mai rafinat nivel.
Primul argument de-a dreptul cretin vine abia al 4-lea care zice că un avantaj al abstinenței este acela că ești Scutit/a de ameninţarea bolilor cu transmitere sexuală. Zău? HIV, Hepatita B, Sifilisul sau herpesul sunt boli cu transmitere sexuală dar pe care le poți contacta și dacă ești inactiv(ă) din punct de vedere sexual. Ba mai mult, herpesul, HIV și Hepatita B sunt de cele mai multe ori contactate prin alte căi decât cea sexuală (ace de seringă pentru HIV, mâini murdare sau vase nespălate pentru Hepatită B, etc.).
Însă, cretinismele de-abia acum încep:
Scutit/a de riscurile şi efectele secudare ale luării pilulelor şi folosirii altor metode contraceptive
Cică ăsta-i avantaj al abstinenței. Pentru cunoștința provitelor, contraceptivele orale se folosesc și ca tratament în mai multe afecțiuni iar folosirea acestora se recomandă de către medic indiferent dacă pacientul este sau nu activ din punct de vedere sexual. În plus, mai puțin 0,01% dintre persoanele care folosesc mijloace contraceptive - altele decât prezervativul - chiar au probleme. Aici vorbim desigur de persoane care folosesc un mijloc sau altul la recomandarea și sub atenta supraveghere a unui medic - nu despre cele care iau anticoncepționale după ureche sau alte bâzdâgănii de genul ăsta.
În plus, o îndoctrinare anti-contraceptive duce exact la acest efect - folosirea lor după ureche.
Mai luăm 3 ”argumente” la pachet și apoi trecem la dezavantajele sexului premarital.
Scutit/a de obligaţia de a te căsători cu cineva prea devreme
Liber/a să-ţi urmezi scopurile în viaţă
Liber/a să te încrezi mai mult în căsătorie
Liber/a să te bucuri de adolescenţă fără să fii supus presiunilor
Acestea sunt, în opinia provitelor, avantaje ale abstinenței. Pentru ca argumentul lor să fie viabil, ar trebui, logic vorbind, ca acestea să nu fie prezente în cazul persoanelor care nu sunt abstinente, nu?
Păi hai să vedem. În primul rând, cine mama dracu obligă pe cineva să se căsătorească? Pe mine nu m-a obligat nimeni. Or... când afirmi cu certitudine, așa cum o fac provitele, un singur exemplu e suficient pentru a demonstra contrariul.
Mai apoi, în ce măsură o persoană neabstinentă nu este liberă să-și urmeze scopurile în viață? În anumite situații eu aș înclina să cred că însăși absența abstinenței (sună rău dar are sens) dă libertatea unora de a-și urma scopurile în viață. Oricum, eu am fost și sunt în continuare liber să-mi urmez scopurile în viață.
Liber(ă) să te încrezi în căsătorie? Jesus fucking Christ!
Liber(ă) să te bucuri de adolescență fără să fii supus presiunilor? Adică cum? Da ce stă cineva să te preseze să nu ți-o tragi? Ah da... stă! Provitele sunt alea!
Hai să trecem la ”dezavantajele” sexului premarital. Aici m-am distrat și enervat simultan. Le luăm pe rând că-s delicioase:
Sexul înainte de căsătorie tinde să distrugă relaţia cuplului înainte ca mariajul să aibă loc.
Asta e o afirmație precum ”Dumnezeu există”. Ambele sunt false dintr-un simplu motiv: Nu există sursă pentru ele sau dovadă de vreun fel!
În plus, presupunând că afirmația e adevărată, consecința logică și directă ar fi că dacă sexul s-ar practica după căsătorie, ar distruge relația cuplului mai târziu, după ce mariajul va fi avut loc. Corolar: Asta înseamnă mai mult de furcă întrucât divorțul în contextul noului cod civil este anti-masculin pe față.
Mulţi bărbaţi nu vor să se căsătorească cu o femeie care a avut relaţii sexuale cu altcineva. Gândul ar fi: "Este O.K. pentru MINE să am relaţii sexuale cu femeia cu care TU te vei căsători, dar nu este O.K. ca TU să faci sex cu femeia cu care EU mă voi căsători."
Hei! Mă simt exclus! Eu nu vreau să mă căsătoresc cu nimeni. Eu unde mă încadrez? Și, de fapt, din ce în ce mai mulți bărbați nu vor să se căsătorească punct. Indiferent cu ce femeie (sau bărbat în unele țări). Oh... auci! Am amintit de gay! Dacă zici ceva de gay pe lângă provite scot vidanja cu aghiazmă. (am impresia că vidanjă și aghiazmă nu sunt potrivite pentru aceeași propoziție - eh... las-o așa)
Oamenii care au avut relaţii sexuale înainte de căsătorie tind să aibă căsătorii mai puţin fericite … relaţiile sexuale NU sunt o fundaţie suficient de puternică pentru a construi o relaţie durabilă.
Partea a doua a argumentului este corectă. Tocmai de-aia facem distincția dintre parteneri de sex și relație - două noțiuni care uneori se întrepătrund, dar nu mereu.
Însă, pentru prima parte a argumentului nu mi se dă o sursă. Prin ce orificiu au scos afirmația aia?
Oamenii care au avut relaţii sexuale înainte de căsătorie sunt mult mai predispuşi la a-şi încheia mariajul printr-un divorţ.
Aceeași chestie: de unde mama dracu știți voi? V-a șoptit zeul iudeo-creștin?
Persoanele, cuplurile care au avut relaţii sexuale înainte de căsătorie sunt predispuse de asemenea la a avea aventuri în timpul căsnicie. Cei care au avut relaţii sexuale înainte de căsătorie sunt de două ori mai predispuşi la a avea aventuri, decât cei care nu au avut relaţii sexuale înainte de căsătorie.
De fapt, e destul de logic că lucrurile stau exact invers. Toți oamenii (chiar dacă multe femei se feresc să recunoască asta) își doresc mai mulți parteneri sexuali de-a lungul vieții. Și e și normal până la urmă să-și dorească asta pentru că oamenii, ca specie, nu sunt monogami.
Acestea fiind spuse când e mai logic să caute un alt partener? Când a avut deja doi-trei și s-a aciuat la tine sau când ești primul/prima și e-n toiul dorinței de experimentare?
Greu cu logica creștină (sic!).
Având relaţii sexuale înainte de căsătorie o persoana poate fi atrasa intr-o casatorie cu o persoana nepotrivita pentru ea.
Cum? Când întreb ”cum?” mă refer cum altfel decât într-o societate în care creștinii intoxică spațiul public cu aberațiile provitelor.
Când ești îndoctrinat(ă) că trebuie să te căsătorești cu primul partener din viața ta și ăla să fie singurul, atunci aserțiunea provitelor este cât se poate de corectă. Soluția: înlăturați provitele, nu sexul!
Persoanele sau cuplurile care au avut relaţii sexuale înainte de căsătorie s-ar putea să ajungă la saturaţie sexuală mai repede decât cei ce se vor căsători. Oricum, ei sunt mult mai puţin satisfăcuţi sexual în timpul căsătoriei lor. Se pare că experienţele sexuale dinainte de căsătorie adesea îi vor urmări.
”Se pare că”? Nu sună prea științific. ”mult mai puțin satisfăcuți sexual în timpul căsătoriei lor”... în raport cu ce? Mai puțin satisfăcuți față de ce/cine/când?
Atât din conversații zilnice cât și din sondaje mai mult sau mai puțin serioase am tot afla că dorința sexuală scade dramatic după căsătorie. Iar acest aspect e valabil indiferent dacă însurățeii au fost sau nu abstinenți înainte de mariaj. Pe cale de consecință, ceea ce spun provitele este... BULLSHIT!
Sexul premarital poate conduce la simtaminte de vinovatie, de intensitate usoara pana la severa.
Vinovăție față de ce? ”Poate” conduce? În ce măsură? Când? În ce circumstanțe?
Sexul premarital distruge virginitatea.
Și cel postmarital nu? Ăla se face paralel cu virginitatea sau cum? Detaliați vă rog poate știți voi alt tip de sex și mă-nvățați și pe mine.
Sexul premarital prezinta riscul unei sarcini nedorite.
Și cel postmarital nu? Ar fi prea frumos ca doar o hârtie demnă de șters la cur cu ea semnată la primărie poate funcționa ca perpetuum-mobile în materie de contracepție.
Sexul premarital poate afecta sau distruge o reputatie.
Zău? Cum? Dacă X și Y sunt necăsătoriți și fac sex în intimitatea lor iar Z și T sunt căsătoriți și fac sex pe statuia lui Matei Corvin din Piața Unirii, a cui reputație este afectată? A lui X și Y după logica provitelor, bag seamă.
Sexul premarital poate avea drept consecinte anumite disfunctii sexuale la barbat.
Serios? Să muriți voi! Cum așa? Păi dacă știți așa bine, de ce nu detaliați? De care disfuncții? Cum se manifestă? De când se manifestă?
Sunt activ sexual de ani buni și n-am fost niciodată căsătorit și zău că n-am probleme. Să mai aștept 50 de ani? Bănuiesc că totuși la 70, dacă trăiesc până atunci, o să am disfuncții sexuale și tot necăsătorit voi fi. Oare o să fie pentru că am 70 de ani sau pentru că am practicat sexul premarital perpetuu?

Dincolo de argumentele de-a dreptul puerile pe care le prezintă, nu pot să nu fiu indignat de faptul că unii oameni, provitele în acest caz dar mai sunt și alții, pur și simplu îi fute grija, ca să fiu în ton cu tema, de ce fac alții.
Sigur, e în regulă să faci educație sexuală în școli - e în mod cert mai necesară decât religia. Însă zău că nu pricep de ce trebuie să transformi asta într-un mod aparent legitim de-a te vârî în intimitatea altuia și de a-ți da cu părerea neîntrebat despre ce face altul în pat - și asta nu cu scop statistic sau de a studia un fenomen ci cu scopul de a-ți impune punctul îngust de vedere.
Și, peste toate astea, provitele sunt de-a dreptul periculoase atunci când răspândesc informații false.
În site-ul de reclamă aceștia afirmă negru pe alb că prezervativele au o eficiență de 65%! Ceea ce nu numai că este fals dar prezentarea acestei afirmații ca adevărată are potențial criminal.
În plus, dacă afirmația ar fi adevărată ar fi trebuit să fi luat și eu un HIV, un sifilis, o gonoree, o blenoragie sau măcar să am un copil nedorit. Sau dacă nu eu, să am în cercul apropiat de prieteni măcar unul care să fi pățit așa ceva. Nu de alta dar 65% eficiență înseamnă că în 1 din 3 cazuri prezervativul nu funcționează - deci șansele ar fi destul de mari măcar să cunosc pe cineva care s-o fi pățit dacă nu să fi pățit eu însumi.

Nu o să vorbesc despre pușcării în sensul de instituții cu ziduri și cu persoane mai mult sau mai puțin vinovate de ceva încuiate între ele. Las asta pe altădată.
Însă, până acolo, avem deja două subiecte despre două închisori mult mai grave însă fără gratii și ziduri: închisoarea prostiei motivate religios și închisoarea ipocriziei motivate religios. Acestea două, spre deosebire de închisorile clasice, ne afectează și pe cei care suntem în afara lor.
O închisoare clasică e menită să închidă delincvenții ca să ne protejeze pe noi restul de ei.
Închisoarea ipocriziei și prostiei motivate religios este însă o barieră care întunecă grav judecata unor semeni iar această întunecare ne afectează pe noi toți.

Atât în exemplul cu sinuciderile cât și în exemplul cu provitele, lucrurile ar fi avut o întorsătură măcar mai decentă dacă nu cu mult mai fericită dacă tratarea generală a subiectului ar fi fost mai puțin cretinoid-ipocrită. Cum așa? veți întreba.
Păi e simplu. În exemplul cu sinuciderile, în ambele cazuri se vorbește că sinucisele sufereau de depresie. Hmm... așa o fi! Poate, habar n-am. Însă, indiferent dacă e așa sau nu, e clar că ambele aveau de gând să se sinucidă. Decizia de a te sinucide nu o iei în 3 secunde și asta ți-o poate explica orice psiholog sau psihiatru.
Dacă sinuciderile din ultimii ani - nu doar cea a Mădălinei Manole sau a anonimei ăsteia tot cu M de la Școala vedetismelor - ar fi fost tratate ca un fapt sec și nu ca un eveniment major și tragic, probabil o parte dintre sinucigași nu s-ar mai fi sinucis.
Orice tratat cât de cât decent despre psihologia sinucigașilor îți spune destul de clar că între cei care au o dorință de a se sinucide, acea dorință se amplifică atunci când au exemple de ”succes” în jurul lor.
Pe cale de consecință, mi se pare legitim să spun că o tratare mai relaxată a subiectelor cu sinucideri, în dauna tratării de acum cu drame și tragedii, ar avea un impact mai mic asupra celor încă în viață care intenționează la un moment dat să se sinucidă.
În exemplul provitelor e și mai simplu: dacă provitele n-ar mai exista absolut totul ar fi mai bine. De ce? Pentru că provitele nu fac altceva decât să nege cu totul realitatea sau să o prezinte prin filtrul îngust al dogmei lor cretinoid-iraționale.
Fapt: oamenii fac sex de la pubertate până la bătrânețe.
Fapt: sexul în sine nu dăunează sănătății în niciun fel - indiferent de starea civilă legală a partenerilor
Fapt: sexul cu responsabilitate este mutual folositor partenerilor
În ciuda acestor fapte, provitele insistă împotriva realității iar acest lucru este nociv.

De ce se întâmplă asta? Pentru că oamenii de acest gen sunt prinși în închisoarea prostiei și ipocriziei, deseori motivate religios.
Această închisoare îi face pe unii oameni să considere legitim să îi frece grija de cum își trăiesc și încheie viața alții.

Vă salut cu respect,
Lucian Vâlsan.

duminică, 27 noiembrie 2011

Ocupați facultatea!?

Deși e deja a treia zi de protest în cadrul Facultății de Istorie din cadrul Universității București, încă nu am văzut nici în presă și nici pe blogurile personale nicio opinie sau o reacție de orice fel din partea celor de la care te aștepți să vezi o reacție. Aici mă refer la foști miniștri ai educației, actualul ministru, rectori de la alte universități (alo, domnu Marga, sunteți pe recepție?), profesori universitari sau sindicaliști. Dacă cumva a fost touși vreuna și am ratat-o eu, să-mi fie cu iertare și vă rog să mi-o semnalați.
Și totuși, am căutat mult și bine și totuși nu am văzut niște opinii din partea celor care au lucrat sau lucrează în acest sistem. Reacția lui Andrei Gheorghe e utilă pentru judecarea per ansamblu dar nu de la el așteptăm reacțiile. Ar fi fost de mare folos căci așa nu putem analiza decât din perspectiva studentului (nu neapărat la Istorie), asta pentru cei care am fost facultate de când cu sistemul Bologna - sistem față de care nu am o părere prea bună dar nici una proastă.
Sunt facultăți unde sistemul Bologna se pretează și facultăți unde calitatea educațională are enorm de suferit din cauza acestuia. De exemplu la Facultatea de Studii Europene 3 ani sunt arhi-suficienți dar la Limbi Moderne Aplicate sau la Matematică-Informatică, 3 ani în loc de 4 termină de nervi studentul și actul educațional per total este inferior calitativ.

1. Despre ce-i vorba?

Pe 24 noiembrie studenții de la Facultatea de Istorie au organizat o dezbatere pe tema ”Universitatea și rolul ei civic” însă, după terminarea manifestației aceștia au decis să rămână în amfiteatru și peste noapte aducând o serie de prime revendicări și anunțând că intenționează să stea 4 zile acolo.
Acestea sunt faptele.
Restul e într-o nebuloasă totală. Au apărut pagini pe facebook cu manifeste și filmulețe pe youtube care nu spun nimic.
Ce e interesant, e că studenții de-acolo, ca și roșiamontaniștii și alți activiști, suferă de mania persecuției. Astfel, au apărut și-n presă informări pe surse cum că s-a încercat minimalizarea protestului lor prin jandarmerie. Această informație totuși nu a fost confirmată de nimeni.
Pe de altă parte, există un sâmbure de adevăr pe undeva: Decanul facultății de istorie precum și recotrul universității chiar au încercat să le minimalizeze protestul. Măcar această informație este și confirmată.
Și totuși, de unde-atâta exagerare? Unii chiar compară situația cu cea de la mineriade. Pe bune, voi sunteți dilii?

2. Ce vor?

Lăsând puțin deoparte mania persecuției, abia ieri seară am aflat și eu ce vor acești studenți pentru că până acum ori au fost secrete revendicările lor ori... de fapt nici ei nu știau ce vor. Mai plauzibilă totuși a doua variantă.
Manifestele publicate de aceștia pe facebook sunt neclare sau într-o engleză îndoielnică însă realitatea.net chiar a făcut o treabă bună sumarizându-le toate manifestele și publicând o listă cât de cât mai bine redactată cu revendincările.

3. Analiza revendicărilor

Le vom lua rând pe rând cerințele și le vom comenta. Menționez de la bun început că perspectiva din care comentez este una de student libertarian.
Educatia trebuie sa reprezinte principala prioritate a statului. Cerem respectarea Pactului National pentru educatie, unde se specifica acordarea a minimum 6% din PIB pentru educatie si a minimum 1% pentru cercetare.
Trebuie să reprezinte principala prioritate a statului dacă acesta este unul socialist. În plus, dânșii fac parte din mediul universitar care nu este stringent necesar pentru supraviețuire și nici măcar obligatoriu. Vrei educație superioară? Plătește!
Am mai povestit aici și am dat și soluții cum se poate reforma educația păstrându-se bugetul actual sau chiar micșorându-se încă puțin. E simplu! Dați afară din surplusul de profesori!
În mediul academic sunt profesori care au câte 8-9 asistenți pentru că proful e șmecher și nu știe engleză și are nevoie de sclavi pe plantație - știu 5 cazuri din UBB Cluj, alte două din București și alte 4 din Iași. Sunt convins însă că sunt mult mai mulți. Eu aș cere mai degrabă 3% pentru educație și 3% pentru cercetare. Investiția în cei cu adevărat performanți e o investiție bună. Sau, în orice caz, o investiție mult mai bună decât în locuri pentru țigani, moldoveni, ucrainieni și alte categorii ultra-favorizate în mediul universitar românesc.
Cerem alegerea reprezentantilor studentilor pe o perioada de 1 an si 6 luni, cu o perioada de campanie electorala de 2 saptamani iar votul sa se desfasoare in decurs de o saptamana pe toata durata programului zilnic de curs.
Cu asta sunt de acord. Sunt studenți cancelari în universitățile românești care sunt acolo de 8-10 ani (vezi cazul de la Biologie - UBB Cluj), în regim de semi-legalitate și cu salariu de 5000 de ron(!), bani publici.
Dorim participarea studentilor la sedintele Consiliului Facultatii si ale Senatului Universitatii, precum si accesul la programele cu subiectele ce urmeaza a fi dezbatute si la stenogramele sedintelor.
Și cu asta sunt de acord. Ba încă eu aș cere ca acestea să fie publice. Să le vadă oricine. Sau măcar stenogramele să fie publicate pe site-ul facultății în termen de maxim 3 zile de la ședință. Nu de alta dar dacă Universitatea e finanțată din banii tuturor, atunci toți au dreptul să știe ce se face pe banii lor, nu? Sigur, asta ne-ar da și o dimensiune mai mare asupra activității dubioase a ASCOR (Asociația Studenților Cretini Ortoproști din România), ONG ”studențesc” finanțat puternic din bani publici pe două căi (via Univesitate și via Corporația Ortodoxă Română) și care înfăptuiește în mod constant manifestări de spălare pe creier ale studențimii.
Vrem reformarea programelor universitare (60% din trunchiul canonic impus de senat, restul de 40%, la alegerea studentului, format din cursuri teoretice sau cu aplicabilitate practica).
Reformarea programelor universitare e un deziderat ce ține de mult mai mulți factori decât procentul de programă ales de studenți și procentul de programă impus de Senat. E mult mai complicat de atât.
De exemplu, o problemă mai mare decât asta, e supraaglomerarea programelor în cadrul unora dintre facultăți. Să nu uităm că la Informatică în 2011 încă se studiază amănunțit (și nu fugitiv ca titlu informativ cum se face în sisteme mai performante) limbaje de programare din anii 70! Aceste obiecte ar putea dispărea cu totul.
Pe de altă parte, la Facultatea de Istorie, revendicarea studenților nu prea poate fi pusă în practică întrucât istoria e un domeniu în care se tot adaugă elemente, nici într-un caz nu se scot. Așadar, procentul lor e nerealist.
Cerem introducerea admiterii pe baza de examen (proiect, proba practica,etc) pentru toate cele trei forme de invatamant (zi, frecventa redusa, invatamant la distanta).
O, da! DA! DA! DA!
Cerem obligativitatea evaluarii profesorilor de catre studenti. Rezultatele acestor evaluari trebuie sa fie publice.
Universitatea apartine tuturor. Oricine trebuie sa poata participa la evenimentele si cursurile universitatii, nu doar studentii.
Inutil. Evaluarea de către studenți este deja obligatorie după implementarea Bologna iar accesul în Universitate pentru non-studenți există deja de facto. Verificat inclusiv anul acesta.
Cerem ca accesul studentilor in Universitate noaptea sa fie permis pe baza de legitimatie sau carnet de student.
Cerem ca Biblioteca Centrala Universitara sa fie deschisa pe timpul noptii.
Nu știu cum e la București dar la Cluj doctoranzilor și/sau laboranților li se permite accesul oricând. Pe de altă parte, nu văd ce-ar căuta studenții de la Istorie noaptea în clădirea Universității unde sunt doar bănci, scaune, mese, catedre, cretă și table.
Cât despre Bibliotecă, aici sunt de acord cu ei. Sunt mulți (printre care mă număr și eu) pentru care studiul și documentarea în general merg mai bine noaptea decât ziua. În plus, unii studenți mai și muncesc și chiar nu ar putea fizic să se încadreze în programul destul de limitat al bibliotecilor.
Pe de altă parte, un program non-stop al Bibliotecii implică niște costuri pe care activiștii ar face bine să explice de unde se vor acoperi.
Vrem ca Universitatea sa nu reprezinte un spatiu de discriminare, opresiune, umilire. Trebuie sa se poata problematiza, discuta si descuraja aceste atitudini. Dorim acces la un proces real de rezolvare a acestor probleme, care sa acorde demnitate si protectie partilor implicate.
Bullshit! Cred că au vreo feministă pe-acolo căci asta pute rău a retorică de stânga.
Singurii discriminați în universitățile de la noi sunt românii în dauna țiganilor, moldovenilor, și ucrainienilor pe care studiul în România îi costă mai puțin decât pe românii înșiși.
Studentii si cadrele didactice sunt parteneri egali in procesul educational.
Da și nu. Da, în sensul că schimbul de idei ideal ar fi să fie biunivoc, necenzurat și liber. Nu, pentru că totuși cadrele didactice au niște studii în plus față de studenți.
Am o cunoștință care i-a fost student lui Anatolie Hristev. Dacă-i arăt revendicarea asta ar sări ca ars considerând un afront direct fie și doar gândul ca tu, student, să te crezi egal cu Hristev în sala de curs. Dacă ați făcut matematică și fizică pe bune n-aveți cum să nu fi auzit de Hristev.
Solicitam autoritatilor competente sa cerceteze masurile abuzive luate impotriva persoanelor care au dorit sa participe la dezbaterea publica „Universitatea si rolul ei civic” din data de 24 noiembrie 2011.
Dovezi? Unde-s dovezile?
Eu știu că atunci când se comite un abuz împotriva mea, fac reclamație și vin cu dovezi. Le aștept în continuare de la studenții rebeli.

4. Viziune de ansamblu și opinii

Am văzut că mulți aprobă această manifestare deși nu știu prea bine cu ce se mănâncă nici manifestarea aceasta în special nici mediul universitar contemporan în general. Ba încă am văzut și comentarii de susținere ”necondinționată”(sic!) sau conceptualizări destul de avangardiste cum că această manifestare de nesupunere civică ar fi o scânteie pentru declanșarea unei noi revoluții în România. Hmm... cam departe mers, aș zice eu dar mai onest ar fi pe această arie să suspendăm momentan judecata.
Pe de altă parte, pe lângă lipsa de reacție a celor implicați direct în acest sistem, nu am aflat oficial și cine sunt efectiv manifestanții.
Da, da, cine sunt! ”Niște studenți” nu e un răspuns bun. Mai ales că ”umblă vorba prin târg” că n-ar fi doar studenți ci și unii profesori, asistenți, lectori, foști studenți, etc.
Eu aș fi curios nu de numele lor neapărat ci de performanțele lor. E important acest aspect! Este oare acest grup format numai din profesori curați, studenți eminenți și foști studenți merituoși? Sau mai degrabă e un grup format din profi ajunși pe pile și acum lăsați balăt, de toți restanțierii și repetenții ținuți pe banii părinților de pomană? Suspendăm judecata până aflăm un răspuns.

Totuși, ce știm sigur, mulțumită gindul.info, care are articole mai puțin senzaționaliste dar mai complete pe această temă, e că acest grup este de asemenea format din activiști de stânga și pe alocuri anticapitaliști.
Vedem acolo scris pe tablă, alb pe negru, că studenții vor locuri în cămine cu condiții și repartizate computerizat. Sigur, nu e deloc o revendicare nerealistă având în vedere câte locuri în cămine de fapt se dau pe blat. Și nu mă refer aici la studenții care-și vând locul în cămin. Frauda pe bune nu se face acolo ci la nivel de șefi de cămin (studenți corupți - sau oameni puși de cine trebuie) și la nivel de studenți cancelari. Acolo e baza de fraudă.
Un masterand (actualmente doctorand) care s-a luptat cu corupția din sistem pe căi legale ani la rândul îmi spunea în 2009 că în acel an circa 60% din locurile în căminele campusului UBB Cluj s-au dat altfel decât prin repartiție în funcție de medie. Sigur, o fi exagerat și el însă, în acel an cunoșteam în căminul în care stăteam exact 98 de oameni care stăteau acolo ”legal” - având locul asigurat de ”cineva”. Căminul avea 1050 de locuri însă vreo 7 camere (35 de locuri) erau camere fantomă căci acelea erau prezumtiv goale dar în mod constant venea cineva pe-acolo. Acest aspect este cât se poate de real însă nu statul e de vină pentru asta! Ci exact tot studenții!
Pe cale de consecință, activiștii ocupanți cer cui nu trebuie să facă dreptate. Administrarea locurilor în cămine a fost de mult cedată total pe mâna studenților!

4.1. Revendicări anti-capitaliste

Într-un alt manifest publicat de studenți aceștia își dau arama pe față promovând fără jenă socialismul în cel mai pur mod cu putință. E în regulă să promovezi socialismul, dar spune-i pe nume, nu-l masca cu ”intenții bune”.
Hai să le analizăm puțin (vom cita tot din articolul din gindul.info):
Dorim sa cautam o alternativa la actualul sistem reprezentativ. Asa-zisele sisteme democratice care functioneaza si in organizarea Universitatii au devenit ineficiente si nu ne reprezinta.
Încă de-aici miroase necurat însă, după cum am văzut mai sus, par a avea dreptate în anumite chestiuni punctuale. Însă, de la punctul următor eu am rămas mască la lecturarea ”constatărilor” lor:
2% din PIB pentru educaţie este inacceptabil. Cerem 6%. Acestia trebuie distribuiti echitabil, in functie de nevoile studentilorsi nu conform cerintelor pietei.
Am discutat de procentul din PIB. Însă partea cu roșu e șocantă de-a dreptul! Păi stai puțin frate, vrei să-mi spui că e greșit că finanțăm mai puternic facultățile de informatică ce produc specialiști în IT care rămân des în țară și sunt singurul domeniu pe creștere în țara asta? Ar trebui să le tăiem din finanțări ca să dăm mai multe burse sociale la SNSPA? Dacă se poate la ”Politici, gen și minorități”, nu? Cam asta ar însemna ”în funcție de nevoile studenților și nu conform cerințelor pieței”.
Și stai puțin, voi pentru ce veniți la facultate? Ca să aveți motiv să plecați de-acasă? Sigur, e și ăsta un răspuns dar pentru asta nu înseamnă că meritați susținere în funcție de nevoi (după modelul socialist). Până și în comunism universitățile erau finanțate în funcție de cerințele pieței, fie ea și piața centralizată și pe sistem CAER.
Vă place sau nu, nu e nevoie de 20000 de economiști pe an (câți scot universitățile de stat de la noi). Finanțarea în funcție de nevoile acestora înseamnă falimentul educației, nu reformă.
Și stai așa că socialismul continuă:
Dorim cresterea autonomiei universitatilor. Au devenit dependente de capital, care reprezinta elita economica a lumii. Universitatile ar trebui sa fie autonome si sprijinite de stat, care sa reprezinte populatia.
Bă voi sunteți dilii? Mai rămânea să scrieți că e de vină conspirația iudeo-masonică și zău că nu mă prindeam dacă citesc de pe lovendal.net sau manifestul unor oameni care se vor culți și apărători ai libertății.
Singurele universități autonome sunt cele care nu iau bani de la stat! E atât de simplu! Când ești pe banii tăi, faci ce vrei.
Argumentul cu ”autonome și sprijinite de stat ca să reprezinte populația” l-am auzit și din gura unor oficiali ai Bisericii Ortodoxe Române. Sigur nu e o manifestare ASCOR?
Universitățile nu sunt instituții politice (și chiar voi activiștii ați afirmat că nu vreți să fie politice iar unde sunt solicitați depolitizarea imediată). Pe cale de consecință, aceastea NU au scopul de a reprezenta populația. Să vă intre bine-n cap!
Suntem in profund dezacord cu evaluarea membrilor universitatii pe baza competentelor si a eficientei acestora. Denuntam aceasta logica comerciala a functionarii universitatii.
Să mori tu? Dar pe ce bază? Să fie evaluați numai de studenți, nu?
Am văzut cu ochii mei de mai multe ori cum merge asta - profesorii care pun note mari pe te-miri-ce și mai nimic sunt cei mai apreciați de studenți. Profesorii care solicită să le știi bine materia dacă vrei notă mare sunt cei mai înjurați de studenți.
De regulă cei din prima categorie corelează și cu slabe competențe. Nu întotdeauna dar de cele mai multe ori.
Am avut o profesoară a cărei cunoștințe în domeniul pe care-l preda erau cam îndoielnice. Eu am avut 10 numai pentru simplul fapt că o corectam și în general cam toți am avut note mari și chiar și cei cu lucrări sub-mediocre au avut măcar 7. Pe de altă parte, am avut și un profesor care punea și 10 dacă aveai o lucrare perfectă dar care îți punea și 1,30 cu zâmbetul pe buze dacă erai praf. La el nu mergea să te porți frumos, să arăți bine (fetele încercau constant să impresioneze) și se enerva la culme dacă îndrăzneai să-i propui șpagă sau ceva necurat.
Ia ghiciți? Profesoara semi-competentă era ”super de treabă” și ”de gașcă” iar eu eram ”un nesimțit” pentru că îndrăzneam s-o corectez. În vreme ce profesorul exigent nu era scos de studenți din ”ungurul ăla borât”, ”misoginul ăla”, ”mârlanul ăla”, etc. etc. Dacă insistați puțin vă dau și numele celor doi profesori.
Așadar, asta ar vrea activiștii? Ca profesori ca cel descris de mine să poată fi expulzați pentru că ”nu reprezintă interesele studenților” iar profesoare ca cea descrisă să fie promovate pentru că-s ”sensibile la problemele studenților”? Dacă da, cu tot respectul, sunteți cretini.
Cerem statului marirea subventiei fondului de burse. Actuala suma alocata fiecarui individ ca bursa este insuficienta pentru a avea un trai decent. Consideram inacceptabila aceasta umilinta sistematica aplicata studentilor.
Nu zău? Eu aș propune altceva: Păstrarea acestui fond și micșorarea numărului de burse.
Două burse pe an. De ce 4-5 ca acum?
Și aș elimina sau aș înăspri condițiile de acordare a bursei sociale.
Am o colegă de serviciu care primește bursă socială! Păi cum vine asta?
Și în general studenții care primesc burse sociale trăiesc mai bine decât restul. Hai să n-o ardem în chec! Dacă n-aș lua contact zilnic cu studenți poate aș fi ușor de convins însă retorica asta socialistă nu mă încântă în special când e vorba de bani publici aruncați pe fereastră.

4.2. Se văd doar drepturi

Ce nu înțeleg mulți este că în sfârșit lumea începe să realizeze că socialismul nu este sustenabil. E un fapt.
Dar ce nu înțeleg cei mai mulți, în special românii, e că paleta de drepturi se oprește acolo unde încep privilegiile.
Românilor încă nu le intră în cap că nu au dreptul la o casă gratuit, nu au dreptul la educație superioară gratuit, nu au dreptul la un trai bun pe banii altora și că nu au dreptul de a le impune altora ce să facă cu banii lor.
Căminele studențești n-ar trebui să aibă camere de 5 locuri ci de maxim două și să se acorde ca recompensă pentru rezultatele avute nu ca drept.
În prezent un țigan cu media 5 are dreptul de a sta în cămin, la fel și un moldovean repetent (acesta chiar și gratuit), în timp ce un român cu media 7 nu are dreptul pentru că nu are rezultatele necesare la învățătură.
În loc să lupte pentru eliminarea acestor nedreptăți, aceștia vor să extindă privilegiile sacrificând în totalitate performanța la învățătură!

5. Concluzii

După cum ați văzut, sunt în acord cu o serie de revendicări ale acestor rebeli însă nu mă pot arunca irațional să susțin o asemenea manifestare din motivele prezentate la punctul 4.
Ca și în alte cazuri de activism, și în acesta intențiile par a fi bune dar direcția este una total nerealistă.
Sistemul universitar are căcălău probleme iar o parte sunt pertinent punctate de către acești activiști însă amestecarea cu retorică socialistă și cu iz conspiraționist (vezi ”elita economică a lumii”) face foarte mult rău mișcării și, mai ales, o decredibilizează cu totul.
În timp ce mă documentam pentru acest articol am început să înțeleg de ce nu prea s-a grăbit nimeni să-i ia în serios. Deși ei au încercat să se disocieze considerându-se diferiți de mișcările de tip ”occupy wall-street”, la o analiză pe fond observăm că nu-s chiar așa de diferiți. Singura diferență reală e că au și revendicări reflectate în realitate, dar nu prea multe.
A milita pentru creșterea performanței educaționale în timp ce ceri eliminarea evaluării în funcție de performanță e ca și cum ai milita pentru abolirea fascismului dar cu menținerea evreilor în categoria a doua de cetățeni sau pentru egalitate între sexe dar menținând privilegiile pentru femei (ceea ce face feminismul). Pur și simplu nu se poate așa!
Vrei să crești performanța educației? În regulă. Păi atunci introduci cuvântul ”performanță” în toate evaluările, introduci meritocrația și militezi pentru egalitatea de șanse (ceea ce e cu totul altceva decât ”finanțarea în funcție de nevoi și nu de cerințele pieței”).
Vrei să militezi pentru depolitizarea Universității? Prea bine. Atunci ce caută Petre Roman la manifestarea ta vorbind despre programul LUI în educație? În multe țări statutul de profesor universitar este incompatibil cu cel de politician. Ați putea începe de-aici cu militantismul.

Acestea fiind spuse, să curgă criticile.

joi, 24 noiembrie 2011

Doi atei lideri la Closer2Oxford - episodul 2

E timpul să afirmăm că nesupunerea civilă este legitimă într-o democrație?
Aceasta a fost de data aceasta întrebarea supusă dezbaterii de către echipa Closer2Oxford.
Pentru a doua oară consecutiv Andrei Chiper din Iași și subsemnatul am participat în această competiție constituindu-ne echipă negatoare într-unul dintre cele 25 de meciuri jucate în această etapă.
Poziția pe care ești repartizat este trasă la sorți. Însă, deși am fost repartizați pe poziția contrară valorilor noastre, am reușit din nou, a doua oară din două participări, să ne clasăm pe primul loc în ierarhia națională, la egalitate de puncte cu o echipă din Iași - tot cu 53 de puncte ca și data trecută.
Ce mă bucură pe mine e că am reușit să învingem în acest meci fără să apelăm la argumente mai degrabă stângiste, în ciuda poziției noastre incomode de a apăra statul în această dezbatere.
În clasamentele regionale echipa noastră s-a impus în Cluj și a terminat la egalitate cu echipa formată din Teodora Oprea și Horia Ciochina echipă cu care de altfel împărțim supremația la nivel național în această etapă.
Pe locul 2 s-au clasat tot două echipe (una din Iași și câștigătoarea din București) iar pe locul 3 s-au clasat 4 echip (două echipe din Iași, una din Cluj și una din București). În aceasta etapă regiunea Timișoara nu a prins deloc podiumul.
Meciul a avut loc în perioada 6-14 noiembrie iar decizia a venit în cursul zilei de ieri. Regulile au fost la fel ca etapa trecută.
Vă invit în continuare să urmăriți desfășurarea meciului (discursurile sunt redate întocmai cum au fost ele scrise de autorii lor):

Meci: 'Teo si Noemi' (afirmatori) vs 'Andrei si Lucian 428' (negatori)

A1 (Teodora Oprea)

Nesupunerea civica este legitima intr-o democratie

=caz afirmator=

Daca democratia directa este impracticabila, acest lucru nu inseamna ca democratia indirecta exclude in totalitate posibilitatea cetatenilor de a-si exprima direct vointa colectiva. In anumite cazuri nesupunerea civica reprezinta o modalitatea de exercitare directa a vointei poporului si deci un act de democratie veritabila.

Vom intelege nesupunerea civica ca un act de nerespectare a legii in cadrul unei declaratii colective pentru determinarea schimbarii normelor fundamentale ale unui stat, cand acestea contravin vointei poporului. Vorbim de o nesupunere civica in cazul boicotului autobuzelor din Montgomery, al distrugerii proprietatii militare ca forma de protest impotriva razboiului din Irak, al distrugerilor plantatiilor pentru eliminarea organismelor modificate genetic[1] sau impotriva uzinelor de carbune[2] din Marea Britanie.

Vom sustine ca nesupunerea civica este legitima, adica indreptatita si permisa chiar prin natura unui regim democratic, argumentand ca aceasta se subsumeaza unei manifestari exprese a vointei poporului care o devanseaza pe cea a conducerii delegate, ca uneori este singura modalitate de a genera o schimbare reala si ca este singura metoda prin care se pot introduce schimbari majore de paradigma la nivel constitutional.

1. Intr-o democratie, poporul poate sa-si exprime vointa colectiva in orice mod

Democratia in forma practica actualmente este una imperfecta, caci vointa poporului este implementata prin intermediul unui grup restrans de indivizi care ar trebui sa dea forma acestei vointe in crearea unui cadru legislativ care oglindeste mentalitatea si valorile comune.

In aceste cazuri, un regim democratic veritabil trebuie sa permita indivizilor sa isi manifeste vointa mai presus de stipulatiile normative, caci in fond doar vointa colectiva legitimeaza normele sociale si juridice existente [conform teoriei democratiei reprezentative[3]]. S-ar putea afirma ca vointa colectiva este mai presus de lege atunci cand legea nu mai reflecta valorile si interesele comune. In acest sens, nesupunerea civica nu mai reprezinta un act de exceptie de la regimul democratic, ci actul sau definitoriu, prin care populatia da forma regimului democratic in conformitate cu vointa sa actualizata.

2. Mecanismele legale nu fac posibila impunerea vointei poporului in mod direct

Regimurile democratice actuale nu permit o revizuire constanta a reprezentativitatii alesilor si nici interventia directa a cetatenilor in reglementarea cadrului social si politic. Chiar daca cetatenii au drept de initiativa legislativa [art. 74 alin. 1 al Constitutiei Romaniei[4]], ea este conditionata de filtrul parlamentar. De asemenea, mandatul acordat demnitarilor nu poate fi retras atunci cand increderea populatiei dispare. Deseori insa reprezentantii populatiei pierd de facto increderea populatiei [in Romania, increderea in Guvern si Parlament este doar 7%, iar cea a partidelor politice de 5% in 2010[5]] si atunci reglementarile propuse de acestia nu mai sunt in concordanta cu vointa poporului.

Din aceste motive, de multe ori populatia este impiedica efectiv din a-si manifesta vointa, aceasta fiind inlocuita de vointa particulara a reprezentantilor alesi. Nesupunerea civica este deci legitima atunci cand ea se manifesta sub forma unui refuz colectiv, si nu doar unul individual, de a mai gira pentru reprezentantii sai alesi si pentru actele acestora.

3. Este singura metoda de schimbare a paradigmelor fundamentale ale unei societati

Nu orice stare de nemultumire a populatiei in raport de reglementarile juridice indreptateste un act de nesupunere civica. Pentru modificari ce privesc marirea taxelor sau obligativitatea stagiului militar, care nu fac obiectul unor valori majore sociale, populatia are la indemana alte mijloace de exprimare a vointei: fie atacarea acestor norme pe cale judiciara, fie manifestarea vointei prin intermediul protestelor, al grevelor sau al petitiilor. Insa, atunci cand se impune modificarea majora a valorilor si normelor fundamentale, iar conducerea refuza sa opere aceasta schimbare, este indreptatita si necesara impunerea vointei poporului prin nesupunerea civica, prin ignorarea activa, declarata a legilor decazute in raport de vointa colectiva, pana cand se opereaza modificarea acestora.

Asadar, consideram ca posibilitatea exercitarii vointei colective prin intermediul nesupunerii civice este nu numai legitima, dar si definitorie pentru o democratie.



[1] “GM crop-stomping protest-18 July 1999”, Genetix, recuperat la 8.11.2011 de pe http://www.urban75.com/Action/genetix10.html

[2] “How to kill a coal plant”, Mark Engler, Salon Core, august 2009, recuperat la 8.11.2011 de pe http://www.salon.com/2009/08/18/climate/

[3] John F. Knutsen, 2004,“Popular sovereignity”, recuperat la 8.11.2011 de pe http://www.basiclaw.net/Principles/Popular%20sovereignty.htm

[4] Constitutia Romaniei din 2003, recuperat pe 8.11.2011 de pe http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/const_2003.php#074

[5] Realitatea, “Cati romani mai au incredere in Guvern si Parlament”, realitatea.net, recuperat pe 8.11.2011 de pe http://www.realitatea.net/cati-romani-mai-au-incredere-in-guvern-si-parlament_848684.html


N1 (Lucian Vâlsan)

În primul rând A1 definește nesupunerea civică „un act de nerespectare a legii în cadrul unei declarații colective[...] când acestea contravin voinţei poporului”, însă, mai jos, A1 sugerează legitimitatea unor acte precum distrugerea proprietăţii, îndreptarea populaţiei generale spre foamete [organismele modificate genetic(OMG) au apărut tocmai pentru că nu se mai poate produce suficientă hrană după vechiul model, distrugerea acestora înseamnând condamnarea la foamete a unor oameni] sau lăsarea unor localităţi fără curent electric.

Scuzând astfel de fapte antisociale, A1 nu doar sugerează legitimitatea vandalismului dar sugerează şi că ar exista undeva măcar o comunitate în care toată populaţia aderă la principiile anticapitaliste ale Green Peace, la principiile alarmiste şi nefundamentate ştiinţific a celor care se opun OMG-urilor sau la alte valori (legitime sau nu) oricare ar fi ele.

A1 afirmă că „voinţa colectivă este mai presus de lege” uitând că într-o democraţie libertatea individului se termină acolo unde începe libertatea unui altuia. Jumătate dintre români[1] doresc reintroducerea pedepsei cu moartea. Proporţional mai mulţi decât aderenţii la valorile ecologiste. Dacă urmăm logica înşiruită de A1 putem „concluziona” că este legitim ca cei care doresc pedeapsa cu moartea implementată să înceapă implemetarea ei înşişi. Tot conform afirmaţiilor făcute de A1 putem sugera ca toţi creştin-ortodocşii din România să se apuce de o „purificare a naţiunii” întrucât în România nu sunt doar ortodocşi ci şi o mulţime de alte minorităţi religioase. Însă, conform celor spuse de A1, nesupunerea civilă prin pornirea unei cruciade împotriva non-ortodocşilor şi călcarea în picioare a principiului democratic care garantează libertatea individuală este legitimă întrucât legea „nu mai reflecta valorile si interesele comune”.

Aruncarea cu statistici despre încrederea de care se bucură actuala conducere în rândul populaţiei demonstrează cel mult că actuala conducere este incompetentă, fapt ce va fi sancţionat la următoarele alegeri, dar nu demonstrează nici pe departe legtimitatea anarho-socialismului propus de A1. Belgia, ţară cu tradiţie în democraţie, a stat 459 de zile fără guvern[2]. Dacă cetăţenii ar fi aplicat nesupunerea civilă, care de facto era legitimă nefiind putere executivă, ce s-ar fi ales de Belgia de n-ar fi fost guvernele regionale? Ne putem uita la Grecia unde tocmai constanta nesupunere civilă aruncă ţara înspre prăpastie.

În al doilea rând A1 afirmă că „nesupunerea civică este legitimă când” avem „un refuz colectiv şi nu unul individual”. Însă, pentru susţinerea acestei afirmaţii A1 oferă refuzuri „colective” a unor minorităţi care oferă ca soluţie pentru cauza lor vandalismul, distrugerea proprietăţii publice şi sacrificarea interesului tuturor cetăţenilor.

În al treilea rând A1 afirmă că nesupunerea civică este singura cale „de schimbare a paradigmelor fundamentale societăţii”.

Exemplu: Paradigma fundamentală în SUA sfârşitului anilor ’60 era că viaţa este sfântă şi că viaţa începe de la concepţie, iar asta legitima interzicerea avortului. Această paradigmă nu a fost răsturnată prin nesupunere civilă ci printr-un proces de răsunet[3] prin care paradigma fundamentală s-a schimbat la 180 de grade. Procesul a durat câţiva ani dar a fost exact soluţia disponibilă în orice democraţie unde dacă ai argumentele viabile cu tine câştigi până la urmă orice dispută.

Exemplu2: Paradigma fundamentală în SUA, era că americanii albi pot deţine sclavi. Şi totuşi Senatul şi apoi Congresul au adoptat al 13-lea amendament al Constituţiei prin care sclavia a fost abolită. Această schimbare de paradigmă de asemenea nu a apărut ca urmare a nesupunerii civile ci ca urmare a exercitării corecte a democraţiei. Politicienii care au iniţiat demersurile deţineau la rândul lor sclavi dar mâna le-a fost forţată de către cetăţenii care-i votaseră şi în numai 2 ani de la propunere, măsura a fost adoptată.[4]

Prin aceste exemple demonstrăm afirmatorilor că nesupunerea civilă nu numai că nu este legitimă(după cum am arătat mai sus) dar nu este nici singura cale de răsturnare a paradigmelor fundamentale dintr-o societate.

În ultimul rând, amintim afirmatorilor că democraţia nu înseamnă tirania majorităţii. Aşadar, orice politică publică trebuie să aibă în vedere drepturile tuturor cetăţenilor, nu doar a celor care cred într-un fel.

A forţa prin nesupunere civică politici publice care afectează o proporţie mare din populaţie şi a încălca legi pentru a-ţi atinge acest scop înseamnă subminarea democraţiei şi impunerea unei dictaturi unui anumit grup arbitrar autoales (majoritar sau nu), ceea ce sigur nu este definitoriu pentru o democraţie.

[1] - http://www.cotidianul.ro/jumatate_dintre_romani_vor_reintroducerea_pedepsei_cu_moartea-125485/

[2] - http://www.ziare.com/europa/stiri-europa/belgia-criza-politica-se-deblocheaza-dupa-459-de-zile-fara-guvern-1120835

[3] - http://en.wikipedia.org/wiki/Roe_v._Wade

[4] -http://en.wikipedia.org/wiki/Thirteenth_Amendment_to_the_United_States_Constitution


A2 (Noemi Suru)

In primul rand, diferenta dintre o revolta si nesupunerea civica este ca, in cazul celei de-a doua, impactul nu este daunator, dar este mai mare decat cel al unui comentariu public. Putem spune astfel ca impactul este destul de mare incat sa atraga atentia, dar nu reprezinta un pericol pentru societate. In plus, nesupunerea civica este definita ca un act nonviolent.

In cadrul acestui discurs voi vorbi in 2 puncte despre atacurile aduse de negatorul 1.

1. In cazul de fata, in cazul in care majoritatea, vrea o schimbare, nu cred ca e cazul sa vorbim despre o incalcare a libertatii unui alt om. Pentru a clarifica situatia, vom da un exemplu clar de nesupunere civica. Aceasta este Partida de ceai de la Boston. In cadrul careia, colonistii, si-au aratat nemultumirea aruncand din vapor, incarcaturile de ceai, in apa. In urma acestui eveniment s-au adunat reprezentantii celor 13 state la Philadelphia, unde au discutat problemele existente. La a doua intrunire, s-a redactat „Declaratia de Independenta”, document ce sta la baza Constitutiei Statelor Unite ale Americii, recunoscut ca un model de democratie. Prin acest exemplu, vedem clar cum democratia a luat nastere in urma unei nesupuneri civice. Cum atunci ar putea sa nu fie legitima intr-un asemenea system?

2. In al doilea rand, nesupunerea civica, chiar daca nu e singura cale de schimbare, este cea mai eficienta. Cum am mai spus, impactul acesteia este moderat. Adica destul de mare cat sa semnaleze o problema dar nu la fel de incisiv ca si o revolta spre exemplu. Este totodata adevarat ca nu toate schimbarile majore au aparut in urma nesupunerii civice, fapt subliniat in cele doua exemple ale negatorului 1. Cu toate acestea, nu se poate spune ca nesupunerea civica nu a adus nicio schimbare, dat fiind exemplul concret al Partidei de ceai de la Boston, care stim cu totii ca a dus in final la Declaratia de Independenta. In plus, pentru a clarifica situatia, inainte de a se lua o decizie, se ia in calcul si numarul oamenilor care vor schimbarea, astfel nu se va intampla ca pentru o minoritate sa se ia decizii care afecteaza majoritatea.

In concluzie, chiar daca nesupunerea civica nu este singura solutie de schimbare, ea este una dintre cele mai eficiente, fiind si neincisiva. In plus, doar prin nesupunere civica poate poporul intradevar sa guverneze cum ar trebui intr-o democratie adevarata.


N2 (Andrei Chiper-Leferman)


”O idee falsă, dar exprimată clar şi precis, va avea întotdeauna o putere mai mare în lume decât o idee adevărată, dar complexă”- Alexis de Toqueville

Într-o democrație, conform Declarației Drepturilor Omului, există principiul egalității sub lege [1], principiu care este menit să asigure protecție egală tuturor împotriva discriminării. Acesta apără în special pe cei aflați în minoritate sau lipsiți de putere politică și încearcă să asigure că toți cetățenii unui stat, indiferent de poziția lor în societate, răspund la fel în fața legii. Argumentele afirmatorilor însă se bazează pe o înțelegere eronată a democrației din moment ce susțin și insistă asupra faptului că un grup care reprezintă o majoritate are dreptul să își impună voința colectivă asupra minorității. Așa cum afirmă și N1, democrația nu trebuie să însemne tirania maselor asupra drepturilor minorității. Mecanismul prin care libertatea unora este încălcată de alții poate fi exprimat foarte simplu : impunerea intereselor unui grup va determina întotdeauna subminarea intereselor altuia. Așa cum ”drepturile unui individ nu ar trebui să fie supuse votului” [2], nici legile care susțin aceste drepturi, sub presiunile maselor.

Partida de ceai de la Boston nu a dus numai la apariția Declarației de Independență, ci a fost una dintre cauzele care au stat la baza declanșării războiul în colonii, sfârșit cu peste 50.000 de morți și răniți [3]. Astfel, deși pornind ca un act nonviolent, ea poate ușor degenera în violență sau război civil. Nu putem nici să considerăm tânărul stat american o democrație legitimă până la momentul abolirii sclaviei în 1865.[4]


Având în vedere cele spuse, considerăm că nu avem posibilitatea de a determina, dovedi, sau măcar defini eficiența unei mișcări de nesupunere civică, neștiind ce urmări va avea sau la ce riscuri este expusă populația. Chiar dacă o considerăm o cale spre schimbare, indiferent cât de nonviolentă și bine-intenționată ar fi, pur și simplu nu putem cunoaște consecințele ei pe termen lung. Exemplul Greciei rămâne elocvent : grevele generale din țară, având un impact puternic asupra economiei grecești, au costat atât sectorul de stat cât și sectorul privat sume enorme de bani. Parafrazându-l pe Milton Friedman, trebuie să judecăm o acțiune politică după rezultate, nu după intenții”. A promova nesupunerea civică înaintea altor forme de exprimare a societății civile ar fi în mod cert contra-productiv.

Mentalitatea de masă nu permite luarea unor decizii raționale. Prin urmare majoritatea formelor de nesupunere civică, analizate individual, nu au nici măcar o ideologie sau un scop comun. Singurul numitor comun care unește indivizii din cadrul unei astfel de mișcări este instinctul de turmă, tendința primitivă de a urma un lider sau o cale ce le-a fost impusă. Astfel, mișcarea de nesupunere va fi ea însăși supusă mereu manipulării și propagandei, iar oprimatul putând deveni oricând opresor.


Din moment ce A2 se exprimă în termeni vagi și nu oferă surse care să susțină afirmațiile sale, nu putem considera argumentele sale decât fiind simple speculații.

Considerăm și concluzia sa, conform căreia doar prin nesupunere civica poate poporul intradevar sa guverneze,a fi eronată logic, deoarece nesupunerea civică nu reprezintă o formă reală de guvernare, ci dimpotrivă, o piedică în calea ei.

Legitimitatea democrației se bazează tocmai pe stabilitatea guvernării sale în încercarea de a apăra în mod egal atât drepturile majorității cât și ale minorității. Într-un stat de drept nesupunerea civică nu ar avea justificarea morală sau politică necesară.[5]

**************************************************************************************

[1] http://www.un.org/cyberschoolbus/humanrights/declaration/7.asp

[2] Ayn Rand, "Collectivized 'Rights,'" The Virtue of Selfishness.

[3] Howard H. Peckham, ed., The Toll of Independence: Engagements & Battle Casualties of the American Revolution (Chicago: University of Chicago Press, 1974), xii.

[4] http://en.wikipedia.org/wiki/Slavery_in_the_United_States#Emancipation_Proclamation

[5] http://plato.stanford.edu/entries/civil-disobedience/#Jus



Decizia:

Teodora Graur

Felicitări ambelor echipe pentru o dezbatere structurată și documentată, mi-a făcut plăcere să citesc discursurile.

Decizia mea se bazează pe două arii principale de conflict, care s-au distins la finalul dezbaterii:

1. Este legitim ca un grup de oameni, care nu reprezintă în mod oficial populația unei țări, să ia acțiune și să decidă pentru majoritate?

Afirmatorii susțin că voința colectivă este mai presus de lege atunci când legea nu mai reflectă valorile și interesele comune, dar se pune problema în ce măsură această voință colectivă este reprezentativă și daca este justificat ca aceasta să primeze, indiferent de ce exprimă. Negatorii arată prin exemplele folosite că uneori voința unui grup poate merge în direcții care nu sunt neapărat în interesul întregii societăți (”jumătate dintre români doresc introducerea pedepsei cu moartea”) și, mai mult decât atât, impunerea intereselor unui grup va determina întotdeauna subminarea intereselor altuia. Prin urmare această arie de conflict este câștigată de echipa negatoare.

2. Este nesupunerea civică este cel mai eficient mijloc de schimbare, în contextul în care într-o democrație există și alte instrumente de exprimare a opiniei colective?

Inițial echipa afirmatoare argumentează că actul de nesupunere civică este singura metodă de impunere a voinței poporului atunci când conducerea refuză să o asculte, după care acceptă și existența altor căi, cu amendamentul că nesupunerea civică este cea mai eficientă. Însă atunci când se analizează impactul unui astfel de act, afirmatorul 2 spune că ”înainte de a se lua o decizie, se ia în calcul și numărul oamenilor care vor schimbarea, astfel nu se va întampla ca pentru o minoritate să se ia decizii care afectează majoritatea ”. În aceste condiții nu mai este clar dacă acțiunea de nesupunere civică va avea puterea să schimbe ceva și dacă schimbarea reflectă într-adevăr voința populației. În plus, echipa negatoare vine cu exemple care arată că mijloacele de exprimare garantate prin lege dau rezultate (legalizarea avortului, abolirea sclaviei) și posibilele consecințe negative sunt mult mai reduse (spre deosebire de Partida de ceai de la Boston care a dus la un război civil). Nesupunerea civică, prin natura ei – act împotriva legii, presupune mai multe riscuri și efecte pe termen lung care nu pot fi anticipate. În acest context nu este justificabil să promovezi nesupunerea civică înaintea altor forme de exprimare a societății civile.

În concluzie, decizia mea merge către echipa Negatoare.

Feedback individual:

A1: (25 = 12 + 8 + 5)

- felicitări pentru un discurs foarte bine structurat și documentat, apreciez trimiterea către niște exemple concrete de acte de nesupunere civică; discursul trasează clar argumentele afirmatoare și stabilește un cadru concret al dezbaterii

- atenție la utilizarea statisticilor - procentele ce vin în sprijinul argumentului 2 sunt valabile doar pentru România și s-ar putea să nu reflecte situația la nivel regional/global; pe viitor, când folosiți statistici analizați mai întâi relevanța lor

N1: (27 = 14 + 8 + 5)

- apreciez contraargumentarea punctuală și documentarea făcută

- folosești exemple foarte bine punctate, dar îți recomand să nu lași arbitrul/echipa adversă să intuiască concluzia argumentului construit pe baza acestor exemple, ci să o formulezi tu clar; în special când faci analogii, arată de ce sunt relevante și pentru cazul general (de exemplu, când explici cum au stat belgienii fără guvern, concluzia ar putea fi că ”o democrație poate funcționa și fără guvern central, fără să fie nevoie de acte de nesupunere civică”)

A2: (21 = 10 + 7 + 4)

- din păcate aici s-a șubrezit linia de argumentare afirmatoare

- atenție la alegerea exemplelor atunci când vrei să ilustrezi un argument: exemplul cu Partida de ceai de la Boston a fost relevant ca model de act de nesupunere civică, dar nu ai luat în calcul toate consecințele acelui act, ceea ce a funcționat în detrimentul vostru la final

- din motivul de mai sus este recomandat să nu îți bazezi toată resusținerea cazului afirmator pe un exemplu, îți poate strica întreaga linie argumentativă; în deschiderea discursului A1 aveați cel puțin două exemple de nesupunere civică ce puteau fi detaliate, cu efecte benefice asupra societății, erau mai recente și mai greu de contrat

N2: (26 = 13 + 8 + 5)

- un discurs bun, care și-a îndeplinit rolul de sumarizare a dezbaterii

- atenție la introducerea de argument nou (”mișcarea de nesupunere va fi supusă manipulării”); este tardiv să folosești idei noi în ultimul discurs, deoarece afirmatorii nu mai au șansa să le contraargumenteze și ca arbitru nu le pot lua în seamă

A1 -> 25 puncte
N1 -> 27 puncte
A2 -> 21 puncte
N2 -> 26 puncte
Castiga echipa:

Andrei si Lucian 428 (negatoare)


Amendamentul meu la arbitraj este acela că afirmația colegului meu Andrei - ”mișcarea de nesupunere va fi [...] supusă manipulării” vine în completarea şi susţinerea afirmaţiei din finalul discursului meu - "A forţa prin nesupunere civică politici publice [...] înseamnă subminarea democraţiei şi impunerea unei dictaturi unui anumit grup arbitrar autoales (majoritar sau nu)". Pe cale de consecinţă, nu face obiectul regulii fair-play de a nu introduce argumente noi.
Cât priveşte observaţiile arbitrului direct îndreptate spre mine, le consider foarte corecte şi le voi lua în considerare.

Acest meci a fost un test foarte bun (şi reuşit cu brio) pentru mine şi cred că şi pentru Andrei. Capacitatea de a argumenta măcar decent şi de pe poziţia opusă valorilor tale este importantă şi chiar necesară pentru a putea argumenta cât mai bine propria poziţie atunci când este necesar.

Vă salut cu respect,
Lucian Vâlsan.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails