luni, 30 august 2010

Pauză...

Pe-aici o să mai întârzii să dau întrucât de doar trei zile ce m-am mutat în casă nouă la Cluj şi acuş vine şi-un examen.
Pur şi simplu am prea multe pe cap şi momentan timpul pentru blog nu-l regăsesc.
O să revin când se vor mai aşeza lucrurile.

Vă salut cu respect,
Lucian Vâlsan.

P.S.: Urăsc visceral tramvaiul 102 (Mănăştur - Muncii) din Cluj Napoca!

duminică, 22 august 2010

Nunţi, botezuri, cumetrii, avorturi...

...luări din moţ, parastase, onomestici, internări la "nebuni", pomeni de 3,6,9,15,40 de zile, juma' de an, un an şi alte "evenimente" care dau legitimitate unei adunări mai mari de băbăret şi moşnegăret, componenţi ai unei familii lărgite pentru a chiui până-n zori şi de a-mi tulbura mie nervii şi somnul.
În fiecare an în Municipiul Bârlad, de vreo 100 de ani încoace, în perioada 14-29 august are loc Bâlciul Anual. Booon.
Pe vremuri, marea gălăgie în perioada asta o reprezenta Bâlciul. De la intrarea în Noul Soviet European (U.E.), pentru Bâlci s-a stabilit o limită legală de decibeli astfel că abia se mai aude Bâlciul de aici de la mine din vârful dealului şi asta după ora 1:30 când în restul oraşului se stabileşte o oarecare linişte şi zgomotul Bâlciului se propagă mai bine.
Şi oricum, Bâlciul e închis între orele 4:00 şi 7:00.
Şi, cu toate acestea, bine intenţionat să mă culc în jurul orei 1:00, azi noapte am adormit abia după ora 6:00. Motivul? O nuntă care nu se mai termina şi care se auzea de 3 ori mai tare decât ar fi visat să se audă Bâlciul în vremurile bune şi, colac peste pupăză şi destul de aproape de casa mea astfel că simţeam că am boxa la mine în cameră şi nici într-un caz la circa 1, 5 km depărtare.
La ora 00:00 şi-au tras cu artificii şi apoi au continuat să răcnească până la 6 dimineaţa băi nene.
Am adormit la 6:30... cine să se mai trezească la 10:00 ?! Fratele lu' Dan Spătaru că eu sigur nu!
Despre rolul în sine al nunţilor şi inutilitatea unui astfel de eveniment nu am să discut acum că n-are sens.
DAR, dacă tot vrei s-o faci, n-ai putea să o faci fără să ţii juma' de oraş treaz până-n crucea dimineţii?! O să-mi spuneţi că era sâmbătă spre duminică şi, prin urmare, era legal. Ok, aşa să fie. Şi atunci ce căuta Miliţia pe 1 decembrie (tot sâmbătă spre duminică) 2007 când la BT-NN era concert?
Adică ce PeLicanul Mariei, nunţile, botezurile, cumetriile şi avorturile au voie să behăie până dimineaţa dar un concert live de muzică decentă nu. Păi să nu vă dau cu Miliţia-n cap?
Pentru Bâlci există lege şi pentru muritorii de rând există lege. La fel cum şi pentru "sensibiloşi" se poate face caterincă prin ziar că vezi-doamne ce deranjaţi sunt ei de tinerii care joacă fotbal. DAR, pentru cumetriile şi avorturile care ţin TOT oraşul treaz TOATĂ noaptea, nu se poate face nimic.
La cât de tare se-auzea pariez că petrecerea de avort spontan avea loc vis-a-vis de sediul Poliţiei Municipale. Ori erau cumva şi distinşii oameni ai legii la petrecere?!
N-aş avea nimic împotriva lor. Să se distreze că doar viaţa-i scurtă şi trebuie trăită. Dar având în vedere de câte ori am fost nevoit să duc muncă de lămurire cu oameni ai legii pentru că aveam îndrăzneala şi eu de a mă distra măcar de două ori pe an cu muzica mai tare, mă simt îndreptăţit să comentez.
Încetul cu încetul ajunge civilizaţia şi la Bârlad şi "cârciumile pentru nunţi" sunt din ce în ce mai în afara oraşului dar mai e mult până departe...
Eh... înghit în sec şi-mi spun că mai e puţin şi scap de zona asta unde doar meltenii cu bani au voie să se distreze. Încă puţin şi scap de zona asta.

Vă salut.

joi, 19 august 2010

Ca studentul amărât - Cheile Bicazului

Rămăsesem dator cu câteva imagini şi relatări de la "suprafaţa locului".
M-am lăudat în articolul anterior c-am fost la Cheile Bicazului. Am fost... în stil studenţesc şi ca vai mama mea dar am fost.
Frumos loc!
Era unul din locurile naturale din ţărişoară unde în mod surprinzător nu fusesem. Şi acum ştiu şi de ce - pentru că nu am maşină.
Există legătură feroviară până acolo însă linia a fost fie vândută celor de la Carpatcement (care printre altele a fost cumpărată la rându-i de un grup evreiesc), fie dezafectată.
Ba mai mult, deşi mă aflam în Buhuşi, localitate care feroviar se află între Bacău şi Bicaz, trenurile erau la ore imposibile.
În fine, m-am trezit pe 8 august şi cu prietena de mână am urcat în impresionantul "expres" personal Bacău-Piatra Neamţ.
Păcat că mai nou este izolată din punct de vedere feroviar, dar clădirea în sine a gării din Piatra Neamţ îmi place mult.
În fine, o dată ajunşi aici, mergem la autogară (care spre deosebire de Bacău, unde e la 3km, se află fix în spatele gării feroviare) unde aflăm că maxi-taxi spre Bicaz sunt din sfert în sfert de oră.
Ştiind că nu avem de ce să ne grăbim, mergem către un magazin alimentar, încărcăm o sacoşă cu de-ale gurii, ceva lichid şi pornim.
Ajunşi în Bicaz, constatăm că maxi-taxiul cu pricina nu merge spre judeţul Harghita aşa că n-avem nicio şansă să ajungem la Chei.
Nu ne lăsăm păgubaşi, mergem puţin prin minuscula localitate Bicaz şi ieşim la clasicul "ia-mă nene".
Dotaţi cu o foaie pe care trona mare "Bicaz Chei", începem să facem cu mânuţa în speranţa că ia cineva şi doi studenţi amărâţi dornici să vadă nişte locuri faine.
Într-un final, un nene cu o maşină cu 8 locuri îşi face milă de noi şi ne ia.
Prietena mea, avea statut de cunoscătoare a locului întrucât mai trecuse de două ori pe-acolo şi chiar oprise o dată.
Ei... chiar şi-aşa, cum ne şade bine, am coborât greşit în centrul localităţii Bicaz Chei, de-acolo până efectiv în Parcul Naţional fiind cam 3-4 km.
Salutăm chiar şi o bornă kilometrică pe care scria: Lacu Roşu - 12km.
Super tare, mergem 12 km pe jos.
Oricum, se vedeau în depărtare Cheile Bicazului şi, în ciuda căldurii, mergeam pe marginea drumului cu tărie că vrem să vedem locuri faine.
Până una alta, mi-am clătit ochii cu porţi de genul celei din imagine, porţi care mie mi se par foarte interesante. Dacă n-ar fi fost şi câte-un simbol cre(ş)tin în aproape fiecare curte, chiar aş fi putut spune că m-am îndrăgostit de localitatea Bicaz-Chei întrucât în rest totul era foarte rustic.
După câţiva kilometri, au început locurile faine dar, având în vedere că ne aflam pe unul din drumurile care leagă Moldova de Ardeal, evident multe maşini şi mulţi cocalari care opreau să vadă şi ei locurile faine şi eventual să le devasteze.
Decorurile sunt cu adevărat superbe însă, din păcate, în unele locuri Bicazul (care arată mai degrabă a pârâu pe această porţiune) este plin de deşeuri (de la cine oare?) şi au apărut chiar inscripţii şi pe monumentele pietroase ale Mamei Naturi.
Inscripţii cu "Cutărescu+Futilica=Love". Îmi venea să vomit.
Uite că şi eu m-am dus cu prietena dar am admirat în tăcere minunăţiile naturale, am mâncat în linişte, am cărat deşeurile pe jos în sacoşă până am ajuns în localitatea Lacu Roşu, judeţul Harghita şi le-am aruncat la coş lăsând locurile naturale în urma noastră exact aşa cum le-am găsit.
Oare alţii chiar nu pot face aşa? (Mai multe poze pe facebook unde o să găsiţi şi aia cu îndrăgostiţii care scrijelesc Cheile Bicazului)
Băi nene, era plin de maşini pline. Cu căţel, cu purcel, cu cârdul de plozi şi manelele la maxim, tot poporul oprea acolo de n-aveam loc să fac şi eu o poză decentă fără să aud înjurături, manele şi urlete de plozi frustraţi.
În fine, după ce am făcut un sac de poze, am făcut pauză să mâncăm, ne-am continuat drumul spre localitatea Lacu Roşu.
Nu sunt foarte mulţi kilometri dar mers în urcare şi pe serpentine, se parcurge destul de greu şi pe jos şi cu maşina.
Ei, cum să nu fiu enervat şi cum să nu evit să spun că Bârladul este în judeţul Vaslui?!
Băi tată, e un tunel important între două monumente ale naturii foarte faine! Şi ce faceţi mă?
Mi se bârlăre mie de WC Vaslui şi de Peluza lu' Peşte Prăjit. FC Vaslui - Lille 0-5, pronosticul meu! Aşa, ca să vă treacă să vă scrijeliţi numele infect pe monumentele naturale faine ale ţării!
De ce nu pot şi galeriile româneşti să-şi susţină echipele sufleteşte şi pe stadion. Pfff.
Atâta mai ţin şi eu minte din clasa a VIII-a de la latină (obiect de la care am chiulit masiv): Nominam scriptorum, scripco rocorum!
Ah, am uitat să spun: de cu vreo 2 km înaintea tunelului şi până la intrarea în localitatea Lacu Roşu, toate bornele kilometrice sunt vopsite în alb. Era foarte enervant că nu puteam şti cât mai avem de mers până la destinaţie.
În fine, depăşind momentul cu galeriile iresponsabile ale echipelor româneşti şi cocalarii care răcnesc tulburând liniştea naturii şi plozii frustraţi, continuăm să mergem.
Cam când nu prea ne mai simţeam picioarele, vedem o pancardă pe care scria "Lacu Roşu". Aia-i tati! Am mers pe jos din judeţul Neamţ în judeţul Harghita!
Imediat am căutat un loc unde putem să ne băgăm picioarele-n Bicaz, la propriu.
Erau 33 de grade, chiar dacă eram în vârful muntelui şi totuşi apa Bicazului era atât de rece... pfoai... lux având în vedere că mă dureau tălpile groaznic.
Aveam 8 ore de când plecaserăm din Buhuşi şi totuşi, după ce am ieşit din Bicaz şi m-am încălţat, aveam senzaţia că abia acum plecasem la drum.
E foarte reconfortant să stai aşa cu picioarele într-un râu de munte în miezul verii după un drum parcurs pe jos.
În fine, după ce nu prea pricepeam noi cum naiba e aşezată localitatea harghiteană, ne-am prins şi am găsit şi celebrul Lac "Roşu" care nu era prea roşu (da, ştiu, seara în amurg când bate soarele "câş" are culoare roşiatică).
Desigur, cei din Buhuşi cu care mai conversaserăm spuneau că e doar "un lac cu cioate şi cu culoare cam câcănie".
Ce-i drept, cam aşa-i, da' peisaju-i fain.
"Trasu'" cu barca era 15 lei (scump dom'le scump) aşa că ne-am abţinut.
Oricum fuseserăm pe toate marginile accesibile de pe mal şi cam tot pe-acolo mergeau şi bărcile că-n rest nu aveau loc de "cioate" aşa că investiţia ar fi fost inutilă.
După ce mi-am băgat picioarele şi-n Lacu Roşu, am făcut câteva poze prin împrejurimi, am ascultat Turnul Babel de-acolo căci se-auzeau simultan portugheză, spaniolă, italiană, maghiară, rusă, ucraineană, poloneză, engleză, greacă şi română cu accent moldovenesc.
N-am ales bine momentul, era totuşi dumincă. Erau prea mulţi oameni pe-acolo.
Am mai zăbovit puţin şi am mers înapoi către drumul naţional unde, cu o hârtie pe care scriseserăm "Bicaz - Piatra Neamţ", am început din nou să facem cu mâna.
Aflăm de la localnici că în curând avea să treacă un autobuz.
După vreun sfert de oră, vine şi autobuzul Cluj Napoca - Piatra Neamţ condus de un moş senil (corect politic ar fi "un domn în vârstă uşor dezorientat") care a oprit vreo 200 de metri mai încolo de staţie (să fi văzut un grup de amărâţi alergând după autobuz, faină imagine).
Moşul habar n-avea cât să ne ia de acolo până la Piatra Neamţ. Adună el, scade, împarte kilometrii cu numărul lui de la pantof şi ne spune că ne costă 12 lei de persoană (60 de km). Mi se păru cam mult dar problema mai mare era că nu era niciun bancomat prin preajmă iar eu şi prietena aveam doar 21 de lei (sadic, dar nu ne ajungea).
Îi spunem moşului să ne dea până la Bicaz (pe sistemul "mai vedem noi de-acolo"). Până acolo ne-a luat 10 lei (adică 5 lei de fiecare).
Totuşi, având în vedere că-l bătuserăm la cap mult cu Piatra şi cu bilet de Piatra, moşul a uitat că într-un final i-am dat doar până la Bicaz.
Când să ne apropiem de Bicaz prietena-mi spune: "Ştii ce? Ia hai să coborâm la Piatra că şi-aşa moşu' nu ştie!".
Şi aşa a fost, a trecut prin oraşul Bicaz ca vântul şi a mers întins până în autogara Piatra Neamţ. Am coborât pe uşa din spate ca să nu dăm ochii cu el şi uite-aşa am venit mai ieftin.
Spre norocul nostru am ajuns foarte bine în Piatra căci numai 40 de minute ce-aveam de aşteptat până să avem tren până la Buhuşi.
Cu tot cu căruţa Piatra Neamţ-Bacău, la 21:30 eram înapoi la Buhuşi. A urmat un somn lung şi mult amuzament pe seama moşului senil.
V-am povestit cu detalii (bine, şi pentru că aşa fac de obicei) pentru a vă recomanda şi dumneavoastră să vizitaţi acele locuri minunate şi, mai ales, să observaţi că nu este chiar atât de costisitor să mergi şi să vezi locurile faine ale ţării. Tot ce-ţi trebuie este chef, răbdare, câţiva nu foarte mulţi bănuţi şi un strop de nebunie!

Vă salut cu respect,
Lucian Vâlsan.

luni, 16 august 2010

Incursiune în Bucureşti

Pff... iar a trecut o eternitate de când nu am scris.
Ei las' că-mi trece că nu-s obsedat de blogul meu şi nu-mi pasă de numărul de vizitatori. Sau cel puţin aşa spune un test stupid de pe site-ul clopotel.ro .
Ar trebui să intru mai des acolo că acolo mereu apar chestii stupide şi mereu poţi fi surprins cu ceva nou.
Aşa... despre ce vroiam să scriu? Ah da... că am fost la Bucureşti.
Asta-i o poză şuie, făcută din mers şi uşor neclară a Arcului de Triumf. Specific mie deci e clar că-i făcută de mine.
N-am stat mult; efectiv în Capitală am stat 28 de ore. Suficient cât să mă enervez, să mă minunez de cloaca de proşti dar şi să mă amuz.
Am fost să-mi vizitez un prieten că altfel nu mă sinchiseam.
Am plecat din Bârlad pe 30 iulie cu acceleratul de ora 8:00 şi care, surprinzător a sosit la timp şi a ajuns la timp şi în Bucureşti chiar dacă la un moment dat avea aproape o oră întârziere.
A mers cu viteză de Inter-City (21 de minute de la Ploieşti Sud la Bucureşti Nord e ceva!) şi a recuperat tot.
Capitala? La fel cum o ştiam de acum câţiva ani când fusesem ultima oară, poate mai puţin jegoasă totuşi faţă de atunci. Câinii aveau acum cercel dar tot mulţi cu spume erau, tot agresivi noaptea iar fătucile drogate cu extazy, ketamină sau cocaină care se plimbă tot oraşul cu metroul tot n-au dispărut.
Ce-i trist e că am văzut fătuci care aveau maxim 16 ani într-o stare deplorabilă aflate vizibil sub efectul drogurilor foarte tari (de la cocaină în sus).
Bine că se ocupă Miliţia de drogalăii bătrâni dar de viitorul ţării i se rupe.
Dincolo de asta, la Bucureşti în principiu se găsesc de toate, inclusiv afişe prin care eşti rugat să ai minimumul de decenţă şi să nu te pişi direct pe uşa şantierului şi să foloseşti WC-ul care, în fine, e cam la 2km de afişul cu pricina deci dacă te "taie"... ai cam pus-o!
Bine că poţi folosi WC-ul Gării de Nord care e la doar 400 de metri de afişul cu pricina dar acolo trebuie să ai şi verzişori, măcar 2 căci 2 lei costă să depui să stropeşti în buda gării. Tot 2 lei e şi în judeţul Harghita, dar despre asta în articolul viitor.
O dată-n plus mi-am confirmat mie însumi că Bucureştiul chiar este mult prea mare pentru gustul meu şi-ţi mănâncă o grămadă de timp pe drumuri că faci câte-o oră de colo până colo, chiar şi cu metroul. Dacă nici nu ştii unde să schimbi (bine măcar că asta ştiam) faci şi câte două ore!
Am remarcat însă că ambasada Boliviei de pe (sau ar trebui să spun "după" că doar de Bucureşti vorbim) Bulevardul Kiseleff arată mai rău decât fostul sediu Bankop din Bârlad, în varianta nerenovată nu cum e acum că acum e luxos!
Parcul de pe acelaşi bulevard e la fel de sec ca înainte, Cişmigiul e mai urât ca niciodată iar parcul IOR este acum surprinzător de curat! Încă mai are până ajunge din urmă parcul Central sau parcul Haţeganu din Cluj la capitolul curăţenie dar este un imens progres.
Parcul IOR însă are o mare problemă - ai şanse mari să te pierzi în el... bleah! Fain e că are băltoacă în mijloc. Atât de fain că te poţi bucura de un aer vag mai răcoros (nu există rece în Bucureşti în luna iulie, asta-i clar!) dar cu bonusul de ţânţari aferent.
Adevăru-i că Bucureştiul poate fi şi frumos dacă ştii cum şi unde să trăieşti. Bucureştiul chiar poate fi aşa cum îţi doreşti dacă ştii cum să "ţi-l faci".
Fântâna aia arteziană e bună cam până pe la 10 şi după ora 19:00. În rest... nici dacă te contopeşti cu ea nu faci faţă căldurii infernale.
Noaptea la ora 00:00, în parc, şi tot erau 29 de grade. Vă daţi seama cam cât e între maşini direct la soare?!
Mă distra când auzeam în căşti la radio că acum la Bucureşti sunt 33 de grade. Unde mă tată? În frigider poate că pe stradă sub 45 nu erau sigur!
Regret că nu am făcut poză şi la kitsch-ul arhitectural de vis-a-vis de casa lui Boc (adică sediul Guvernului).
Tot acolo în piaţa Victoriei, se află un bloc de 10 nivele ce arată ca vai de mama lui. Nu asta-i problema. Problema e că fix lipită de bloc (deci, tehnic vorbind, e aceiaşi clădire) tronează un corp numai din sticlă şi care chiar arată a construcţie a mileniului III, epoca super-modernă.
Vă închipuiţi cum arată un bloc construit în 1980 (dacă nu şi mai devreme) fix lipit de o clădire numai din sticlă? E similar cu kitsch-ul urbanistic reprezentat în centrul Clujului unde sediul Băncii Transilvania tronează în imensitatea lui sticloasă între clădiri din secolele XVIII-XIX nerenovate.
Măcar de renovau blocul ăla, ce naiba. E totuşi vis-a-vis de Guvern nu în Pantelimon fir-ar mama ei de treabă.
Deşi am stat puţin, am umblat destul de mult căci am încercat să mă văd cu cât mai mulţi oameni într-un timp cât mai scurt, tocmai ca să evit să stau prea mult în oraşul ăla cu 6 (sau 7?) sectoare şi metrou.
Mă plâng de căminele din Cluj şi mă refugiez la chirie? Vai de capu' meu ce fel arată căminele din "campusul" Agronomie. Ghilimelele sunt pentru că eu chestia aia n-aş numi-o campus nici în 10 vieţi.
Şi totuşi, deşi arată rău, bine măcar că este căci la ce folos că-n Cluj arată bine dar sunt puţine şi dorm studenţii în maşini şi în gară sau se lasă de facultate?!
Aşadar, o dată-n plus reiterez cu amintiri proaspete: Bucureştiul e urât, plin de blocuri şi maşini (enorm de multe, prea multe pentru sănătatea mea), foarte călduros (dezavantajos vara) dar şi plin de posibilităţi motiv pentru care unii aleg compromisul şi înghit dezavantajele.
Am revenit la Bârlad a doua zi seara şi 48 de ore mai târziu am plecat în direcţia Buhuşi-Piatra Neamţ-Cheile Bicazului-Lacu Roşu.
Despre astea în articolul viitor.

Vă salut cu respect.

marți, 3 august 2010

Mediul ONG arădean - Ofensiva tinerilor partea a II-a

Continui astăzi cu relatările mele subiective în ceea ce priveşte trainingul desfăşurat la Arad luna trecută, training la care am participat şi mulţumit-am fost deloc.
Am întârziat cu relatările căci a trebuit să mai merg ici colo prin ţară că deh... banii-s buni dar trebuiesc şi făcuţi. Unde rămăsesem? Ah... da.

Pre-departure training

Aici rămăsesem.
Ajunge toată lumea la training, inclusiv suspectul "grup din Timişoara" şi, ca la orice training, începem să ne prezintăm. Salut, eu sunt Stan Buzatu' din comuna Dă-i cu altu'... şi din alea,.
În fine, trainerul(despre care îndată am să comentez) a vrut să fie el mai special şi a ales un fel de joc pentru prezentare dar ideea era aceiaşi.
Ei bine, acesta a fost singurul moment când grupul din Timişoara plus încă vreo 4 participanţi chiar au vorbit. După acest moment, absolut toţi au amuţit până la finalul stagiului, cel puţin în timpul trainingurilor căci în cluburi, la hotel frecând creierii altor participanţi şi în general în pauze erau foarte activi debitând trepanaţii de puteam voma de 30 de ori pe minut la ce inepţii debitau.
Apoi, a urmat un exerciţiu de tip "Familie&Relaţii" pe TPU. Exerciţiul încerca să creeze un conflict de valori printr-o poveste stupidă, incompletă şi profund interpretabilă.
Ei bine, dacă la acest exerciţiu a mai fost cum a mai fost, punctul forte s-a atins în a doua zi când grupul de 28 a fost împărţit în două şi puşi să dezbată un subiect. Moţiunea? "Statul ar trebui să ia măsuri mai drastice în ceea ce priveşte ţiganii". Mă rog... exprimarea trainerului a fost mai corectă politic şi a spus "populaţiile rroma" şi, desigur, aproape toţi au întrebat la unison: "ce-i aia?".
Spre bucuria mea am "picat" în echipa afirmatoare. Nu existau reguli ca la o dezbatere de competiţie ci 2 oameni stăteau în faţă şi atunci când unul din grupul tău vroia să ia cuvântul, îl bătea pe umăr pe unul dintre cei doi şi acela trebuia să plece şi să lase locul.
Chiar dacă nu convenea multora, eu am stat aproape toată dezbaterea acolo căci nu prea era nimeni curios să mă înlocuiască deşi mă rugam de ei să vorbească şi să mă mai lase în pace.
Atunci l-am remarcat mai puternic pe Andrei, singurul dintre cei 27 cu care am schimbat foarte multe cuvinte şi pe care l-am remarcat din prima ca având inteligenţa necesară să mă combată. Ulterior, la o privire atentă am mai remarcat încă vreo 5-6 oameni dar chiar nu mă puteam împărţi.
Andrei a fost în echipă cu mine iar scorul final al dezbaterii a fost dezastruos: 11-3 pentru noi, un singur argument fiindu-ne contracarat în vreme ce noi am contracarat nu mai puţin de 8. Cel mai mult am stat eu cu Andrei, poate şi pentru că ne simţeam direct implicaţi căci "dragostea" mea pentru ţigani este una atât de mare încât deseori mă întreb de ce mareşalul n-a mai putut conduce.
Tot în acest moment, trainerul şi-a ieşit din minţi (deşi el se lăudase că el ne va testa nouă nervii) căci eu şi Andrei l-am tocat mărunt. Atunci trainerul a scăpat porumbelul către Andrei: "Oricum aproape sigur tu nu mergi în Ungaria căci noi nu primim rasişti în proiectul nostru".
Aha... e clar. În acel moment eram 110% convins că nu merg nici eu şi acum singura întrebare pertinentă rămasă era... cine e al treilea exclus?!
În prima zi trainerul a spus: "Vreau să aud păreri, vreau să văd oameni care-şi pot susţine argumentat punctul de vedere. Nu avem nevoie de "yes-meni" ci de oameni care ştiu ce vor". Ei
bine, exact oamenii care-au făcut asta au fost excluşi.
Restul joculeţelor de la training mi le amintesc destul de mine dar nu consider că merită să povestesc despre ele aici căci toate sunt de un nivel pentru maxim clasa a VI-a, în condiţiile în care cel mai tânăr participant avea 17 ani şi cel mai în vârstă... atenţie... 27!
Participanta de 27 nu ştiu eu ce posibilităţi reduse are din moment ce a absolvit două facultăţi, locuieşte în Bucureşti iar tatăl ei este preot. Da' în fine, poate mi se pare mie că am obiceiul de a fi paranoic uneori. Totuşi, bilă neagră. Câte erau? 10 până acum.
La acest training, cuvintele de ordine au fost "prostia şi trepanarea - virtuţi necesare". S-a promovat în draci "toleranţa" dar nu aşa cum o înţeleg oamenii normali ci toleranţa ca echivalent al înghiţirii prostiei în stare pură şi mângâierii pe cap a prostului şi includerea lui.
Cum mama dracului să faci incluziune şi să fii tolerant când subiectul este despre politică internaţională iar ăia nu ştiu câte urechi au în cap?!
Cum să fii tolerant cu unul care nu e-n stare să-ţi vorbească în faţă aşa că-ţi sugerează să te bărbiereşti prin bileţel scriind "barerestete"?!
"Nu dom'le... ştii... nu se punctează cunoştinţele ci atitudinea". În paştele mă-sii limba română e simbol naţional iar atitudinea trepanaţilor ălora era una de sictir asupra limbii române.
Când au început să anunţe cine a fost selectat şi am văzut că încep să strige numele celor din grupul din Timişoara, eu şi Andrei ne-am felicitat reciproc căci ştiam sigur că noi suntem cei care nu merg, având în vedere că unul s-a retras pe parcurs, prin urmare doar 2 trebuiau să "zboare". Şi aşa a şi fost!
Pe tot parcursul stagiului mi s-a reproşat că nu sunt satisfăcut şi că nu zâmbesc. Cum mama dracului să zâmbesc în faţa unor asemenea imbecili?!
Ei bine, după ce am fost anunţat că nu merg, atunci am zâmbit sincer pentru prima şi singura dată căci în sfârşit mi se dădea dreptate.
Pe tot parcursul trainingului am încercat să demonstrez că nu există incluziune, nu există toleranţă şi că nu există valori pe care ONG-ul "Ofensiva Tinerilor" să le respecte. Şi aşa era!
Cei care spun ceea ce gândesc, cei care gândesc altfel decât doctrina de partid şi de stat şi cei care în general nu au orgasm intelectual la ideea de Uniunea Europeană sunt excluşi.
Mi s-a demonstrat că aveam dreptate că UE este un sistem totalitar, că acel training era unul de îndoctrinare întru corectitudinea politică şi că în general societatea te învaţă să nu spui ce gândeşti.
Vreo câţiva participanţi au fost uşor dezamăgiţi de faptul că nu am fost selectaţi (conştienţi fiind de faptul că eu şi Andrei eram singurii care ştiam în mod real cu ce se mănâncă montajele video care, printre altele, era principala sarcină a proiectului) dar majoritatea covârşitoare de trepanaţi erau şi ei fericiţi că au scăpat de ăia care trăgea de ei să gândească pentru ei şi să nu mai lase pe alţii să ia decizii în locul lor.
La urma urmei, tot răul spre bine căci la Budapesta pot ajunge şi pe cont propriu că nu e ca şi cum am ratat o plecare la Beijing (unde e puţin probabil s-ajung curând din lipsă de bani) şi, dacă e până-ntr-acolo, decât să ţin de mânuţă de dragul toleranţei şi incluziunii nişte oameni cu IQ şi cunoştinţe submaimuţale, mai bine-mi văd de-ale mele care-s mult mai urgente aici în România.

Despre Dani

Să povestim un pic şi despre trainer.
Trainerul a cărui cuvânt a contat cel mai greu (aşa ar fi logic, după mine căci el a petrecut cel mai mult timp cu grupul) este un domn la maxim 30 de ani care face bani din postura de trompetă a îndoctrinării bruxelliene către tineri a căror minte e virgină la aceste idei. Bravo lui! Serios vorbesc! Bravo lui!
Nu-i port pică întrucât eu eram mult prea în stare să-l contrez şi dacă mă păstra pe mine, nu-i mai putea îndoctrina pe restul iar UE are nevoie de oameni care să creadă necondiţionat în Uniunea Republicilor Socialiste Europene şi în general în mentalitatea de tip Occidental.
Deşi poate era de aşteptat să torn cu înjurături, sincer apreciez cum a reuşit să-şi păstreze mult timp firea în ciuda faptului că-l contram constant şi-i demonstram în repetate rânduri că la retorică îi sunt superior. Nu sunt prea mulţi oameni pe care să vreau să-i contrez şi care să stea 3 zile câte 8 ore pe zi pe lângă mine şi să-şi piardă firea doar de două ori!
Dani este un tip destul de inteligent, conştient că deseori spune tâmpenii pe care nici el nu le crede dar reuşeşte să convingă pe unii că el chiar crede ceea ce spune şi ştie bine să se eschiveze atunci când i se scoate în evidenţă că se vede că nu crede. (s-a înţeles ceva din propoziţia asta?)
Totuşi, mă aşteptam la o opoziţie mai clară şi la argumente mai inteligente. Din păcate nu am găsit în Dani un adversar de dezbateri foarte competent ceea ce m-a cam întristat.
Am văzut traineri mai inteligenţi. Bilă neagră. 11 până acum.

Despre foto/video

La urma urmei eu m-am dus acolo pentru partea de foto-video în speranţa că voi putea lucra pe scule mai bune decât ceea ce am folosit eu până acum şi voi învăţa (sau măcar mă voi iniţia) în vreun soft de care nu m-am atins până acum.
Din păcate trainingul de foto-video l-am petrecut în balcon stând la bârfă cu Andrei căci trainingul era adaptat la nivelul "grupului din Timişoara" şi ne învăţa cum să lucrăm în... Movie Maker? Ce mă? What the fuck? Hva FAEN? Păi ditamai proiectul şi un "kil" de bani turnaţi de UE şi voi lucraţi în Windows Movie Maker şi cu camere video de tip "săpunieră" de camera mea video aia mai slabă e net superioară tuturor celor de le-aveţi voi în dotare?! Hai flit!
Practic, nu aveam de ce să mă mai stresez pentru nimic. Şi-n plus, marea aplicaţie a trainingului am terminat-o în 3 ore cu tot cu filmat, regizat, montat şi cosmetizat deşi m-am apucat ultimul şi am stat la cel mai slab calculator.
Mult prea plictisitor! Bilă neagră. 12 până acum.

Bile albe

Nu-s prea multe aşa că le enumăr:
1. Ne-au respectat suficient de mult încât să ne cumpere ei bilete de întors ca să nu mai stăm la cozi. (Ar fi trebuit să li-l trimit prin poştă înapoi dar le-am zis să-mi dea adresa completă pe mail. Încă nu au făcut asta!)
2. Am avut suficientă cafea la training cât să mulţumească până şi cafengiul din mine.
3. S-au oferit să-mi plătească chiar bilet la cuşetă. Am refuzat dar apreciez gestul.
4. Pe parcursul trainingului au încercat să fie cât de cât punctuali. Nu prea le-a ieşit dar măcar au vrut.

Concluzii

Aşadar, scor final 4-12, care va să zică fost-au de 3 ori mai multe aspecte urâte decât aspecte bune din toate domeniile (organizare, comportament, respect, etc...).
18 dintre cei 25 "selectaţi" nu au ce căuta în altă parte decât la şcoală, cu atât mai puţin într-o ţară străină reprezentând mediul ONG şi voluntariatul din România dar deh... ce ştiu eu.
Aştept cu nerăbdare să se întoarcă grupul şi să ascult şi eu cât de oribil a ieşit căci sigur bine n-are cum să iasă cu atâta material uman de atât de slabă calitate.

Vă salut cu respect,
Lucian Vâlsan

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails