marți, 27 iulie 2010

Mediul ONG arădean - Ofensiva tinerilor partea I

După cum am amintit în treacăt în articolele anterioare, recent am avut primul (şi sunt convins că şi ultimul) contact cu mediul ONG din judeţul Arad, în speţă cu Asociaţia "Ofensiva tinerilor" din Municipiul reşedinţă de judeţ Arad.
Aş putea să trec direct la subiect căci am destule de spus cel puţin în ceea ce priveşte ultimul lor proiect (care este încă în desfăşurare) dar s-ar putea să nu se înţeleagă mare lucru aşa că ar cam trebui să încep cu începutul.

Istoric

Undeva în luna aprilie prin newsletter-ul de la Direcţia Judeţeană pentru Tineret Vaslui, primesc un mail de tip "forward" provenind de la un ONG din Arad care organizează un stagiu de voluntariat de o lună în Budapesta, Ungaria, toate cheltuielile fiind suportate de organizator cu puternic sprijin de la Duma Socialistă de Stat, pardon, Comisia Europeană.
Evident, primele întrebări erau "ce facem acolo?", "câţi mergem?" şi "care-s condiţiile de participare?". Apoi, "cum mă înscriu?".
Am aflat repede. Conform documentaţiei lor, acolo urma să meargă două grupuri de câte 25 de oameni, unul în luna iulie, unul în luna august.
Eu încă nu ştiam cum o să am sesiunile dar am zis "ce naiba? de ce nu?", mânat şi de faptul că activităţile principale descrise că vor fi întreprinse acolo fiind filmări, montaje video şi prelucrări foto. Super tare! Deci fac ce-mi place şi ştiu destul de bine (zic eu) să fac, văd şi Budapesta aproape gratis şi poate am şansa să lucrez şi pe scule mai performante decât pe ce-am apucat să lucrez pân' acum.
Condiţie de participare: "Să fii persoană cu oportunităţi reduse". Din păcate, greşeala mea, eu m-am gândit strict la partea financiară nu şi la alt fel de "oportunităţi reduse". (O să vedeţi mai încolo de ce spun asta)
Trimit formularul de înscriere, CV-ul şi aştept.
În câteva zile sunt sunat şi mi se spune că mi s-au expediat nişte teste psihologice în formal "xls" pe care trebuie să le completez şi să le trimit înapoi în câteva zile.
Unul din acele teste a fost făcut în variantă electronică cu directa mea implicare acum vreo câţiva ani, prin urmare cunoşteam foarte bine algoritmul de calcul ceea ce făcea irelevant testul, după părerea mea.
Un alt test dintre acelea, îl mai făcusem acum câţiva ani (acum vreo 8 ani, mai precis) şi, prin urmare, era de asemenea irelevant pentru că ştiam precis ce trebuie să răspund ca să iasă "cum vreau eu".
În vreme ce celelalte două (că 4 au fost de toate) puteau fi completate, admirat rezultatul şi modificat astfel încât să iasă "cât mai bine".
În fine, le completez şi le trimit şi în câteva zile mi se transmite că am "trecut" testul psihologic şi sunt întrebat de o dată şi o oră la care sunt disponibil pentru interviu.
Eu speram că mă cheamă la Arad pentru asta dar, din nou, sunt neplăcut surprins că interviul avea să se desfăşoare la telefon sau pe messenger folosind căşti şi microfon.
În fine, împrumut de la un coleg căşti cu microfon, stabilesc o dată şi o oră, ora 13:00 pentru debutul interviului.
La 12:59 mă postez în faţa calculatorului, cu messengerul deschis şi aştept să fiu sunat. Şi aştept... şi aştept... se face 13:15, 13:20... nimic. Bă ce naiba? La 13:27 sună telefonul.
"Bună ziua, sunt ?????? de la Ofensivă şi am sunat pentru interviu". Păi parcă era vorba de ora 13:00?! A fost ora 13:00! "Eh da, mă scuzi...".
În fine, trec cu vederea şi după ce se mai chinuie vreo 10 minute să mă adauge în lista de messenger (că e greu al dracu'), pe la 13:45 începe interviul în care mi s-au pus nişte întrebări atât de interpretabile încât era practic imposibil să dai un răspuns corect şi cu atât mai puţin complet.
Ca să nu mai vorbim de faptul că în timpul interviului (care-a ţinut vreo 20 de minute) la un moment dat eu le intervievam pe ele şi nu invers. Ia uite exemplu de conversaţie:
"Eşti în Budapesta, e târziu seara, eşti cu ceilalţi colegi voluntari la un bar şi ai şi băut câte ceva. La un moment dat, trece o ţigară cu marijuana şi ajunge la tine. Ce faci?".
Păi de care ţigară cu marijuana? Cu haş, fără haş, tratată, netratată, de ce provenienţă, cât de târziu e, cât am băut, unde e barul, e-n centru sau la periferie, cât de departe e poliţia? Întrebări de bun simţ după părerea mea. Prin fereastra de messenger se simţea indignarea căci nu puteau răspunde şi vai ce mirate erau de acest gen de întrebări.
În fine, cu o serie de momente penibile din partea intervievatoarelor, în special a uneia dintre ele (nu o să-i dau numele, se ştie ea mai bine), se termină interviul şi mi se spune că o să mi se spună rezultatul în câteva zile.
După câteva zile, primesc un mail în care sunt felicitat că sunt unul dintre preţioşii lor voluntari şi că în curând mi se va expedia documentaţie detaliată şi un acord nominal pe care trebuie să-l semnez şi să-l trimit scanat înapoi. Tot atunci sunt întrebat în care grup vreau să fiu, cel din iulie sau cel din august, moment în care am decis pentru cel din august (pentru că-n iulie era posibil să fiu încă în sesiune).
Buuun, semnez hârţoaga aia care avea o prevedere cam ciudată, aceea că dacă renunţi tre' să le dai lor 1000 de euro. În fine, aveam aspectul legal în cap şi aveam asigurate vreo 3 căi legale de atac în caz de nevoie şi 1000 de euro tot nu vedeau de la mine.
Ah, era să uit că iniţial mi-au trimis un acord nominal greşit, paginat de-amboulea şi adecvat pentru grupul din iulie.
Aşadar: Interviu de proastă calitate, cu mare întârziere (27 de minute la nivelul ăsta mi se pare mult) şi seriozitate zero în materie de documentaţie expediată către participanţi. Deja 3 bile "negre".
A trecut luna iunie, a trecut sesiunea, am plecat din Cluj, am mai făcut o incursiune în judeţul Bacău şi pe 1 iulie am ajuns la Bârlad (pe 6 trebuia să fiu în Arad).

Pre departure training

Ei, acest capitol o să fie lung. Ceva-mi spune că o să avem două părţi.
Exact în ziua în care am sosit în Bârlad, primesc mail în care mi se spune să aduc acordul nominal în original, să am dovadă că sunt student, să am câteva poze tip buletin la mine şi să transmit exact cât costă biletul de tren, autobuz, avion, metrou sau cu ce mama naibii ne deplasăm şi să spunem exact ora la care sosim ca să ne aştepte cineva la gară şi să ne conducă la hotelul unde vom fi cazaţi.
Din fericire, iniţial, din păcate ulterior, de la Iaşi la Arad avea să am companie căci din judeţul Vaslui mai era un participant din oraşul Vaslui care aflase accidental de la şcoală. Spun din păcate căci nu am prea auzit cuvinte deloc din partea participantei din Vaslui, nici în tren nici pe parcursul trainingului pe care-l voi relata probabil în articolul următor.
Eu nu mai fusesem de 4 ani în Arad dar, de bine de rău cât de cât ştiam despre ce-i vorba. Am întrebat la telefon care-i adresa şi ce puncte de reper sunt prin preajmă ca să nu cumva să mă trezesc tras pe pix de vreun taximetrist optimist şi pus pe jecmănit studenţi amărâţi.
Ajungem noi în Arad, după aproape 17 ore cu trenul şi, ia ghiciţi, nu era nici Dracu' în gară. Mare bilă neagră. Seriozitatea lu' peşte prăjit.
Ne urcăm în taxi, îi explic taximetristului cu accent ardelenesc şi cu aer ca şi cum aş fi de-al locului unde vrem s-ajungem şi astfel merge pe drumul corect până la "Hotel" Moara cu Noroc. (nu, n-am pus ghilimelele greşit)
Ajunşi acolo, spun la recepţie că suntem voluntari din cadrul proiectului "Step by Step" implementat de Asociaţia "Ofensiva tinerilor" şi că ar trebui să fim cazaţi acolo. La recepţie suntem întrebaţi: "Cum, nu sunteţi de la Milenium?". Evident noi: "Ce? Ce-i aia?".
Ulterior am aflat că Milenium este a doua asociaţie pe lângă Multikultura din Budapesta cu care ONG-ul arădean desfăşura proiectul. Poate n-ar fi fost rău să ni se spună şi nouă ce să spunem la recepţie. Ei... las-o bă că merge-aşa.
În fine, ne înţelegem cu recepţionerul şi ne trimite în cameră.
Aşadar, aşteptat în gară canci, cină canci plus neînţelegeri la recepţie din cauza comunicării reduse ONG organizator - participant. Încă 3 bile negre, în total 6 până acum.
Cine mă cunoaşte ştie foarte bine că eu cu dormitul în tren nu suntem deloc prieteni aşa că la scurt timp după ce am ajuns şi mi-am dat jos rapănul marca CFR de pe mine, m-am cufundat în patul similar cu cel din cămin şi am dormit până a doua zi la 8 cu sforăituri de se închideau şi deschideau sertarele.
A doua zi, trebuia să fie prima zi de training.
Pe la 9 suntem scoşi din pat şi aruncaţi în magazia hotelului (ei îi spuneau bucătărie, eu rămân la ale mele) unde să luăm "micul dejun". Atunci am aflat că mâncarea va fi servită la caserole pe tot parcursul stagiului adus de o firmă de "catering". Zic "no bine" şi oftez şi strâng din dinţi. Să mai spun că mâncarea nu era nici pe departe suficientă? Ei... las' că voluntarii mănâncă mai puţin căci astfel sigur gândesc mai puţin şi pun mai puţine întrebări. Bilă neagră. 7 până acum.
Apoi, vine o tanti de la ONG-ul organizator, aceiaşi tanti care intrase fără să bată la uşă în camera de hotel în seara în care ajunsesem eu şi se uita foarte cruciş la mine că eu defilam în chiloţi proaspăt ieşit de la duş de parcă eu eram nesimţitul şi nu ea care nu a auzit de minima decenţă de-a bate la uşă înainte să intri într-o încăpere. Bilă neagră. 8 până acum.
Aceiaşi tanti ne spune să o urmăm până la locul unde avea să se desfăşoare trainingul pe jos. Nu era stress că nici nu era mult de mers plus că eu-s un fan al mersului pe jos. Ce m-a deranjat însă şi am ripostat dur a fost atitudinea de sictir şi de superioritate cu care m-a tratat pe mine şi pe un alt participant din Bacău aproape ordonându-ne să cărăm câte-un bax de Cola şi un bax de apă minerală ca să avem ce îngurgita la training. Păi stai puţin, am plecat 11 de la hotel (dacă-mi amintesc eu bine). De ce paştele mă-sii să cărăm numai noi? Păi pentru că restu' de 9 erau fete. Aşa, şi? N-au mâini sau ce?
11 oameni, 12 sticle. Ok, car eu două, dar restul ia pune câte una în mâna fiecăreia că nu-i cad ţâţele 300 de metri până la locul de desfăşurare! Bilă neagră. 9 până acum.
Ajunşi acolo, ne strângem pentru prima dată şi ne numărăm: 28 de indivizi din 29 câţi se anunţaseră iniţial, asta după ce a venit cu ceva întârziere şi "grupul din Timişoara". De-atunci ceva mi-a "puţit a naşpa" cu acest "grup din Timişoara". Ceva era în neregulă.
În fine, zic că-s eu paranoic şi conspiraţionist şi mă fac că nu văd iniţial.
Ce-a urmat de-aici încolo este demn în multe cazuri de filmele cu proşti sau de momentele de după Golaniadă când intelectualii erau luaţi în derâdere şi prostia era ridicată la rang de virtute chair prin opresiune şi astuparea de guri.
Există participanţi care abia aşteaptă relatările mele. Cu lux de amănunte despre training, într-un articol viitor, în "partea a II-a".

Vă salut cu respect,
Lucian Vâlsan.

miercuri, 21 iulie 2010

Despre Arad

Am revenit în sfârşit după lupte seculare care-au durat cam o săptămână de când am zis că revin şi până când chiar am făcut-o.
Ce bine era când eram în liceu c-aveam timp şi de două articole pe zi. Acum... mai complicat; dar să nu divaghez încă din primele rândului că deja ar fi extrem de trist.
După cum spuneam, între 6 şi 13 iulie am fost în Arad, mai precis între 7 şi 12 căci zilele de 6 şi 13 iulie au fost zile în care am mers cu trenul. 17 ore la dus, 19 la întors (mama lui de accelerat care întârzie).
Asociaţia care a găzduit manifestaţia (căreaia am să-i dedic un articol cu "dulcegării" în viitor) ne-a cazat la "Hotelul" Moara cu Noroc, o chestie care teoretic era "hotel de o stea", practic nici de un colţ de stea însă la un preţ de cazare uriaş. Deh... doar nu plăteau ei ci plătea Comisia Europeană.
Condiţiile din hotel erau similare căminului XVI din Haşdeu - Cluj Napoca iar preţul de 18 ori mai mare decât acolo.
Pe de altă parte, lăsând puţin la o parte ONG-ul pe care cu greu mă abţin să nu-l critic şi-aici, Aradul este un oraş inferior ca frumuseţe Clujului dar totuşi un oraş cu un farmec al său şi net superior Galaţiului, Bacăului, Bistriţei sau altor oraşe pe unde am mai fost eu în ultima vreme şi vai ce nu m-aş mai duce prea curând din nou pe-acolo.
În prima fotografie(făcută în drumul de la hotel până la locul unde s-a ţinut training-ul - vizavi de rectoratul Universităţii "Goldiş") se poate vedea în stânga o faţă a Teatrului "Ioan Slavici" o clădire imensă şi foarte frumoasă din punctul meu de vedere. Tot înainte este o altă clădire imensă care este o casă de rugăciuni pentru neoprotestanţii maghiari dacă e să judec după inscripţia "Az én házam imádsag" (casa mea de rugăciuni) ce tronează deasupra imensei intrari.
Clădirea poate fi admirată în toată splendoarea ei în a doua fotografie.
E frumoasă zona de-acolo dar e foarte greu de încadrat în poză clădirile imense aşa că îmi cer scuze pentru maşinile din cadru din poza a treia unde se poate vedea faţa principală a Teatrului din Arad.
Deşi e destul de întins, în prezent Aradul e plin de şantiere astfel că o mare parte din oraş este inaccesibilă sau dacă te încumeţi să te duci, ca bonus la poze şi la arhitectură frumoasă, iei în nas mult praf de moloz astfel că am evitat asta.
Dacă te încumeţi să cauţi pe Internet locuri ce merită văzute din Arad, vei găsi printre o tonă de biserici (pentru care nu m-am sinchisit să pierd timpul) aşa numita "Casă cu Lacăt" din Piaţa Plevnei.
Piaţa Plevnei de fapt este un scuar minuscul, mai mic decât "Platoul" din Bârlad sau distanţa dintre două blocuri în cartierul Militari din Bucureşti. Piaţa Pleveni este un pătrăţel, un loc între două clădiri vechi, un pătrăţel cu latura cam de lăţimea străzii Crişan care duce în Gruia din Cluj Napoca.
În "colţul", dacă e să spunem aşa al Pieţei Plevnei se află această Casă cu Lacăt pe care era cât pe-aci s-o ratez.
După cum se poate vedea şi-n poză, este o casă care are o imitaţie de lacăt la colţul dinspre strada pe care circulă tramvaiul 1.
Ca de altfel şi-n alte oraşe ale ţării (cum ar fi Brăila sau Galaţi), şi în Arad este aceiaşi problemă şi anume că nu s-a investit un leu în ultimii 20 de ani în renovarea acestor clădiri vechi, veritabile monumente arhitectonice unele dintre ele dar de pe care acum tencuiala stă să cadă sau chiar cade pe alocuri punând în pericol totodată şi viaţa trecătorilor.
Dar, dacă n-a murit nimeni pân' acum, nu are sens să se-apuce nimeni de treabă. Şi când va muri cineva, vor pune inscripţii cu "Atenţie! Cade tencuială!" cum au făcut la Bârlad după ce au căzut două balcoane de bloc într-o săptămână.
Rămâneam fără baterie aşa că nu am putut apela la funcţiile de luminare a pozei dar, totuşi se cunoaşte.
În această fotografie este unul dintre cele 3 poduri peste Mureş, poduri pietonale, din care Primăria Aradului scoate bani frumoşi căci ca să treci acest pod costă 2.50 lei de persoană pentru a ajunge la "Ştrand", care de fapt e o zonă întreagă de agrement în care este, într-adevăr, şi un ştrand dar sunt şi multe baruri (de altfel la unul din ele am văzut şi finala Cupei Mondiale) printre care şi un bar destul de mare dedicat rockerilor.
În afară de Bucureşti, până la "Nerv" din Arad, nu am mai văzut bar de rockeri aşa de mare ca întindere în alte oraşe prin care am mai fost.
Clujul are multe de acest gen dar niciunul nu e mare ca întindere. Poate "Taverna" din Iaşi (îmi scapă numele actual al barului) rivalizează puţin, deşi "Nerv" are şi etaj aşa că eu personal nu ştiu să existe în alt oraş (exceptând Bucureştiul) care să aibă un bar dedicat rockerilor aşa de mare.
Şi, în plus, preţurile sunt foarte decente în comparaţie cu restul barurilor din zona de agrement Ştrand, ceea ce atrage şi clienţi care nu-s neapărat fani ai rockului sau ai metalului.
În aceste ultime două poze se poate admira Primăria (sau o încercare de poză cu aceasta) şi un monument dedicat eroilor Patriei, monument în spatele căruia se află un părculeţ odinioară frumos dar care în ultima vreme nu a mai fost îngrijit şi dă ca aparţinând unui oraş părăsit.
Constant cât am stat acolo, am comparat Aradul cu Suceava căci, deşi la distanţă mare unul de celălalt, cele două oraşe seamănă în unele privinţe.
Deşi este mai curat decât Suceava, oamenii de-acolo nu ţin aşa de mult cont de istoria locului aşa cum o fac sucevenii şi, deşi are mai multe clădiri vechi şi mai mari, oamenii de-acolo nu au avut grijă de ele aşa cum sucevenii au avut grijă de puţinele clădiri vechi rămase în picioare după atâtea secole de războaie.
Cert e că omul sfinţeşte locul căci zău că aşa de multe maşini cu "DJ", "TM" sau "AR" din care să duduie basul sau, mai rău, manele la greu, cred că doar în însăşi Craiova mai poţi vedea.
Cât priveşte scopul principal pentru care m-am dus acolo, am învăţat sau mai precis mi s-a reiterat faptul că nu există toleranţă, că cel mai "bine" e să nu spui ceea ce gândeşti, că nu contează ce-ai în cap ci contează pe cine şi cum pupi în dos şi, cel mai important, am plecat şi mai îngrijorat decât eram înainte în ceea ce priveşte viitorul sumbru care se întrevede pentru ţărişoara asta blestemată care nu învaţă deloc din propria istorie deşi şi-o cunoaşte foarte bine.
Pe de altă parte, am legat o prietenie, sper eu trainică şi serioasă cu un arădean participant şi el la aceiaşi mascaradă pentru care însă eu am bătut 1900 de km.
Am fost plăcut surprins când am constatat că mai exista un om care gândea ca mine acolo.
Sincer nu mă aşteptam însă faţă de gradul de incultură şi superficialitate pe care-l prevedeam eu şi ce-am găsit acolo, e distanţă ca de la Arad la Bârlad. Mult mai rău decât m-aşteptam eu.
Când o să fiu în dispoziţia necesară, voi relata cu lux de amănunte despre acest training care a fost mai degrabă o mascaradă, organizată foarte prost şi, ca să fie tacâmul complet cu tematici profund îndoctrinatoare întru corectitudinea politică pe care, după cum se poate citi în arhiva acestui blog, o detest din rărunchi.

Până la o următoare citire, vă salut cu respect.

luni, 12 iulie 2010

Municipiul Arad

Stimați cititori, eu încă sunt la aproape 1000 de km de casă în Municipiul Arad unde diferența de fus orar este de o oră.
Orașul este încă destul de frumos, și-a păstrat frumusețea pe care o știam și-mi pare chiar că este mai curat decât cum îl știam.
Astăzi voi părăsi municipiul parțial în Banat și parțial în Ardeal în jurul orei 16:00 și voi ajunge abia marți la 9:00 dimineața (8:41, teoretic) și astfel îmi voi petrece aniversarea celei de-a 20-a veri într-un compartiment obscur din trenul accelerat Timișoara Nord - Iași.
Din păcate conexiunea la Internet aici este sub orice critică și, de aceea, voi amâna momentul pozelor și al relatărilor ample cu care mi-am obișnuit cititorii pentru momentul în care voi reveni în Bârlad.
Momentan o parte din planurile mele pentru luna august s-au schimbat destul de mult (cu lux de amănunt voi relata în curând) dar, tot răul spre bine căci astfel e posibil să am chiar mai multe de relatat pe acest blog pe care l-am cam neglijat în ultima vreme, timpul pentru scris pe blog fiind în ultima vreme din ce în ce mai redus.
Vă salut cu respect și revin cu articol kilometric și cu poze în 48-72 de ore.

luni, 5 iulie 2010

Călătorului îi şade bine cu drumul

Bine v-am regăsit.
După cum bine mă ştiţi, nu prea pot sta locului o secundă.
Aşa că, după un drum mai lung decât preconizat de la Cluj Napoca până la Bacău (pod rupt înainte de gara Câmpulung Est) şi apoi un drum de 9 ore cu personalul de la Buhuşi la Bârlad (că deh... legăturile din Moldova mereu sunt aşa cum sunt), acum iar plec.
În zorii dimineţii zilei de 6 iulie 2010, voi porni din nou la un drum de aproape 20 de ore cu destinaţia Arad unde voi sălăşlui circa o săptămână.
Voi încerca să scriu măcar o dată de acolo şi să vă arăt poze din locurile pe unde voi merge.
Nu e minunat? Pe 1 iulie am ajuns la Bârlad, acum iar plec.
În orice caz, în această vară voi mai călători şi vă voi ţine la curent cu poze din cele mai îndepărtate colţuri de Românie (şi nu numai).
Aşadar, voi părăsi municipiul Bârlad la ora 3:15 şi, dacă nu cumva inundaţiile din zona Sucevei se vor opune, la ora 20:40 voi ajunge în Arad.
Până atunci, o piesă care-mi place foarte mult şi semnifictivă pentru situaţia de fapt:


Vă salut cu respect şi ne citim.
Lucian Vâlsan.

P.S.: Am citit aproape toate articolele scrise de cei pe care-i urmăresc însă nu am apucat să comentez prea mult căci lipsa de timp şi-a spus cuvântul. Sper ca în curând să pot reveni la ritmul de scris articole pe acest blog aşa cum v-am obişnuit.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails