luni, 27 aprilie 2009

Educaţia în cădere liberă(18+)

Acest articol poate fi considerat jignitor şi poate conţine expresii licenţioase. Nu este recomandat persoanelor sub 18 ani!

Gata. Am fost şi corect politic, acum să-i dăm drumul:
După o pauză mai mult sau mai puţin forţată, subsemnatul a revenit pe la ceea ce se numeşte şcoală, de asemenea mai mult sau mai puţin forţat.
Trecând peste faptul că o parte dintre cei cu care am luat contact a trebuit să-i aud cât de tare sunt certaţi cu limba română chiar şi când vine vorba de înjurături. Eu nu-nţeleg un lucru: limba enegleză are 10-15 cuvinte vulgare iar înjurăturile lor sunt chiar simple banalităţi, în vreme ce în limba română mă apuc de înjurat astăzi şi pe vineri abia termin cu sectorul religios şi continui cu cel agricol.
Dar nu despre modul cum formulăm înjurăturile vroiam să discut acum ci despre sistemul de învăţământ de prin România care se duce, încet şi trist, dar sigur, în cap !
Din păcate părinţii mei mi-au indus prostul obicei de-a citi şi urmări ştirile. Mai întâi de toate aflu că guvernul, printr-un act guvernamental (cum dracu altfel?), a legalizat tâmpenia ce oricum pe la noi prin judeţ (în jud. Vaslui) se întâmpla de ani buni şi anume numirea directorilor de şcoli pe criterii politice.
În domeniul învatamântului preuniversitar de stat vor fi cedate atributiile de organizare a retelelor scolare si de numire/eliberare din functie a directorilor, iar la nivelul unitatilor de învatamânt a celor referitoare la managementul resurselor umane. “Participarea reprezentantilor comunitatii locale la procesul de decizie în unitatile de învatamânt va fi la un nivel egal cu reprezentarea cadrelor didactice, iar finantarea cheltuielilor curente ale scolilor se va realiza în functie de standardele de cost/elev, acoperite integral de la bugetul de stat”, se arata în document. Despre acest document se stia mai demult, dar abia acum a fost facut public. Se arată în ziarul Gardianul.
Actul guvernamental este bine elaborat pentru a lua ochiul, normal. Prostim poporul, cu televizorul. Nu sesizaţi vreo asemănare ?
Practic, partidul care "iese în alegerile locale" dictează şi culoarea politică după care vor merge şcolile în următorii patru ani şi, zic eu, că şi culoarea politică înspre care vor merge şi unii dintre elevi.
Nu e nimic nou ci doar mai frumos cosmetizat. Dacă aş avea câte un leu nou pentru fiecare elev pe care-l cunosc că s-a dus cel puţin o dată la pupincurism ieftin la sediul unui partid sau altul, pentru un "10" sau "ca să nu se supere tovarăşa/tovarăşu profesor", mi-aş cumpăra măcar un Logan la mâna a doua.
Nu sesizaţi nicio asemănare? Ei, dacă nu, atunci aflaţi că, cel mai probabil de la anul, săptămâna de şcoală va avea 6 zile.
Ziua de sambata risca sa ajunga cea de a sasea zi de scoala daca directorii adopta initiativa ministrului educatiei de a fixa in orarul elevilor, in aceasta zi, orele de sport. Pentru obligativitatea prezentei, se mai pot adauga si ore de la alte discipline. [...] Mai multe cadre didactice considera ca initiativa ministrului educatiei, Ecaterina Andronescu, de a pune orele de sport sambata va permite conducerilor unitatilor de invatamant sa mai degreveze din orarul incarcat al elevilor si sa mai adauge si ore de la alte discipline. “Este foarte posibil. Ne putem intoarce cum a fost altadata. De exemplu, tot sambata se pot muta orele de dirigentie sau cele de muzica si arte plastice. Aceasta strategie poate fi adaptata de catre unele conduceri pentru a crea cadrul si a obliga intr-un fel ca prezenta elevilor sa fie asigurata. Altminteri iti vin la ora doar cativa copii sau nici unul, iar tu, ca profesor, esti pus in situatia sa vii de pomana la scoala”, ne-a declarat Sergiu Garlesteanu, profesor de educatie fizica si sport la Scoala nr. 197 din sectorul 6 al Capitalei. Se arată în sursa citată.
Desigur, în România, oricând există posibilitatea ca această "măsură" să fie doar o manevră de-a distrage atenţie tuturor de la probleme mult mai grave ale învăţământului cum ar fi şcoli care se dărâmă, şcoli în care se moare de frig, şcoli fără aviz sanitar, profesori semi sau incompetenţi şi, să o zicem şi pe-asta, salariile prea mici pentru unii profesori (dar, totuşi, enorm de mari pentru alţii dintre ei).
Totuşi, dacă nu e o "nadă obosită", eu cred că a compara vremurile corecte politic ale Uniunii Republicilor Socialiste Europene cu vremurile "Epocii de Aur" de sub influenţa celeilalte Uniuni, a Republicilor Sovietice Socialiste, este de bun augur şi chiar corect.
Majoritatea copiilor sunt scutiti de parintii lor si pentru ca ora de sport este intercalata între celelalte ore. El vine cu treningul în sacosa si sigur ca este si incomod si, dupa ce s-a miscat, ramâne transpirat mai zice ministresa pseudo-învăţământului românesc. Păi măi trăi-ţi-ar familia ta de ministresă, dar eu pe sistemul ăsta am învăţat 5 ani şi văd că n-am murit. După aia doctorul a decis ca eu să nu mai particip activ la aceste ore dar fotbal tot am jucat când era mai cald şi văd că n-am mai murit şi nici nu mi-a fost incomod.
Dacă vrei să nu mai fie incomod, alocă bani de la buget şi pune duşuri la sălile de sport şi gata!
Urăsc când totul se priveşte numai din perspectiva oraşelor şi eventual numai din oraşul ăla cu 6 sectoare şi metrou uitându-se totuşi că cea mai mare parte a populaţiei nu locuieşte în Bucureşti şi nici măcar "la oraş" ci în mediul rural !
Şi, pentru ca tacâmul să fie complet, Inspectoratele Şcolare, supte de tot de bani, dau în cap elevilor olimpici.
O parte dintre elevii care s-au calificat la etapa nationala a unei olimpiade sunt anuntati, dupa ce au facut pregatire prealabila intensiva cu profesori de specialitate, ca nu vor participa la concurs. Intr-o scrisoare trimisa redactiei, mama unui elev de clasa a VI-a de la o scoala din Bucuresti reclama faptul ca pentru concursul de romana “Ionel Teodoreanu”, echivalentul Olimpiadei de la aceasta disciplina pentru elevii mai mari, Inspectoratul Scolar al municipiului Bucuresti a anuntat ca, la etapa nationala, nu vor mai participa toti copiii calificati, pe motiv ca nu sunt bani. “Dupa contestatii si proba de baraj a fost desemnat lotul reprezentativ al Bucurestiului. Astazi 22 aprilie, profesorii de limba si literatura romana care au pregatit copiii selectati si parintii acestora sunt instiintati de Inspectoratul Scolar al municipiului Bucuresti ca, datorita crizei economice, numarul de locuri a fost redus la jumatate. Va intreb, cum pot intelege copiii afectati?”, ne informeaza parintele intr-o scrisoare deschisa adresata ziarului “Gardianul”. De precizat ca etapa nationala a concursului este programata pentru perioada 29 aprilie-3 mai 2009 la Iasi. ISMB a confirmat decizia. Se arată în sursa citată.
Păi să nu-ţi bagi şi să-ţi scoţi în învăţământu' lu' peşte acru ce-a ajuns ?
Păi cum să respecte elevul şcoala şi să o mai şi frecventeze când tu, statul corect al p...ii mele, nu eşti în stare să-i oferi un minim de decenţă ?
Păi eu cred că i-aş împuşca cu mâna mea să fiu în locul elevilor calificaţi dar neluaţi în lot pentru că "nu sunt bani". Este revoltător ceea ce aud şi deja devine un "câcău" cam mare !
Ca o ironie a sortii, ultima dispozitie finala din metodologie specifica urmatoarele: “Proiectul «Lucrari de nota 10» are ca scop conturarea profilului valoric al fiecarei editii a concursului, in vederea afirmarii elevilor capabili de performanta si pentru construirea standardelor care sa-i orienteze pe profesori si elevi in pregatirea pentru a participa la editia urmatoare a acestui tip de concurs de excelenta”. Se mai zice în acel articol.
AHA! Deci bani pentru un parteneriat "public-privat" între minister şi "o editură" pentru un "proiect"(îmi vine să vomit când aud cuvântul ăsta) sunt, dar pentru susţinerea afirmării elevilor cu potenţial, nu. BINE AŢI VENIT ÎN ROMÂNIA!
Colac peste pupăză, mai încearcă să-i "prostească" să vină şi la anu'. Păi proşti ar fi elevii de s-ar mai înscrie vre-unu' !
Păi cum să nu-ţi plece mă elevii din ţară când tu, statu' corect politic, îţi baţi joc de ei ?
Vorba unui distins profesor:"Cu prima ocazie, luaţi primul AVION şi duceţi-vă, c-aveţi unde! Oriunde e mai bine!".
Utilizatorul "mihai" comenta pe site-ul ziarului respectiv: N-ar fi mai bine sa crestem nr.olimpicilor si sa reducem nr.politicienilor?De la olimpici avem ce castiga,de la politicieni ce dracu sa asteptam? Absolut corect !
Având în vedere câţi nervi am şi că am avertisment pus, vă propun următorul cântecel al formaţiei Paraziţii, cântecel apărut în 2004 însă, din păcate, după 5 ani, eu cred că e mai rău decât atunci.

"Ţineţi minte trei cuvinte: E mai rău ca înainte !", Nae Lăzărescu şi Vasile Murariu

Ah, era să uit. În continuare versurile cântecelului:

vreau sa dau bani falsi de pomana
sa fac trafic legal cand stati geana
vreau sa fac politica ma cheamă datoria
sloganul meu electoral e: fuck you romania

vreau sa dau bani falsi de pomana
sa fac trafic legal cand stati geana
vreau sa fac politica ma cheama datoria
sloganul meu electoral e: fuck you romania

din 10 vibratii, 9 sunt negative,
descarc pareri subiective cand n-am alternative
nu sunt o papusica mica pe baza de ac
vreti sa faceti ceva pt mine faceti infarct
ironizez presedentia, satirizez politia
constant incerc sa-mi depasesc conditia
stresant financiar va ruinez armonia
azi platforma program devine Fuck you Romania

la parlament iei masa cu 60.000 portii duble
aveti reduceri si cand mergeti la curve
vezi pe tv judecatori la curul gol dansand nasol
fara control dupa o supradoza de prostamol
mori in spital pe hol
daca te accidenteaza serios un politist matol
votati coruptia, publicitatea decide
cine inca 4 ani de acu ucide minti lucide
ceri de la mine ce nu-mi poate de nimeni si
stiu ca tre' sa menti dorinta de a trai
putem discuta elevat sau sa ne dam in cap
in căcat sa ramanem corecti nu pare elevat

vreau sa dau bani falsi de pomana
sa fac trafic legal cand stati geana
vreau sa fac politica ma cheama datoria
sloganul meu electoral e: fuck you romania

vreau sa dau bani falsi de pomana
sa fac trafic legal cand stati geana
vreau sa fac politica ma cheama datoria
sloganul meu electoral e: fuck you romania

in aceste vremuri tulburi
ridic mainile in cluburi
si in colturi de blocuri
unde o ardem toti in focuri
inebuneste primaria, politia, presedentia
cand tot mai multi striga "fuck you romania"
o sa o luam la m. u. i. e. in u. e. repede
deci cum sa ne pese de p. s. d. ah?
vad popi hoti, beti morti, nu poa' sa se abtina
trag de buci puştoaice in timp ce se inchina
privesc cu lupa cum imi sare in brate supa
cand se aud manele de la ţăranul de deasupra
n-am dat jos de pe steag stema
sa fim condusi de minti luminate cu lanterna
guvernul a omis nepermis ce a promis din nou
nici azi nu stie cat costa o cartela de metrou
copii consumatori in şcoli de corn + lapte
in scupt timp egal seringi + vene sparte
statul frate, te rupen cur te dezbracă
ma doare-n pulă atata timp cat pielea mea alba inca ma imbraca si....
si toti se poarta de parca sunt adormiti,
poftiti un scaun electric sa va odihniti

vreau sa dau bani falsi de pomana
sa fac trafic legal cand stati geana
vreau sa fac politica ma cheama datoria
sloganul meu electoral e: fuck you romania

vreau sa dau bani falsi de pomana
sa fac trafic legal cand stati geana
vreau sa fac politica ma cheama datoria
sloganul meu electoral e: fuck you romanïa

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Muzica şi societatea contemporană

1. Introducere

În ultima vreme am tot scris articole care s-au cam îndepărtat de tema blogului încrustată cu litere de şchioapă undeva deasupra acestor rânduri. Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa însă dispoziţia de a reflecta nu este perpetuă, din păcate.
Asumându-mi un enorm risc de-a primi un sac de critici, mă lansez acum într-un subiect despre care multă lume vorbeşte dar despre care foarte mulţi doar vorbesc discuţii. Poate şi eu mă voi încadra în această categorie, nu ştiu, dar, măcar voi încerca să spun ceva.
Precizez de la bun început că acest articol este un studiu personal asupra acestei probleme şi în consecinţă este supus unui grad mai mare sau mai mic de subiectivitate.
Să purcedem aşadar în analiza controversatului şi complexului subiect.

2. Ce este muzica ?

Ce întrebare ! Dar ce nu ştim noi, ăia deştepţii, ce-i aia muzică ? Ei bine, se pare că nu prea ştim.
Muzica, luată cu sens ad-literam, este o vibraţie ordonată sau un aranjament de sunete.
Totuşi, o definiţie clară şi precisă a muzicii se pare că umanitatea nu prea a fost în stare să dea.
Când se vorbeşte despre muzică, de obicei, este vorba despre sunete organizate, de natură temporală, asociate cu un anume grad de ritm, melodie şi armonie, care impresionează analizatorul auditiv al fiinţelor datorită substratului afectiv-emoţional. [Enciclopedia Wikipedia]
Muzica este o artă. Asta ştim sigur. Ba încă una străveche. Şi despre asta ştim sigur.
Ceea ce diferenţiază muzica "bună" de cea "mai puţin bună" este, în opinia mea, modul în care aceasta reuşeşte sa impresioneze analizatorul auditiv (urechea) al majorităţii prin substratul afectiv-emoţional pe care-l conţine (asta dacă acesta există; vom vedea mai încolo că nu există mereu).
Ca orice artă şi, în general, ca orice fenomen, acesta evoluează. Muzica a evoluat foarte mult de-a lungul mileniilor împărţindu-se în nenumărate stiluri muzicale. Există chiar şi o ştiinţă care studiază sensul antropoligc al acestor stiluri muzicale, ea numindu-se etnomuzicologia.
Suficient cu istoria. Trecem direct la societatea noastră contemporană românească.
Din acest moment încolo vă atenţionez, stimaţi cititori, că există riscul să nu-mi pot stăpâni cuvintele care-mi trec prin cap despre un anumit stil muzical.
De-a lungul anilor, am tot întrebat în stânga şi-n dreapta despre muzică nenumărate persoane şi am primit răspunsuri care mai de care mai contradictorii. Da, ştiu, gusturile şi culorile nu se discută.
Cei mai mulţi dintre cei pe care i-am întrebat în ultimii doi ani, în special profesori, sunt de părere că muzica este un "ceva" dedicat exclusiv distracţiei. Am primit desigur şi răspunsuri extremiste de genul "muzica e răul ce va duce de râpă societatea" sau "muzica e viaţă, frate !".
Deşi scrierea acestor rânduri survine într-un ceas târziu de noapte, totuşi, am găsit pe cine să întreb chiar şi acum pentru a-mi face o idee cât mai apropiată de realitate despre atitudinea ce planează în prezent asupra fenomenului numit muzică.
Fără să le dau numele sau genul de muzică pe care-l ascultă cel mai des, voi cita în continuare câteva din răspunsurile pe care le-am primit. Totuşi, îmi voi lua libertatea de a scrie vârsta, profesia sau în ce an şcolar de studiu se află. Aşadar, întrebarea a sunat cam aşa: "Ce înseamnă muzica pentru tine?"
- nu stiu...grup de note...?propozitie in care cuvintele sunt inlocuite de note? , elev, 17 ani
- Pt mine muzica e acea chestie care ma face sa ma simt in al 9'lea cer si sa trec peste momentele cand is suparat si am probleme. Muzica e acea combinatie de sunete care' ma descrie.(trance) ,elev de liceu
- Muzica pentru mine este o metoda de exprimare ... o metoda de relaxare ... inseamna mai multe. , elev, clasa a XII-a
- muzica pt mine este viata mea ...totul prinde culoare cand ascult muzica ..nu pot trai fara ea , elev, clasa a XII-a
- pai ...e un mod de a-mi exterioriza sentimentele,starile...un mod de a-mi petrece tampul liber,hmm...muzica e de multe ori o metoda de "exorcizare" , elev, clasa a XII-a
- Hmm ceva care sa ma linishteasca sa sune bine la ureche , elev
- e unul din hobby-urile mele, dar nu ocupa cel mai important loc in viata mea si nu ma ghidez dupa ea , elev, clasa a XI-a
- pai muzica este o succesiune de sunete cu un anumit ritm, pe care ureachea o interpreteaza a fi ceva placut si nu doar ca zgomot, elev clasa a XII-a
- Muzica este o artă. Arta cea mai expresivă după părerea mea... cred că nimeni nu ne poate lua asta... eu o percep ca ceva ce m-atinge dincolo de limtele descrierilor în cuvinte , profesor, 31 de ani
- pfff. pai nu m-am gandit niciodata cu seriozitate la asta cu toate ca am dezvoltat o pasiune pentru muzica un mod de relaxare, un mod de refulare, un mod de comunicare,...... spun astea... da efectiv nu pot sa descriu ceea ce simt cand pun mana pe chitara sau cand dau din cap pe o melodie care imi place. E ceva... exista melodii ce imi declanseaza incarcatura emotinala.... bineinteles, conteaza si versurile.... dar vorbind doar de muzica. muzica e un "lucru" fara de care nu imi pot vedea existenta pe Pamant. , elev, 17 ani
- e un mod de exorcizare al subconstientului meu. E un mod de comunicare si de transmitere a celor mai adanci sentimente si idei. Mi se pare ca e mediul perfect prin care poti transmite o informatie cuiva, stiind sigur ca ii ajunge la suflet. Bineinteles, nu trebuie sa te folosesti de acest mediu in scopuri manipulative si sa iti mentii arta sincera si orientata spre suflet. , Cosmin Duduc - antropolog cultural, chitarist în Ashaena, 29 de ani
- muzica in ziua de azi e-o mare porcarie. eu as interzice dom'le o buna parte din ea. muzica nu mai e cea fost! (eu:)Dar ce-a fost ? a fost ceva bun. o arta parca de la D-zeu venita. muzica a avut rol spiritual si nu mai are, ceea ce e rau. , profesor , 49 de ani
- muzik e beton pt k ma face sa ma simt bn sh este mereu akolo knd ai nevoie de ea. ,elev, 19 ani
- muzica e ceva fain :) nu stiu sa spun mai multe... , elev, 15 ani
- La prima vedere mă gândesc la linişte. Când e vorba de muzică bună, aceasta te acaparează şi restul gunoaielor din cap tac., ziarist, 31 de ani
- Din perspectiva unui creator de muzica, muzica reprezinta enorm pentru mine. transpun toate gandurile, ideile si sentimentele in muzica. nu ma pricep la literatura, nu pot compune poezii, nu pot desena, nu pot picta, dar toate trairile mi se regasesc in muzica. de asta nu ma pot limita la un singur gen muzical. eu compun muzica de la drum'n'bass, muzica ambientala, tribala, death metal, grindcore, pagan metal, pana la suicidal black metal, avant-garde si depresiv. sunt un autodidact si ma invat constant sa cant mai bine, sa cant mai divers, mai complex si la mai multe instrumente.
Din punct de vedere al ascultatorului de muzica, aceasta inseamna si mai mult pentru mine. multa lume spune ca nu poate trai fara muzica. la majoritatea e o prostie. ei, la mine nu e asa. chiar nu pot trai fara muzica. inca o data, ascult muzica foarte diversa, de la pop si dance, muzica lautareasca, folk, pana la rock, metal, putin black metal, foarte mult death metal si grindcore; muzica electronica: trance, drum'n'bass, dubstep, breakcore, rave. muzica buna nu are gen. muzica buna e muzica buna. ma influenteaza foarte mult, imi da diverse stari, dar se intampla si invers desigur, sa ascult muzica in functie de starea pe care o am intr-un moment. consider muzica folositoare concentrarii, relaxarii, creatiei si multor alte activitati (despre care prefer sa nu aduc aminte acum :D).
Muzica leaga pretenii, muzica te face sa visezi, muzica te trimite peste hotare (si la propriu si la figurat). este cel mai bun lucru creat de om, din antichitate si pana astazi., Tudor Bostan, basist în formaţia Ashaena.
De menţionat este faptul că nu toţi cei ce-au răspuns întrebării mele sunt din Bârlad şi totodată nu toţi sunt bărbaţi însă am evitat folosirea genurilor (elev/elevă, profesor/profesoară, etc.) deoarece, în acest context, sunt irelevante. (unde mai pui c-am fost şi "corect politic" cu asta?)
Se observă totodată că unele dintre ele sunt copiate întocmai cu cele primite cu ajutorul resurselor electronice.
Aşadar, cele spuse mai sus despre faptul că o definiţie corectă, completă şi precisă a muzicii nu există, se confirmă.

3. Interpretări

Să încercăm acum să "despicăm firul în patru".
Indiferent cum am numi-o, muzica există şi ne influenţează pe noi toţi, într-o mai mare sau mai mică măsură, fie că vrem, fie că nu vrem.
Mie mi se pare cel mai greu de definit nu termenul de muzică ci termenii relativişti "muzică bună" şi "muzică mai puţin bună" (sau muzică naşpa, de c...t, de doi lei, diavolească, laică, în funcţie de educaţia şi/sau starea celui care face clasificările). Ei bine, am şi dat o parte din răspuns când am spus termeni relativişti.
Fiecare om este unic, este stric ceea ce este. Atât şi nimic mai mult sau mai puţin. Aşadar, deşi destul de multe presiuni social-politice vor/au vrut să ne facă să fim la fel, tot nu suntem.
Fiind diferiţi, logic, şi modul în care urechea noastră este impresionată de muzică diferă de la om la om.
Sună frumos în teorie şi, mergând pe aceeaşi idee, nu poţi să spui că o muzică este mai bună sau mai puţin bună decât o altă muzică întrucât există diferenţe în perceperea ei. Există totodată şi diferenţe în perceperea aceleeaşi muzici. Doi oameni pot considera o muzică "bună" însă argumentează asta în moduri, uneori chiar total, diferite.
În practică, însă, eu zic că modul în care percep muzica este un cumul de mai mulţi factori ce nu ţin numai de cel genetic (adică modul cum a fost "proiectată" urechea să perceapă muzica). De-aici pleacă, zic eu, aşa numita necesitate a culturii muzicale.
În trecut, sensul sintagmei cultură muzicală era puţin diferit faţă de cel din prezent. În trecut, existenţa acesteia era atribuită mai mult muzicienilor (celor care compuneau muzică) şi se referea strict la aspectele teoretice ale muzicii şi la cunoştinţele necesare pentru a compune sau interpreta muzică.
În prezent sensul este mult mai larg deşi sensul iniţial este încă păstrat.
Eu atribui acestei sintagme tot un cumul de cunoştinţe dar nu legat neapărat de teoria muzicii ci mai degrabă de cunoştinţele legate de muzica ce s-a cântat până la momentul în care percepi tu, ca individ, muzica.
Muzica, cu toate stilurile (genurile) şi subgenurile ei, reprezintă o resursă aproape infinită de exploatat întrucât fiind atât de veche şi atât de exploatată, nu cred că ajung 10 vieţi omeneşti pentru a studia întreg repertoriul muzical.
Începând cu secolul 20, muzica a început să fie din ce în ce mai disponibilă pentru din ce în ce mai mulţi oameni şi, în consecinţă, a ajuns să fie chiar şi o sursă de bani atât pentru artişti cât şi pentru mulţi oameni din jurul acestora.
Muzica, în prezent, este, în opinia mea, din ce în ce mai puţin cântată cu sufletul şi din ce în ce mai mult cântată pentru afinitatea fundamentală a societăţii de astăzi: banul.
Astfel, arta muzicală a devenit obiect "de consum". Se consideră ca muzica lui Ludwig Van Beethoven este de foarte mare valoare prin complexitatea sa dar şi prin faptul că a putut compune atât de mult într-un timp atât de scurt fiind şi surd pe deasupra. Da, aşa o fi. Dar, totuşi, cred că mai multă lume s-ar grăbi să catalogheze muzica lui Marius Moga(de exemplu) ca fiind "bună" şi mai puţini s-ar gândi la Beethoven. Să nu uităm că acestui individ îi este atribuit termenul de "Noul Mozart".(nu, nu fac şi aprecieri, încă)
S-a schimbat oare modul în care urechea este impresionată de muzică? Se prea poate căci şi ADN-ul uman s-a schimbat de pe vremea lui Beethoven şi până-n prezent. Unii zic c-a evoluat, eu mă abţin şi remarc doar că s-a schimbat.
Totuşi, eu cred că nu numai schimbările de ADN au dus la percepţii din acestea, dar şi societatea care, aşijderea s-a schimbat (din nou, evit să spun "a evoluat").
Exemplele de acest gen pot continua la nesfârşit.
Am să evit să comentez afirmaţia cum că "muzica este o artă de la Dumnezeu venită" căci argumentele în favoarea-i sunt cam "subţiri", ca să nu mă exprim mai dur.
Dintre răspunsurile ilustrate mai sus, nu pot să nu remarc faptul că cei mai mulţi repondenţi apropiaţi de vârstă cu subsemnatul sunt influenţaţi de muzică.
Despre influenţa muzicii asupra comportamentului vorbim îndată.
Despre influenţa muzicii asupra gândirii însă, am să spun acum câteva cuvinte. Ataşamentul faţă de un anumit stil muzical(sau gen muzical) depinde foarte mult de fundamentul de gândire de pe care porneşti atunci când începi să percepi muzica. De-acolo începe aşa-numita cultură muzicală.
Un copil expus la "Taraf" pe motivul că "îi place dom'le" va fi mereu fan al respectivului gen muzical, cu greu fiind cu putinţă să mai accepte la aceeaşi intensitate altul. Copilul pleacă de la un fundament al gândirii extrem de subţire, cultura lui muzicală fiind, practic, nulă.

4. Genuri(curente) muzicale, interpretările lor şi influenţele acestora:

Întrucât titlul articolului este "Muzica şi societatea" am să vorbesc despre cele câteva genuri ascultate de populaţia României într-un număr mai mare (nu vorbim de cei câţiva aşa-zişi "excentrici" pe care societatea nu-i înţelege şi, deci, îi respinge).
Nu am să vorbesc despre influenţa romantismului în muzica lui Giuseppe Verdi sau a lui Johannes Brahms şi nici despre muzica şi viaţa lui Elvis Presley. Nu pentru că n-ar fi lucruri notabile de spus însă în ziua de astăzi, altul este sistemul de valori când vine vorba de muzică.
Voi folosi în continuare câţiva termeni pe care îi voi considera cunoscuţi gen, muzică disco, muzică funk, dance, electro şi... o să mai vedeţi. În caz de nelămuriri, vă rog consultaţi Wikipedia.

4.1 Muzica electronic-dance
Ce? Te-ai tâmpit? Cu asta începi? Da, cu asta încep.
Muzica electronic-dance îşi are originile în muzica disco din anii '70 şi în muzica formaţiei germane Kraftwerk care-şi caracteriza genul ca fiind "pop experimental".
Scopul generic al acestui gen este de a fi produsă şi ascultată într-un club de noapte dar şi în medii în care concentrarea absolută este pe activităţi ce ţin de dans. Muzica electronică se produce şi ea cu ajutorul unor instrumente cum ar fi sintetizatoarele sau aşa-numitele "drum-machine".
Acest gen de muzică are o serie de subgenuri cum ar fi Hip-Hop-ul, Trip-Hop-ul, House, Techno, Drum and Bass şi Hardcore.
Dacă despre Hip-Hop am mai auzit măcar printre picături, despre celelalte cred că e o nebuloasă, nu-i aşa ?
Ei bine, nu am să vorbesc în detaliu despre fiecare întrucât există suficiente mijloace de informare.
Totuşi să atragem atenţia asupra acelui Hardcore (care mai este referit şi ca muzică "Gabber") care este un house ceva mai rapid. Am spus asta pentru că există riscul să fie confundat cu altceva.
Nu insist asupra teoriei pentru că, din păcate, cei mai mulţi ascultători români pe care subsemnatul i-a întâlnit şi care se declarau "fani" ai acestui gen sau ai unuia dintre subgenurile lui, nu cunoşteau nici măcar atât.
Eu nu sunt nici pe departe un fan al acestui gen de muzică însă ascult atât cât este nevoie să fiu informat despre schimbările ce mai apar prin el şi să ştiu câte ceva... aşa... "să nu mor prost" , după cum zicea bunicul meu acum ceva ani.
Genul acesta s-a dezvoltat, totuşi, cel mai bine, în Olanda fiind un gen adeseori categorisit ca "libertin" iar Olanda era locul perfect, în ciuda faptului că House-ul de pildă a fost creat în Chicago, SUA.
Comportamentul fanilor români ai acestui gen este, însă, de foarte multe ori îndoielnic.
Ei şi de-aici încolo începe Vâlsan să toarne...
Am întâlnit extrem de puţini oameni care să se declare adepţi ai unui anumit gen de muzică electronică şi care să fie în stare să explice măcar cât de cât ceea ce ei consideră ca fiind "muzică bună".
De foarte multe ori numesc unele subgenuri ale acestui stil ca fiind "nemuzică" din cauza monotoniei de care dă dovadă genul cu pricina. (Tum-Ţ, Tum-Ţ, Tum-Ţ, Tum-Tum-Ţ, Tum-Tum-Ţ, ŢŢŢŢ, Tum-Ţ, Tum-Ţ, şi tot aşa...)
Ceea ce denigrează şi mai mult imaginea acestui gen de muzică sunt, ca mai peste tot, fanaticii şi pseudo-fanii. Da! Există fanatici şi în acest gen !
În opinia mea, cea mai mare parte a acestui gen este perfectă atunci când vrei să te droghezi întrucât oricum după intrarea în sevraj nu-ţi mai dai seama cât de proastă e muzica :) .
Totuşi, când zic pseudo-ascultători mă refer la pestriţii noştri cocalari, nelipsiţi în cluburile "dă fiţe" şi care se autointitulează "hausări" sau, unii dintre ei ceva mai răsăriţi, îşi spun "ascultători de muzică electronică" dar dacă-i întrebi de Vangelis sau Jean Michel Jarre s-ar putea să se supere crezând că i-ai înjurat. Revin la asta când o să vorbesc despre manele şi influenţa lor.
Acest gen de muzică este, deşi nu-mi prea convine mie, cel mai important gen de pe piaţa muzicală autohtonă în acest moment datorită prezenţei lui în "instrumentalul" unor "trupe" care sunt "în vogă" pe plaiurile mioritice.
Inclusiv în manele este prezent acest gen, deşi asta nu convine multora.
În continuare un exemplu de prostie acută românească legat de acest gen:
Artist? Pin Pin & Dj Uny ! Ce melodios, nu? Nume piesă? Toma Caragiu - Aşa-i în tenis. Când mă gândesc că unii oameni dau şi bani ca s-asculte aşa ceva deja îmi vine să-mi aduc aminte că am mâncat cam mult astăzi. Nu vă dau legătură către piesă căci am milă de dumneavoastră, stimaţi cititori.

4.2 Muzica pop
Muzica pop este prezentă în România cam exact de la apariţia ei, tot prin anii '70 însă o perioadă a fost referită ca "muzică uşoară".
Muzica pop este considerată o muzică inofensivă, demnă de luat în seamă doar ca formă de divertisment. Acest gen de muzică, în România, este prezent aproape la tot pasul.
Fenomenul nu se întâmplă numai la noi ci cam peste tot fiind o muzică destinată culturii "de masă" aşa cum şi numele îi zice "pop"(de la popular). Totuşi, noi nu-i zicem muzică populară pentru că se poate confunda cu muzica ce rezidă din tradiţiile româneşti, ceea ce nu este cazul aici.
Muzica pop este, în opinia mea, lipsită de mesaj (întrucât genurile cu mesaj s-au desprins şi au mers pe făgaş propriu). Temele cele mai abordate în acest gen de muzică sunt dragostea, activităţile de zi cu zi şi în general evenimente cu caracter super modest.
Succesul acestui gen este dat tocmai de această pseudo-sinceritate de care dă dovadă genul prin banalitatea mesajului său.
În România, în prezent, sonoritatea acestui gen poate semăna şi cu alte stiluri (în special cu muzica electronică) însă esenţa este aceeaşi.
Prin simplitatea ei, muzica pop este în general plăcută de toată lumea exceptând doar pe "demenţi d'alde Vâlsan", "popi habotnici", "mamaia" şi alte categorii de tipul acesta.
Din ce am remarcat eu, cei mai mulţi ascultători ai acestui gen provin, din păcate, din rândul maneliştilor deşi am întâlnit suficient de mulţi care preferă acest gen ca argument pentru principiul "orice, numai manele nu!".
Inofensiv genul, inofensivi şi ascultătorii, nu ? Ei pe naiba. Doar ne referim la România.
Industria muzicală românească scoate pe bandă trupe pe care eu le descriu ca trupe care s-au înfiinţat mâine, vor cânta ieri şi se vor desfiinţa săptămâna trecută după un concert în WC.
Raţiunile comerciale predomină raţiunile plăcerii de a cânta şi de a asculta muzică atunci când vorbim de pop-ul românesc, astfel că eu mă declar dezgustat de acest gen.
E drept că o mare parte dintre ei (artiştii) sunt slab pregătiţi şi uneori deloc talentaţi dar, din păcate, există şi oameni cu potenţial care se complac în această mocirlă preferând banul în dauna oricărei alte plăceri, cum ar fi aclamaţiile fanilor care, se obţin cu mult mai greu şi pentru care trebuie să munceşti cu adevărat şi o perioadă mai îndelungată de timp.
Într-o societate de consum, muzica pop va fi mereu sus şi cu asta am încheiat.

4.3 Muzica folk
Mergem mai departe în analiza noastră şi ajungem la controversatul gen folk.
Denumirea de folk provine de la "folclor"(eng. folk = popor, lore=înţelepciune) şi, în consecinţă, ar trebui să numim "muzica populară" ca fiind muzică folk, nu ? Ei bine, nu.
Muzica folk diferă de celelalte genuri muzicale atât prin sonoritatea ei, mai caldă, cât şi prin versurile sale care sunt, în general, caracterizate ca fiind de o valoare poetică şi care-l caracterizează pe individ în relaţia sa cu istoria şi cu nedreptăţile societăţii.
Cam aşa s-a manifestat folk-ul şi la noi, cei mai cunoscuţi fiind membrii Cenaclului Flacăra care strecurau versuri voalate împotriva regimului comunist.
Şi alte trupe româneşti gen Focul Viu (care tratau relaţia individului cu istoria) sau Phoenix pot fi încadraţi în folk, cu menţiunea că pentru Phoenix se potriveşte mult mai bine denumirea de folk-rock.
Tot muzică folk este şi cea cântată cu instrumente tradiţionale (muzica populară?), termenul de muzică folk putând fi în prezent folosit ca sinonim pentru muzică tradiţională.
Totuşi, noi românii nu numim muzica tradiţională autohtonă ca muzică folk deşi nu ar fi incorect, zic eu.
Muzica folk este de multe ori numită de unii colegi de generaţie ca fiind "muzica aia de-o asculta tata când era ca mine" sau "muzică din aia simplă". Se mai merită oare să stau să explic ? Să încerc măcar puţin.
În prezent folkiştii sunt asociaţi cu acei oameni care umblă c-o chitară acustică în spate şi care sunt dependenţi de alcool. Nu putem nega faptul că, într-adevăr, cei mai mulţi artişti de folk sunt dependenţi de alcool sau au murit din cauza asta.(exemple: Ducu Bertzi, Valeriu Sterian, Florian Pittiş, etc.)
Totuşi, asocierea tuturor ascultătorilor de folk cu "nişte beţivi" este cel puţin forţată şi chiar ilogică. Muzica folk, deşi uneori nu prea pare, este o muzică de protest; născută din protest şi susţinută de protest.
Muzica folk poate uneori să fie şi o muzică dedicată distracţiei atunci când este combinată cu alte genuri cum ar fi metalul(acuşica şi despre asta).
Deşi nu mai este în vogă aşa cum era în 1980 în România, totuşi, genul folk păstrează foarte mulţi ascultători, în special de vârsta a doua şi a treia, însă, spre bucuria mea, există şi destui tineri cărora folk-ul le impresionează pozitiv analizatorul auditiv.
Influenţele folk-ului asupra ascultătorului sunt în ton cu versurile întrucât, după cum am spus, muzica folk este născută din protest.
În continuare un exemplu de folk în care sunt incluse aproape toate caracteristicile despre care am vorbit mai sus:


Focul Viu - Imn

4.4 Muzica punk, rock şi metal
Băi, nu-s totuna ! Ar putea suna una din reacţiile dumneavoastră.
Ştiu că nu-s totuna însă percepţia generală asupra acestora trei este aproape la fel, puţini (cu excepţia fanilor genului) reuşind să facă diferenţa între ele.
Să luăm pe rând:
Muzica punk, pentru români, în principiu, reprezintă un fel de folk cu o sonoritate mai dură şi cu un substrat intelectual mai redus.
Muzica punk s-a desprins din rock la începutul anilor '70 dând publicului trupe emblematice precum Sex Pistols sau The Clash.
Trupele punk, evitând excesele percepute ale rockului „mainstream” din anii '70, au creat o muzică scurtă, rapidă şi dură, cu instrumentaţie minimă şi versuri de multe ori politice sau nihiliste. Subcultura punk, asociată muzicii, se caracterizează prin rebeliune juvenilă, haine specifice, o varietate de ideologii anti-autoritariene şi prin atitudine DIY („do it yourself”). [Encliclopedia Wikipedia]
Totuşi, ce-a însemnat el atunci şi ce înseamnă acum au puţine în comun. Punk-ul a contribuit ulterior şi la dezvoltarea rock-ului alternativ. Dar să nu intrăm prea mult în detalii.
Îmi amintesc că un cunoscut, auto-intitulat punker, spunea că punk-ul e un fel de rock "mai vesel". Iniţial am vrut să-l contrazic însă realitatea românească părea să-i dea dreptate lăsându-mă pe mine, din nou, în afara subiectului.
Piese de genul "Da! Da! Da! Copacii înfloriţi" (sau Cristoşii răstigniţi, după cum zicea cineva de curând) se încadrează în genul punk şi, într-adevăr, pentru o mare parte din punkerii din România, acest gen se defineşte ca "un rock mai vesel". Prin urmare, nicio treabă cu ceea ce a reprezentat punk-ul la originile sale.
Influenţa în vestimentaţie dar şi în "look" este foarte vizibilă prin crestele purtate de fanii genului, dar şi prin numărul impresionant de lanţuri pe care aceştia le preferă ca accesorii. Din nou, nu intru în detalii.
Menţionez însă că petrecerile punkerilor sunt şi cele mai "periculoase", aproape la fiecare dintre acestea consumându-se droguri de mare risc, dar şi alcool "cu cisterna". Punkerii în stare de ebrietate (unii dintre ei, desigur) sunt şi foarte periculoşi scoţând din ei spiritul anti-tot.
Totodată, punkerii sunt primii remarcaţi în societate şi, din păcate pentru rockeri şi metalişti, percepţia publică nu poate face diferenţa dintre acest curent şi celelalte două.
Muzica rock este "baza temeliei fundamentale" pentru o paletă foarte largă de stiluri muzicale din prezent, fiind, încă, unul dintre cele mai importante genuri de muzică din lume în ciuda invaziei electronice şi al pop-ului banal
Muzica rock a apărut din combinarea genurilor country şi blues şi mai apoi rhythm and blues care au format rock'n'roll-ul anilor '50. De atunci şi până în prezent sonoritatea, temele abordate şi chiar instrumentele folosite s-au diversificat enorm de mult astfel că în prezent este foarte greu de categorisit fiind atât de multe criterii şi influenţe.
Din rock a apărut punk-ul, heavy metal-ul şi rock-ul alternativ. Până aici e uşor. De-aici încolo însă diversitatea genurilor care au apărut din fiecare din cei trei "fii" ai rock-ului este uriaşă.
Nu intru foarte mult în detalii.
În România, numărul rockerilor este încă destul de mare. Din păcate însă, cea mai mare parte dintre ei sunt trecuţi de prima tinereţe.
Dacă înainte de 1989 muzica celor de la Black Sabbath, Pink Floyd, The Rolling Stones, Deep Purple sau a autohtonilor Phoenix, Celelalte Cuvinte, Progresiv TM, Voltaj, etc. erau principalele preocupări ale tinerilor, în prezent acestea au intrat într-un profund con de umbră, interesul pentru rock scăzând dramatic după 1995 şi mai ales în ultimul deceniu.
Muzica metal este un subgen al rock-ului cu rădăcinile în Hard Rock.
Apogeul acestui gen este atins în anii '80 când în vogă erau trupe precum Judas Priest sau Scorpions. Cam pe-atunci a început metalul să se diversifice şi să apară o grămadă de subgenuri şi influenţe făcând din metal probabil cel mai complex gen de muzică dintre toate.
Revoluţionar, în opinia mea, a fost regretatul Freddie Mercury şi formaţia sa, Queen, formaţie în a cărei muzică apar pe lângă instrumentele clasice (tobă, chitară şi chitară bass) instrumente precum pianul sau flautul, deşi formaţia Queen se poate caracteriza mai mult prin Hard Rock şi mai puţin prin Metal.
Nu am să intru în detalii căci puteţi citi şi singuri.
Am să mai spun doar că tot cam prin anii '80 au devenit obiceiuri ale metaliştilor manifestările de exteriorizare precum headbanging-ul(datul din cap), pogo-ul sau busculada (împrumutat de la punkeri) dar şi controversatul semn cu pumnul strâns şi degetul arătător şi cel mic ridicate, numit mano cornuta sau mânuţa cu coarne.(despre controversele religioase,... altădată)
După 1990 metalul a intrat în underground iar fanii s-au împărţit înspre cele câteva (multe) subgenuri apărute din care amintesc de Folk Metal, Black Metal, Doom Metal, Death Metal, Thrash Metal, etc. etc.
Fiecare dintre aceste subgenuri au dat naştere la altele sau s-au combinat între ele dând naştere la concepte noi (exemple: Synphonic Black Metal, Brutal Death Metal, Thrash Death Metal, Doom Gothic Metal, National Socialist Black Metal, etc. etc.).
Dacă sunteţi curioşi, puteţi citi despre fiecare în parte.
Revenim la societate şi spunem că, în prezent, în opinia multora, rockerii, metaliştii şi punkerii sunt totuna.
Pe de altă parte există oameni care nu simpatizează cu genul dar admit faptul că rockerii sunt cei mai inteligenţi oameni cu care am putut sta de vorbă. Nici nu mă miră.
Societatea profund îndobitocită din prezent are prostul obicei de a respinge ceea ce nu înţelege. Acest gen, numit generic de necunoscători rock şi arareori heavy metal, este prin esenţa lui ceva foarte complex pentru care necesită timp de înţelegere şi timp pentru reflectare asupra mesajului.
Mai pe scurt, acest gen (sau cel puţin unele din subgenurile lui) nu este pentru "toată lumea" şi deci nu este dedicat "culturii de masă".
Şi nu pot să nu mă gândesc din nou la cocalari. Desigur, sunt şi oamenii care au asistat sau auzit de faptele vreunui punker sau a vreunui descreierat în general (a nu se înţelege că toţi punkerii sunt descreieraţi) care-i pun "pe toţi în aceeaşi oală" dar, dacă au ceva creier vor pricepe.
Dar cu cocalarii n-ai ce-i face tată ! (Acuş, acuş, zic şi de ei)
Ascultătorii acestui gen au de suferit şi din cauza asemănării îmbrăcăminţii (uneori, adeseori nu) dar şi a similitudinii termenilor cu adepţii curentului muzical (şi mai mult social) numit emo.

4.5 Muzica EMO
Ei, aici mă pricep mai puţin în ceea ce înseamnă genul în sine şi prefer să citez din Wikipedia:
Genul şi cultura EMO este un trend care adesea promoveaza hipersensibilitatea. Emo sunt ceva uşor de definit. Ca atare, depistarea rădăcinilor este dificilă. Numeroşi pretinşi "cunoscători" citează scena D.C. hardcore/punk - şi mai specific formaţia Rites of Spring - ca fondatorii Emo, dar istoria arată că e pripit a se pune formarea unui gen pe seama unei anumite formaţii.
O evaluare a scenelor muzicale de la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90 permite o determinare mai bună a rădăcinilor şi influenţelor care stau la baza subculturii emo şi care continuă să o influenţeze. Înainte de a înţelege de unde vine "emo" trebuie înţeles ce este astăzi. "Prefer să mă gândesc la el (emo) ca un punk rock care e mai melodic şi introspectiv/depresiv decât hardcore, dar totuşi cu tendinţele de energie primară şi furie" (DeRogatis 1).
Acest gen de muzică a creat o cultură cultura mai avansata şi de atunci a crescand continuu, de la începutul anilor '90. Majoritatea copiilor arată în felul următor: poartă ochelarii cu rama neagra, esarfe lungi de culori închise. Este foarte uşor să stereotipezi un puşti emo, deşi, ironic, nu poţi defini muzica emo. Cel mai bun mod de a descrie muzica emo este prin arpegiile uşoare ale chitarelor cu vocalize uşoare la care se dă drumul într-o orchestră de chitare distorsionate şi aduse după aceea din nou la partea uşoară. Versurile emo sunt în general foarte poetice şi au o arie de la iubirea pierdută până la credinţe religioase sau alte subiecte emoţionale.
Bun. Cam mult am citat dar... să zicem. Greşelile gramaticale vin la pachet din enciclopedie şi mi-e prea somn, foame şi lene la un loc ca să le corectez.
În România curentul emo, ca mai toate cele descrise mai sus, s-a manifestat uşor (mai mult) diferit.
Încerc să sar peste glumele legate de-un emo având în vedere c-am scris deja despre asta însă doresc să ilustrez că "a fi emo" în România este mai mult o chestie legată strict de vestimentaţie şi mai puţin de inteligenţă sau apartenenţă efectivă la modul de a gândi descris mai sus.
Kitsch-ul este la modă în România. Ei bine emo-kitsch este aşijderea la modă. A avea zgârâieturi pe mână, a te îmbrăca predominant în negru combinat cu toate culorile curcubeului şi a asculta muzică, în general cu o linie melodică haotică sau una simplistă dar "cu tentă", este ceva la modă printre unii dintre copiii de pe la noi din ţară. Asemănarea acestora cu rockerii şi metaliştii dăunează de asemenea imaginii celor de urmă acutizând antipatia de care "se bucură" aceştia.
Nu-mi face plăcere câtuşi de puţin să vorbesc despre asta aşa că trec la ultimul punct al acestui lung capitol 4.

4.6 Manelele
Ei da! Hai c-am ajuns şi-aici.
Maneaua, ca gen de muzică şi termen, există în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare şi erau cântate de turci "la târg".
Maneaua, mai aproape de forma actuală, a ajuns pe la noi pe la mijlcoul anilor '80 când Mihaela Oancea scotea un disc la Electrecord ce conţinea câteva melodii destul de apropiate cu sonoritatea actuală a acestui gen de muzică.
Am vrut să caut pe Wikipedia ca să nu mă obosesc prea mult cu istoricul însă ia uitaţi peste ce frază am dat acolo:În lipsa unor studii riguroase din partea muzicologilor, dezvoltarea manelei moderne poate fi expusă doar la modul intuitiv, cu şanse semnificative de a comite erori. Nici interesul practicanţilor şi iubitorilor genului pentru trasarea istoriei lui nu este mai ridicat, astfel încât nu există publicaţii cu acest specific până în ziua de azi. Chiar şi discografiile muzicienilor sunt puţin şi imprecis cunoscute, îndeosebi pentru materialele produse înainte de anii 2000. Deci aţi îneţeles, da ?
Pe Wikipedia probabil că este interzis să spui că în prezent este o pseudo-muzică, un kitsch în adevărata-i splendoare şi un foarte bun instrument de scăzut coeficientul de inteligenţă, la mine pe blog nu-i interzis.
Dar să nu trecem prea repede la interpretări.
Maneaua a început să prindă popularitate prin 1997-1998 datorită a doi artişti a căror nume îmi scapă la această oră dar dacă-mi amintesc, promit că vă spun :) .
Eu am luat contact cu acest gen prin '99 când mergeam undeva în mediul rural şi în autobuz mi se administra ca o picătură chinezească o muzică ce, pe atunci, îmbina doar elemente orientale şi pop.
Este de prisos să spun că maneaua, în opinia mea, nu reprezintă un gen de muzică însă, dacă presupunem că aşa e, atunci nu ne putem mira că între timp, acest pseudo-gen a "evoluat" reuşind în prezent să fie un veritabil "borş" de muzică îmbinând elemente de hip-hop, dance, techno şi, mai nou, chiar şi jazz şi rock (!!!).
Desigur, rampa de "evoluţie" a "genului" a reprezentat-o infuzia de muzică lăutărească (despre care, în general, am o părere bună).
Maneaua îşi are "focarul de fani" în zonele sărace sau periferice ale oraşelor şi în mediul rural.
Cu muzica în sine poate n-aş avea prea multe dacă n-ar fi şi "fanii".
Vă spun sincer că nu-mi pot explica de ce comportamentul indivizilor se modifică atât de mult (mai mereu înspre neplăcut) atunci când începe să perceapă această veritabilă "ciorbă de muzică".
Am întâlnit şi ascultători de manele cu ceva mai mult creier şi care-şi ţineau capul şi pentru altceva decât ca să nu le plouă în gât. Unul dintre aceştia mi-a spus că maneaua se împarte în prezent în trei subgenuri: "de jale"(ca şi balada ţigănească), "de petrecere" şi "de dragoste". Aşa o fi. Chiar nu am cum să-l contrazic.
Întâlnind şi oameni mai oameni dar ascultători de manele, mintea mea bolnavă împarte ascultătorii acestui gen (mi-e greu să le spun "fani") în două categorii:
- manelişti - oamenii care ascultă manele
- cocalari - fiinţele bipede care ascultă manele
Nu intru în detalii privind etimologia termenului "cocalar". Mi-e lene.
Acest gen promovează în mod deosebit bunăstarea (un subiect important abordat este banul). Poate că şi de-asta are succes, mai ştii ? Tot n-am înţeles în ce gen de manea se încadrează aceea ironizată de Dan Capatos în care versurile sunau ceva în genul: "Pumnii mei minte nu are". Dar... ce să ceri şi, mai ales, cui să ceri ?
Din păcate pentru puţinii manelişti, domninaţi sunt cocalarii drept pentru care în mod intenţionat fac şi eu confuzie asupra propriei mele caracterizări a genului şi spun că maneaua este un gen de muzică dedicat exclusiv prostimii.
Cum rock-ul şi metalul sunt dedicate celor ceva mai inteligenţi, de-aici şi un conflict despre a cărui iniţiator nu se prea ştie.
Totuşi, în stradă, cocalarul îl va ataca pe rocker/metalist şi nu invers. De ce ? Nu ştiu. Presupun că deoarece nu-l poate înţelege.
Aş înţelege (într-un fel) dacă ar fura ceva de la el(rocker) dar nu, este doar simpla plăcere morbidă de a toca omul la cap până dincolo de orice limite umane ale rezistenţei nervoase.
Să fiu eu sănătos de câte ori n-am auzit "roachere partidu' te vrea tuns" sau "uăi raochere ia vino-ncoa". Pe unii dintre ei îi poţi convinge cu vorba (chiar foarte uşor) având în vedere că au ceva creier, rămas probabil din greşeală, ca reminescenţă. Totuşi pentru mulţi dintre ei se impune metoda "Aliona Pumninştain" şi chiar "Eine kleine puşculiţăn".
Frezele şi aspectele dizgraţioase ale unora dintre interpreţii genului de muzică manea, au fost copiate de către unii ascultători făcându-i pe aceştia mult mai dizgraţioşi decât orice rocker beat, drogat, obosit şi nespălat în acelaşi timp. Măcar rockerul îşi va vedea de treabă şi va căuta un duş.
Mă opresc aici cu interpretările pe acest subiect pentru că nu vreau să transform acest articol, şi-aşa lung, într-unul "anti-manele". Poate am să revin altădată.

5. Manifestările muzicale
Continuăm cu aspectul strict social al muzicii.
În prezent, accesul la muzică este mult mai facil şi, teoretic, formarea unei culturi muzicale ar trebui să fie la fel de facilă. Şi totuşi nu este, cel puţin nu la noi.
Când spun "manifestări muzicale" nu mă refer numai la concerte şi festivale ci la cum se manifestă ea în societatea noastră.
Evenimentele dedicate muzicii sunt nenumărate însă disproporţionate atât ca număr cât şi ca promovare în ceea ce priveşte distribuţia pe genuri. Banul dictează. Maneaua e profitabilă. Trupele de "2 la metru, 5 la kilogram" sunt profitabile. Folk-ul, Rock-ul sau Metalul, nu. Asta e realitatea.
Manifestarea muzicală pe care o resimt eu cel mai des este această "modă" de-a asculta muzică peste tot. Perechea de căşti, dispozitivul(care poate fi Ipod, mp3-player, telefon mobil, etc.) şi dă-i cu muzică. De cele mai multe ori, zic eu, că-i în regulă însă uneori apar şi abuzuri.
Ceea ce mă deranjează, însă, este "moda" de a asculta muzică la un dispozitiv ce redă tare muzica respectivă. Obiceiul este, în principal, al cocalarilor (ah! doar am zis că nu mai zic nimic despre asta!) dar am văzut că nu numai ei preferă să-şi impună genul de muzică în jurul său.
Pe ăştia de pun muzică tare la telefon i-aş băga într-o cameră izolată fonic şi le-aş pune 40-50 de telefoane să le cânte, cu genul lor preferat de muzică, dar cu melodii diferite. Aşa,... să vadă cum e !
Desigur, orice exces este dăunător. Să nu uităm că ascultarea îndelungată la căşti poate afecta definitiv şi irevocabil auzul, aşa cum expunerea prelungită la putere sonoră foarte mare poate afecta, pe lângă auz, inima, circulaţia sângelui, articulaţiile în funcţie de tempoul melodiei şi de numărul de bătăi pe minut.
Manifestarea muzicală se resimite, după cum spuneam şi mai sus, şi în vestimentaţie, în special la tineri cât şi în aspectul fizic (exemplu: părul lung la rockeri).
Totuşi, în ultima vreme am remarcat că nu mai este chiar ceva distinctiv îmbrăcămintea sau aspectul fizic întrucât există destui rockeri care preferă hainele largi (specifice rapperilor) şi părul scurt, manelişti care preferă să se îmbrace în negru şi să poarte coadă, sau chiar emo care preferă hainele strâmte şi frizurile în toate direcţiile aplicate pe păr scurt (oarecum specifice maneliştilor).
Manifestarea muzicală se poate vedea şi în exprimare. Mi-e mai greu să cred că un manelist se va exprima cu "dorinţa vindicativă abundentă ce mă apăsa" în loc de "aşa-mi venea să-i ard una că mi-a înjurat fimeia" şi exemplele pot continua.

6. Concluzii
Acestea fiind spuse, consider că muzica din prezent se îndreaptă într-o direcţie predominant incorectă, doar muzica din underground rămânând cât de cât pe un făgaş al artei.
Banii vorbesc şi în muzică iar asta strică totul.
Muzica îşi menţine şi astăzi rolul de artă pentru suflet însă modul cum aceasta atinge trăirile omului în prezent este, cel puţin diferit.
Cu speranţa că am atins măcar în linii mari subiectul, pun punct acestui lung articol pentru a cărui scriere şi concepere mi-a luat o noapte întreagă şi vă salut cu respect cititorii care-au avut răbdarea de a citi aceste rânduri.
Aştept părerile dumneavoastră dar şi completările pe care doriţi să le aduceţi acestui articol.

P.S. Oboseala e posibil să-şi fi pus amprenta asupra mea şi unele greşeli de exprimare sau de scriere e posibil să fi apărut. Le voi corecta pe parcurs. Îmi cer scuze anticipat pentru eventualele greşeli.

vineri, 24 aprilie 2009

Recomandare film: Trilogia "Carnetul Morţii"

Bună dimineaţa stimaţi cititori.
Astăzi vă voi recomanda un film (de fapt trei, că de-aia trilogie) despre care se scrie foarte puţin în aceste părţi ale lumii invadate de filme americane pline de efecte speciale şi mesaj... mai puţin.
Filmul se numeşte "Death Note" şi are, după cum spuneam, trei părţi: The Movie, The Last Name şi L change the world şi este produs în Japonia.
Deşi am urmărit destul de multe filme de provenienţă asiatică (atâtea câte am putut găsi căci aproape totul e americanizat, inclusiv resursele de filme), până acum niciunul nu mi-a atras atenţia în mod deosebit aşa cum a reuşit această producţie.
Primele două filme sunt produse în anul 2006 iar cel de-al treilea în 2008.
Eu nu am văzut (încă) primul film, din motive foarte obiective ce ţin de conexiunea la Internet, însă le-am văzut pe celelalte două şi am citit o scurtă cronică pentru primul, astfel că voi fi(sper) în stare să vă prezint şi dumneavoastră subiectul trilogiei asiatice.
Trilogia tratează în primele sale două părţi mitul lui Shinigami, zeul morţii pentru poporul japonez.
Se presupune că există mai mulţi astfel de Shinigami, fiecare dintre ei având un "Carnet al morţii" care, de regulă, este posedat de către un om. Se spune în film că simpla scriere a numelui unei persoane şi proiecţia imaginii acesteia în minte aduce după sine moartea acesteia.
Carnetul cade în mâna lui Yagami Light (nu ştiu în ce circumstanţe întrucât asta se întâmplă în prima parte) care începe s-o facă pe justiţiarul ucigând numai criminali pe care legea îi scotea basma curată sau îi ierta de pedeapsa capitală.
Cum în Japonia, deşi nu prea pare, infracţionalitatea este ridicată, Yagami Light avea de scris, nu glumă.
Se întruneşte un fel de "celulă de criză" la nivelul poliţiei nipone pentru a lupta cu acest criminal de o cruzime nemaivăzută şi cu nişte metode cel puţin neconvenţionale.
Este chemat un expert, pe numele său Lond L. Tailor care este referit pe întreg parcursul trilogiei cu apelativul "L".
Contrar principiilor de marketing occidentale, L este personajul pozitiv principal şi are un aspect cel puţin bizar: este urât, are o frază mai oribilă decât cea emo şi suferă de un uşor handicap fizic. Totuşi, L se dovedeşte pe parcursul trilogiei ca fiind un adevărat geniu cu o inteligenţă mai mult decât sclipitoare.
L îl denumeşte pe acest criminal "Kira".
Totuşi, în primul film L nu reuşeşte nici măcar să se apropie de adevăr şi, totodată se confrunta şi cu susţinerea publică de care beneficia criminalul botezat Kira având în vedere că rata criminalităţii în Japonia scăzuse cu 70% de la apariţia acestui justiţiar nevăzut.
În cel de-al doilea film apare un al doilea Kira, un Shinigami căruia îi fusese încredinţată de la "Shinigami-ul şef" misiunea de a o proteja pe Amane Misa, o tânără cântăreaţă de pop.
Aceasta se foloseşte de Carnet pentru a instaura, mai întâi, teroarea şi totodată de a-şi asigura respectul public, vărsându-şi totodată o serie de frustrări intrinsece.
Amane Misa reuşeşte să se întâlnească cu Yagami Light şi (cum altfel?) se şi îndrăgosteşte de acesta.
Mi-a plăcut teribil că nu s-a insistat foarte mult asupra poveştii de dragoste dintre cei doi, aspect care pe mine mă plictiseşte teribil indiferent de ce film este vorba şi pe ce meridian al globului este produs.
Yagami Light, printre altele, era fiul şefului Poliţiei Japoneze şi, prin urmare, reuşeşete cu uşurinţă să ajungă chiar în sânul comisiei de anchetă şi să dea ochii cu L. Totuşi, Light îl putea ucide pe L folosind Carnetul Morţii numai dacă îi ştia numele complet.
Pe de altă parte, Amane Misa (care are o poveste tristă din copilărie) făcuse înţelegerea cu Shinigami-ul ei şi-şi înjumătăţise viaţa contra unor ochi similari cu ai acestuia, ochi ce permiteau vederea numelui persoanei privite şi a perioadei pe care aceasta o mai avea de trăit.
Yagami Light reuşeşte să-l scoată pe L din bârlogul său şi-i face cunoştinţă cu prietena lui care-i vede numele micului geniu.
Totuşi, L, îl împiedică pe Light să afle numele acestuia furându-i telefonul fătucii.
Povestea are un fir extrem de lung şi totodată complex, pentru vizionarea acestui film fiind necesar un grad sporit de atenţie la unele detalii dar şi "sari la 5 secunde" pentru altele :) .
Într-un final află şi L despre povestea cu carnetul morţii şi totodată află că vestitul Kira era chiar Yagami Light şi, totodată, că al doilea Kira era Amane Misa care între timp îşi pierde memoria renunţând pentru o perioadă la carnet (era o regulă a Shinigami) iar carnetul ajunge pe mâinile unei ziariste care era mare fană a vestitului criminal.
Ziarista umple şi ea carnetul cu răufăcători că doar era jurnalist de investigaţii şi ştia pe cine să omoare.
Firul este extrem de complex şi vă las pe dumneavoastră să-l descurcaţi.
Important este că L îşi programează singur moartea peste 23 de zile (maximum cu putinţă conform regulii Shinigami) pentru a nu fi ucis de Light înainte ca L să-l ucidă pe acesta.
Yagami Light moare spre finalul filmului iar Amane Misa este arestată.
Totuşi, L apucase să-şi programeze moartea şi, conform aceloraşi reguli Shinigami, nu putea schimba cu nimic asta.
Cel de-al treilea film îl are exclusiv în prim plan pe L, care mai avea 20 de zile de trăit, în faţa unei noi provocări.
Acţiunea se petrece tot în Japonia însă iniţial sunt arătate câteva secvenţe din SUA dar şi dintr-un sat din Tailanda unde fusese eliberat un virus asemănător cu Ebola, doar că de 100 de ori mai "eficient", de către o organizaţie ecologistă extremistă, în opinia căreia Pământul suferă de supra-populare.
Acest cel de-al treilea film conţine extrem de multe scene "dure" în care este arătată cu lux de amănunt manifestarea bolii de la infectare până la moartea în chinuri.
Acel sat este bombardat de către armata americană cu "bombiţă" nucleară însă apare un supravieţuitor: un copil autist, imun la virus şi geniu în matematică. (pentru necunoscători, ultimele studii arată că noi suntem bolnavi în comparaţie cu autiştii care, se pare că sunt treapta următoare a evoluţiei umane)
Copilul ajunge sub aripa ocrotitoare a lui L. Cum? O să vedeţi în film.
Tot sub aripa lui L ajunge şi o fată, tot autistă, pe nume Maki Takado, tatăl ei fiind cel care-a fabricat antidotul pentru virus însă îl distrusese, cu tot cu informaţiile de rigoare, după ce aflase care era planul organizaţiei extremiste.
L se întâlneşte cu un partener vechi al tatălui fetei şi împreună (inclusiv copilul geniu) reuşesc să sintetizeze un antidot.
Între timp, iniţiatoarea planului, reuşeşte să-şi "prostească" partenerii şi-i convinge la o misiune sinucigaşă, aceea de a deturna un avion şi de a elibera virusul în Statele Unite.
L îi împiedică şi ţine şi nişte discursuri pe alocuri foarte bune despre şansa la o nouă viaţă, etc. etc., probabil profund sub amprenta ideii că în curând avea să moară de infarct aşa cum era scris în Carnetul Morţii.
Maki Takado îşi injectase virusul însă acesta a rămas inactiv în organismul ei o perioadă. Ea şi-l injectase pentru a se folosi pe sine ca armă împotriva iniţiatoarei planului, pe care era supărată pentru că-l ucisese pe tatăl ei.
Până la urmă şi Maki şi iniţiatoarea scapă cu viaţă, cea din urmă fiind însă arestată. (urăsc partea asta cu happy-end-uri)
L îl duce pe micuţul autist la o şcoală specială şi îl botează cu numele "Near" (aproape) pe motiv că acesta va fi întotdeauna aproape de eveniment când va fi vreo situaţie ce priveşte salvarea lumii, aceasta se întâmplă cu o zi înainte de moartea programată a lui L.
Filmul se termină cu plecarea în pribegie a lui L spre a respecta cele scrise în Carnetul Morţii "L va muri tăcut, peste 23 de zile, de infarct".
Printre ultimile replici ale lui L am remarcat una drăguţă: "Oricât de dotat ai fi, nu poţi schimba de unul singur lumea". De reflectat asupra acesteia.
Uitându-mă la aceste filme îmi dau seama că încă se mai poate face câte-un film bun chiar şi în această lume în care publicul caută numai poveşti simple, spectaculoase şi cu mult sânge.
Acest film nu are aşa de mult sânge (mă rog, ultimul are ceva mai mult), are o poveste complexă, chiar foarte complexă pentru un film "nou" (am pus între ghilimele deoarece pentru unii dintre colegii mei de generaţie film nou înseamnă film apărut, dacă se poate, pe 22 aprilie 2009 ora 23:00 şi el să-l vadă acum!), este destul de spectaculos mai mult prin genialitatea de care dau dovadă ambele personaje (atât cel pozitiv cât şi cel "negativ") şi mai puţin prin efectele speciale şi este un film mult mai apropiat de public având în vedere că eroul nu este un tip musculos, chipeş, carismatic, etc. etc. ci dimpotrivă unul pe care mulţi nu ar da "doi bani". Mi se pare o lecţie, mai precis o palmă, dată eroilor de tipul Bruce Willis, Chuck Norris, Keanu Reeves, etc. etc.
Mai mult decât atât, mesajul care îndeamnă nu numai la forţă fizică dar şi la dezvoltarea intelectului mi se pare unul de urmat.
Am înţeles că acest film este o ecranizare după o serie de desene animate însă asta am aflat acum, zilele acestea, întrucât consider că am depăşit vârsta desenelor animate. Oricât de bun ar fi un desen animat care să aibă ca personaje oameni, el va fi, în opinia mea, o mare porcărie atâta vreme cât nicio ecranizare nu s-a făcut după el.
Am urmărit un episod din seria animată şi părerea mai sus exprimată mi-a fost confirmată cu vârf şi îndesat.
Aşadar vă recomand cele trei filme şi vă contraindic desenele animate :) .
Nu vă pot spune de unde şi cum puteţi face rost de filme însă oricând puteţi "suna un prieten" şi, eu cred, că vă veţi descurca dacă într-adevăr aceste rânduri v-au atras atenţia.
Am văzut că e "la modă" să arăţi şi un "trailer" al filmului pe care-l prezinţi aşa că o să pun şi eu aşa ceva deşi, în opinia mea, aceste "trailere" nu ilustrează faţa reală a filmului ci doar părţile de super-acţiune ale acestuia. Am spus că nu s-au supus legilor marketing-ului dar nu şi că au renunţat la el :) .
Aşadar, dacă nu vă deranjează limba japoneză (se găsesc subtitrări în limba română pentru toate cele trei filme), vă doresc vizionare plăcută.
În continuare, cum am spus, trailere:
Death Note - The Movie:

Death Note - The Last Name:

Death Note - L change the world:

duminică, 19 aprilie 2009

Crăciun fericit !

Ete-l şi p-ăsta ! Bă ! E paştele !
Da, ştiu că-i paştele dar pentru mine e tot una.
Astăzi, teoretic, se încheie Săptămâna Mare. N-am prea înţeles. Adică, ce, are 12 zile sau de ce e mare ? Că văd că tot cu o luni şi tot cu o duminică se termină (pentru unii începe c-o duminică şi se termină c-o sâmbătă dar ideea e aceeaşi).
Nu am să vorbesc foarte mult despre cretinismul asiduu de care m-am lovit zilele astea. Pentru cretinismul din aceste zile are chiar şi societatea o denumire: "Creştini din an în Paşti".
Tot anul îi auzi înjurând şi "păcătuind" (aici mă includ, desigur, şi pe mine căci eu nu mă consider creştin) dar acum toţi te întâmpină cu un călduros "Hristos a-nviat!". Vai ! Când îi aud îmi vine să le dau profund doar apă, paie şi bătaie; apă stropit şi nu băut ca să nu întrerupem circuitul apei în natură căci e la modă să fii ecologist.
Tot n-am lămurit-o cu "Crăciun fericit!", nu ? Ia să încercăm.
Similitudinile între sărbătoarea numită generic "paşti" şi cea numită la fel de generic "crăciun" sunt nenumărate. Trecând peste cele semi-religioase cum că ambele au legătură cu tânărul evreu numit Hristos care-a trăit acum aproximativ 2000 de ani şi despre care se ştie sigur c-a murit şi deloc c-a înviat, ajungem la similitudinile provocate de societatea noastră profund infectă, uşor "ieuropenizată" şi presărată cu accent mioritic.
Vai, ce urât vorbeşte Vâlsan.
Astăzi mi-am permis şi eu să cam dorm toată ziua. M-au ajuns multe din urmă şi-n consecinţă am preferat să dorm vreo 14 ore. După atâtea ore... văzând că nu mai e foarte mult până la ora 00:00, mi-am zis că deja s-a mai domolit isteria asta cu paştele. Ei aş! Ţi-ai găsit!
Şi uite-aşa astăzi, deşi am fost indisponibil toată ziulica, tot am aflat că Patriarhia Română a adus în premieră pentru România lumină de la Ierusalim. Băi, tu-ţi dai seama ?
Eu stau şi mă întreb cum cari o lumânare (indiferent de care-ar fi ea) aprinsă de la Ierusalim şi până la Bucureşti. Şi-n plus nu văd care-i diferenţa între lumina dată de-o flacără produsă în România şi cea de-acolo.
Da, ştiu şi eu despre pseudo-miracolul ortodoxiei ce are loc an de an la mormântul gol al lui Hristos. Acel foc nu se "pogoară din cer" ci este rezultatul unui calcul matematic bine pus la punct cu ajutorul căruia clădirea este astfel amplasată încât să apară acel fenomen. Nu e nicio minune şi nimic dumnezeiesc în chestia asta. E doar matematică şi fizică ! E drept, multă matematică şi multă fizică dar tot aia e. Ştiaţi că în timpul zilei lumină este peste tot în piramidele egiptene deşi este o singură gaură prin care pătrunde soarele, şi aia destul de mică ? E cam acelaşi lucru şi cu lumina asta. În principiu poziţia soarelui într-un anumit moment al anului se poate calcula şi nu e chiar aşa de ciudat.
Of, iar m-am îndepărtat de subiect.
Paştele, ca şi crăciunul, sunt sărbători în care lăcomia din poporul ista iese la suprafaţă. De pildă în ziarul Obiectiv de Vaslui a apărut un articol intitulat Paştele ne arde la buzunare. Eu sincer am rămas fără cuvinte la acel articol.
Toti au uitat de crizã, de nesiguranta locului de muncã si necazurile familiale. Important e acum sã aibã pasca cea mai bunã, mielul frumos rumenit, drobul bine condimentat si ouãle cele mai “ochioase”.
Cât costã toate aceste bunãtãti si ce sacrificii fac oamenii pentru a le avea e destul de greu de precizat. Încercãm sã facem o micã estimare a costurilor, la care am adaugat, pe lângã bucate, si “micile” cheltuieli aditionale: haine noi si cadouri. Se arată în sursa citată.
Adică să înţeleg că dacă nu bag în mine ca într-un spital o tonă de bucate înseamnă că nu am voie să sărbătoresc Paştele, nu ? Şi tot n-am înţeles ce-i cu hainele noi şi cu cadourile. Adică hainele pe care le-am purtat luna trecută nu mai sunt bune, sau cum ? Poate mă lămuriţi dumneavoastră căci eu sincer sunt buimac în această privinţă.
Se tot scrie în aceste articole despre un personaj numit "Iepuraş"... ia uite o altă similitudine cu crăciunul. Acolo-l cheamă Moş Crăciun dar cam tot aceeaşi poveste e.
Poate ştiu eu greşit dar parcă tradiţia cu "Iepuraşul care vine de Paşte" era de sorgintă catolică, nu? Or, dacă-mi amintesc bine religia majoritară în această ţară era una tot creştină dar parcă-i zicea ortodoxă, nu? E, mai contează-n înghesuiala asta ?
Bineînţeles că nu mai contează având în vedere că totul se rezumă într-un final tot la principala afinitate a tuturor sărbătorilor şi anume... exact, aţi ghicit: BANUL !
Nu sunt creştin şi cu atât mai puţin ortodox dar urăsc când se amestecă marfa cu ambalajul.
Sacrificiul financiar meritã fãcut la urma urmei de fiecare dintre noi, chiar dacã ulterior vom fi nevoiti sã strângem cureaua. Bucuria de a fi la aceeasi masã cu toatã familia nu poate fi înlocuitã de nimic, iar traditiile specifice nu ni le poate fura nimeni. Niciunde nu sunt aceleasi obiceiuri ca la noi si prin orice colt de lume am prinde rãdãcini, tot ne vom gândi la pasca de pe masa mamei, la aroma de cozonac si la ouãle încondeiate. Se mai arată în sursa citată.
Cel mai tare mă enervează majoritatea celor care ţin post. Îi auzi mereu oftând: "Oh, abia aştept să se termine postul şi să mănânc!". Nu sunt creştin dar eu ştiu că postul înseamnă mult mai mult decât abţinerea de la anumite pofte trupeşti. Mai corect ar fi să te-apuci să mănânci decât să rişti să faci exces astăzi şi să dai naibii în vreo ocluzie intestinală sau în vreo comă alcoolică pe care medicii ţi-o tratează mai apoi tot pe banii noştri, ai tuturor, mai ales ai celor care nu ţinem post !
Că ziceam de excese. Pe la ora 22:00 am ieşit din casă. Trecând peste faptul că m-am întâlnit cu cel puţin 200 de persoane care-acum aveau motiv să iasă din casă... se duceau "să ia lumină"... ce aiurea sună expresia. În fine.
Pe lângă faptul că erau neobişnuit de mulţi oameni pe străzile micuţului oraş Bârlad, m-am întâlnit şi cu două maşini de Poliţie şi cu... nu mai puţin de 5 ambulanţe !!! Mă îndoiesc că ambulanţele se duceau şi ele "să-şi ieie lumină", cum ar spune lumea pe-aici. La urma urmei aveau deja lumină pe girofar.
Consumul necontenit este deviza acestor două sărbători: Paştele şi Crăciunul. Nu degeaba unii le numesc "sărbăutori".
Scriind aceste rânduri mi-am adus aminte de articolul unui blogger pe care-l apreciez (da, mai şi apreciez oameni deşi mai mereu critic în stânga şi-n dreapta). Articolul este legat de fermoare, acele gesturi stupide pe care le fac unii oameni când mijlocul de transport în care se află trece pe lângă o biserică.
Pentru mine noaptea de "Înviere" a fost o sâmbătă seară ca oricare alta în care m-am putut întâlni cu oameni pe care nu i-am mai văzut de ceva vreme şi în care am mâncat normal, am consumat alcool în catităţi moderate dar nu m-am dus să mă înghesui să-mi aprind o lumânare şi nici să văd cum arată o curte de biserică plină de oameni, amestecaţi cu fiinţe bipede (căci oricum nu puteai intra în biserică întrucât "ultraşii" şi-au ocupat locurile încă de pe la prânz). De ce am spus oameni şi fiinţe bipede? Păi oamenii sunt acei cetăţeni care chiar cred în spiritul acestei sărăbători şi o cinstesc aşa cum se cuvine din punct de vedere creştinesc. În opinia mea religia ar trebui să fie ceva opţional şi nu impus. Cine se simte creştin ortodox, este strict problema lui dar să nu mă incomodeze pe mine.
Fiinţele bipede, pe de altă parte, sunt acei cetăţeni care s-au dus acolo pentru că "dă bine". Nu vorbesc de cei care s-au dus din curiozitate, din plictiseală sau motive paşnice de tipul acesta. Nu, până şi ăia sunt în regulă până la un punct. Vorbesc de cei de tipul celor pe care i-am întâlnit pe la ora 00:30 pe stradă. Deci ei fuseseră la "bisecălă" (aşa cum zicea fratele meu când era mic) pentru a-şi lua lumină, întru pace sufletească, etc. etc. Dar, pe de altă parte, erau foarte preocupaţi să mă înjure pe mine şi pe alţi 4 prieteni deoarece nu le convenea modul în care am ales să ne îmbrăcăm (poate erau supăraţi că nu ne-am luat haine noi căci 3 dintre noi eram îmbrăcaţi la fel ca ieri şi alaltăieri).
Câţiva metri mai încolo răsună dintr-un alt grup de fiinţe bipede un telefon c-o manea direct din "puţul gândirii" şi c-o exclamaţie pe măsură: "Futu-ţi morţii mă-tii" (îmi cer scuze, dar aşa s-a exprimat).
Păi mie îmi spuneţi că acei cetăţeni sunt mai buni pentru societatea asta pentru că s-au dus să-şi ia lumină şi au trecut şi ei pe la biserică măcar o dată anul acesta ? Eu nu mă duc la biserică dar măcar nu oblig pe nimeni să-mi asculte repertoriul de înjurături şi nici nu încerc să-mi impun gusturile mele muzicale.
Faze similare se întâmplă şi de Crăciun. Atât legate consum cât şi de comportament stupid al cetăţenilor pe perioada sărbătorii. Aşadar, Crăciun, Paşte,... tot aia.
Ajung să cred că unii oameni sunt cretini doar de patru ori pe an: la Crăciun, la hram, de Paşte şi în fiecare zi.

Doamne ocroteşte-i pe români !

sâmbătă, 18 aprilie 2009

Şi-a fost şi concertul...

Bună dimineaţa stimaţi cititori.
Vă spuneam eu într-un articol anterior că pe 17 aprilie va avea loc o manifestare cu caracter underground în incinta clubului Dublin din Municipiul Bârlad.
Ulterior am editat acel articol cât şi anunţul cu roşu din dreapta scrisului care-a stat în toată perioada de dinaintea concertului cu data de 16 aprilie întrucât nişte neînţelegeri au dus la decalarea cu o zi a datei de desfăşurare a evenimentului.
Chiar şi-aşa, dorinţa de-a face ceva şi în acest sens în acest oraş unde "a cânta chiar este un jaf" aşa cum spunea cineva bine într-o melodie, a fost mai mare şi totuşi evenimentul a avut loc în ciuda multor neajunsuri din jurul lui.
În ciuda preţului destul de accesibil nu s-a ajuns la cifra de 200 de plătitori, numărul acestora rămânând undeva puţin peste 150. Organizatorii spuneau totuşi că e bine. Eu zic că se putea mult mai bine.
Evenimentul a debutat cu trupa de rap Exoteric, mai apoi şi-au făcut apariţia şi cei de la DLT pentru ca spre finalul primei părţi să apară şi micile surprize cum ar fi momentul în care cei de la Exoteric cântau versuri în stil rap iar toba era făcută pe viu de către Alex de la Krepuskul şi nu de către un bit al unui DJ aşa cum se obişnuieşte. A fost o lecţie de deschidere la minte în opinia mea. Sunt curios câţi au perceput-o.
În timpul manifestării am avut serioase probleme cu aparatul foto şi chiar eram speriat că s-ar putea să nu pot să vă aduc imagini de la eveniment. Totuşi, norocul a fost de partea mea şi am putut lua câteva cadre (e drept, mai puţine decât mi-am dorit).

Băiatul de la începutul filmuleţului nu este din trupa Exoteric, ci este un bârlădean de-al nostru, prezenţa lui pe scenă făcând parte din surprizele evenimentului, surpriză care-a prins la publicul venit în mod special pentru această parte.
Îmi pare nespus de rău că nu am putut filma reprezentaţia celor de la DLT dar am văzut oameni pe care-i cunosc care filmau şi îi rog pe această cale să urce filmuleţele undeva să vi le pot arăta şi dumneavoastră.
Nu mă simt în măsură să vorbesc despre calitatea acestei prime părţi, nefiind un fan întocmai înfocat al genului, dar, vă pot spune că am avut ocazia să văd un DJ şi nu un tip cu CD player şi, totodată, am avut ocazia să aud nişte versuri rostite de nişte tineri entuziaşti cu un mesaj ce m-a uns la inimă. Nu vă pot reproduce versurile atât din cauza faptului că nu le-am reţinut literalmente dar şi pentru că au un conţinut ce-ar putea deranja anumiţi cititori.
Oricum, deşi nu sunt fan, dacă nu mi-a plăcut la nebunie, măcar nu m-a deranjat şi am încercat să pricep câte ceva. Poate nu-i destul dar, prin jurul meu auzeam numai fraza "dacă nu erau ăia cu hip-hop-ul, era mai bine".
Mi se pare totuşi un pic cam radical să spui asta având în vedere că versurile lor erau foarte aproape de gândirea generală a tuturor celor prezenţi. În sfârşit,... gusturile nu se discută.
După acest moment a intrat în scenă Sever Bogdan, omul formaţie.
Din păcate pentru Bogdan, el a nimerit în postura de artist-tampon între partea de hip-hop şi partea de metal.
Nu pot să nu remarc o dată-n plus calităţile instrumentale ale lui Bogdan dar şi să critic limitele pe care le are vocea sa. Eu zic că dacă el ar face doar instrumentaţia şi vocea ar face-o altcineva, muzica lui ar primi reacţii mai bune.
Sever Bogdan şi-a început concertul cu piesa "Căutătorii de adevăr" probabil cea mai ascultată şi totodată cea mai iubită piesă a sa, chiar şi printre contestatarii săi. De aceea, am ales să filmez exact interpretarea acesteia.

În timpul recitalului lui Bogdan luminile în club au devenit din ce în ce mai obscure făcând aproape imposibilă filmarea cu aparate mici, neprofesionale, însă, chiar şi-aşa, vă puteţi face o idee.
Piesa în spaniolă cântată de Bogdan a stârnit cel mai mare val de dezaprobare din partea publicului care-a şi reacţionat cu o replică de genul: "no tengo telenovelas, traducion por favor" (probabil dorind să spună: "Noi nu ne uităm la telenovele. Tradu te rugăm").
În timpul şi după această melodie în limba spaniolă publicul care era atent la scenă s-a diminuat dramatic, destul de mulţi întrebând mai mult sau mai puţin ostentativ "da' mai intră Krepuskul o dată sau ce...?".
Totuşi, Bogdan a fost aplaudat minute-n şir publicul insistând chiar ca acesta să cânte şi piesa dedicată fotbalului intitulată "Sport, mişcare".
Nu am filmat această piesă pentru că eram ocupat să mă rog de aparatul meu să pornească.
Eu personal consider melodia cu pricina o piesă foarte bună din punct de vedere instrumental (ca mai toate piesele sale, de altfel) dar, totodată, cea mai slabă din punct de vedere al versurilor.
După o oră de recital, Sever Bogdan a părăsit scena în aplauzele celor care-au ales, totuşi, să-i asculte melodiile şi a fost urmat de formaţia clujeană Krepuskul.
Clujenii au început "în forţă" concertul cu piesa "Dead Inside" care-a răsunat de "să cadă tencuiala de pe pereţi, nu alta" încingându-i chiar şi pe cei mai "supăraţi" dintre participanţii la eveniment.
Eu mi-am continuat testul de nervi cu aparatul meu de fotografiat care părea decis să mă lase la greu şi într-un final am trecut testul.
Totuşi, nu a ieşit întocmai un filmuleţ cum mi-aş fi dorit eu dar, chiar şi-aşa, am prins integral piesa "Imprisonned paradise".
Am vrut să prind şi nişte reacţii din public dar erau atât de multe voci iar lumina atât de potrivnică unei filmări de calitate încât n-a ieşit exact ce mi-am dorit. Melodia cu pricina începe pe la timpul 1:20. Aşadar, Krepuskul - Imprisonned paradise:

După această melodie a urmat un cover după piesa Iris - Somn bizar, melodie ce a stârnit admiraţia şi a celor mai în vârstă, mai puţin obişnuiţi cu metalul actual şi mai ataşaţi de rock-ul care în prezent este numit "old school".
În timpul acestei piese am cunoscut un domn care se numeşte tot Iulian Lucian şi care abia a revenit în România după 16 ani de pribegie (vreo 6 în Irlanda şi vreo 10 în Regatul Unit al Marii Britanii).
Domnia sa, (sau el, căci a insistat să nu folosesc pronume de politeţe) bine trecut de 35 de ani, aprecia prestaţia clujenilor şi se bucura că în Bârlad este posibil şi aşa ceva.
Am vorbit cu el vrute şi nevrute despre orice. Mi-a spus foarte multe lucruri despre britanici (el fiind arhitect de meserie) şi la un moment dat chiar mi-a povestit cu lux de amănunt cum a ajuns să fie unul dintre cei mai bine plătiţi arhitecţi din Irlanda.
Cel mai mult am apreciat la el că deşi a fost plecat atât de mult din ţară, vorbea o limbă română perfectă aşa cum rareori se întâmplă cu conaţionalii noştri care scapă în lumea occidentală şi corectă politic.
Revenind la concert, trupa Krepuskul a fost chemată la bis, apoi au cântat o piesă pentru basistul formaţiei Ashaena, omul care s-a ocupat cel mai mult de bunul mers al acestui eveniment, pentru ca mai apoi să cedeze locul bârlădenilor de la Ashaena.
De la formaţia bârlădeană am ales să filmez piesa "Ce va să vină" întrucât este piesa care-mi place mie cel mai mult de pe albumul lor "Cei născuţi din Pământ" album care se pare că va ieşi cât de curând pe piaţă, băieţii reuşind să semneze cu o casă de producţie din Statele Unite.

Apreciez gestul lui Vlad Berghiu care-a vrut să mă ajute cu toţi cei 203 centimetri ai săi ca să am o imagine cât mai bună însă luminile potrivnice au făcut totuşi ca filmarea să nu exceleze în calitate.
Cosmin Duduc s-a plâns de calitatea melodiei dând vina pe sonorizare şi pe problemele pe care le are cu gâtul, fapt ce a dus la o voce a sa de-o calitate sub aşteptările sale.
Eu sunt de părere că n-a fost chiar atât de rău însă artistul ştie cel mai bine ce simte acolo pe scenă.
În timpul melodiei "Blajinii" am revenit la masa arhitectului pentru a-i cere părerea. Domnia sa s-a arătat entuziasmat de băieţii de la Ashaena spunând că sună atât de închegat. vede că au repetiţii multe în spate. Iniţial am crezută că fac playback căci sună prea bine! Bateristul este extraordinar. Şi cel de la Krepuskul este bun însă acesta se integrează perfect în sunetul general al formaţiei şi îl consider mai bun pentru asta.
După asta am încercat să-i explic despre genuri şi despre faptul că trupa clujeană abordează altceva la care domnia sa mi-a răspuns tăios, în cel mai pur stil englezesc: muzica este o artă ca orice altă artă. Arta trebuie simţită. Mă uit la un tablou şi-l simt, îl înţeleg. Dacă vii lângă mine şi-mi spui ce-ar trebui să văd, n-ai făcut nimic. Nu pot să nu fiu de acord cu el.
Cel mai mult i-au plăcut piesele Ţărână şî sânje şi Tapae 87, cea din urmă urmând să fie inclusă pe un album viitor.
Eu, pe de altă parte, care-am avut onoarea de-ai vedea în concert de mult mai multe ori decât foarte mulţi dintre cei prezenţi, am fost mai atent la piesele noi pe care le-au cântat şi am rămas c-o impresie foarte bună despre piesa Crăpăt di cer.
Băieţii au părăsit scena însă au fost ceruţi la bis. La revenirea pe scenă Ashaena a interpretat deja cunoscutul cover după melodia Treceţi batalioane române carpaţii. Pentru mine are o rezonanţă specială această melodie astfel încât mă înţelegeţi de ce am preferat să ascult melodia de lângă scenă şi nu am filmat.
Spre surprinderea mea, totuşi, reacţia publicului a fost mult mai slabă decât la alte recitaluri susţinute de bârlădeni prin alte oraşe ale ţării. Mi s-a părut trist acest aspect.
Ultima piesă a fost un "bis" al piesei Tapae 87, piesă pe care Vlad Vuiet(vocalul formaţiei) a insistat să mi-o dedice mie (asta după ce în timpul concertului a mai dedicat o piesă tatălui său) deşi nu am înţeles de ce.
Ulterior, la petrecerea de după, m-a întrebat dacă m-am supărat. Nu m-am supărat, doar n-am înţeles de ce.
În sfârşit, e mai puţin important, mai ales că multe lucruri mi-s neînţeles în ceea ce-l priveşte pe Vlad. Totuşi, remarc prestaţia sa foarte bună din timpul concertului cu excepţia primei melodii când problemele cu microfonul şi-au spus cuvântul şi au făcut ca vocea acestuia să sune cu întreruperi (măcar aşa s-a văzut o dată-n plus că nu se face playback în metal).
Au fost destui care n-au rezistat până la final însă cei puţini care-au rămas au aplaudat frenetic prestaţia formaţiei bârlădene.
Având în vedere că au fost destui din alte oraşe care-au venit special pentru acest eveniment, eu unul, îl consider un eveniment reuşit.
Şi mai puţini au rezistat pentru "petrecerea de după" care urma să aibă loc la BT-NN, petrecere care-a fost până la urmă doar o scurtă întâlnire pentru impresii şi reculegere după agitaţia de la concert.
Moş Străchia, bateristul formaţiei Ashaena şi Vlad Vuiet s-au arătat ceva mai dispuşi la vorbă, în vreme ce Tudor Năpasta, Cosmin şi Vlăduţ, chitaristul trupei, erau extenuaţi.
Până spre ora 4:30 am rămas doar trei oameni: Eu, Pletosu' Mic şi Răzvan Ţeposu.
Dorind să petrecem totuşi o noapte întreagă "în deplasare" am mers către gară, singurul loc unde mai puteai găsi ceva deschis la acel ceas târziu de noapte.
În gară, la unul din chioşcuri, spre amuzamentul nostru, am văzut agăţat afişul din stânga scrisului.
Trecând peste metoda profund suburbană (scris cu marker-ul pe un fund de cutie de carton) de a promova produsele din chioşc, observăm că există produsul "Cartele Vodafon" dar şi produsul "Pachet Vodafon".
Am mai hoinărit puţin pe străzile liniştite ale oraşului, după care ne-am îndreptat către casele noastre dorind să ajungem înainte ca soarele să-şi facă apariţia pe cer.
Erau 0 grade celsius şi, deşi eram îmbrăcat pentru temperaturi ceva mai mari, nu simţeam frigul.
Pentru mine a fost o noapte totuşi reuşită în care-am putut să mă simt bine deşi în Bârlad, în gneral, oportunităţile sunt reduse în acest sens.
Nu ştiu cât de mare va fi ecoul acestei manifestări însă eu preconizez că unul destul de scăzut întrucât deschiderea la minte între tineretul bârlădean este în continuare la mare căutare.
Vă salut cu respect stimaţi cititori şi aştept opiniile dumneavoastră.

miercuri, 15 aprilie 2009

FC Vaslui în primele patru !

Bună dimineaţa stimaţi cititori.
Dacă nu aţi aflat deja şi dacă nu aţi văzut meciul, vă anunţ cu bucurie că FC Vaslui s-a calificat în semifinalele Cupei României, adică în primele patru echipe ale acestei competiţii în al cărei turneu final au luat parte 32 de echipe şi în care iniţial au fost înscrise peste 130 de echipe.
Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu lumea fotbalului, menţionez că pe lângă Liga I, campionatul intern dominat de blaturi, arestări, greşeli stupide de arbitraj şi foarte multă tensiune pe baza afinităţii de fond numită BAN, există şi o competiţie a frumuseţii, Cupa României. În această competiţie totul se joacă în câte un singur meci făcând aproape imposibilă organizarea de blaturi iar sumele puse în joc sunt, totuşi, destul de mici comparativ cu Liga I.
În 16-imi, FC Vaslui şi-a spulberat rivala, Politehnica Iaşi, cu un zdrobitor 3-0 iar în optimi FC Vaslui a eliminat pe modesta CS Otopeni.
În sferturi, sorţii au hărăzit plăieşilor un adversar mult mai redutabil: Unirea Valahorum Urziceni, echipă aflată pe locul al treilea în campionat în acest moment, echipă care-a fost multă vreme liderul României, supranumită şi Chelsea a României pentru jocul extrem de pragmatic dar şi pentru că Dan Petrescu, antrenorul echipei, a jucat o vreme la clubul englez iar sigla clubului din Urziceni seamănă cu cea a echipei patronate de Roman Abramovici.
Unirea Urziceni, în opinia mea, pornea ca favorită în acest meci mai ales că în campionat Unirea reuşise un 1-1 pe teren propriu cu Rapid Bucureşti (în condiţiile în care a plouat cu ocazii la poarta giuleştenilor), în vreme ce FC Vaslui fusese zdrobită cu 4-1 pe terenul liderului la zi, Dinamo Bucureşti (ne place sau nu, înfrângerea a venit şi cu largul concurs al arbitrului de centru şi al unuia dintre tuşieri, dar asta-i mai puţin relevant).
Meciul s-a jucat la Buzău pe stadionul "Gloria", supranumit "mini-Ghencea" pentru arhitectura similară cu a stadionului Steaua Bucureşti şi pentru culorile întocmai la fel cu cele ale grupării bucureştene.
Unirea Urziceni a început tare partida şi Frunză a şutat din unghi puţin peste poarta lui Kuciak.
În minutul 24 Dănălache (Unirea) a şutat slab premiţându-i portarului ceh al Vasluiului să prindă fără probleme după ce a interceptat o pasă greşită a unui jucător vasluian.
Meciul a fost lipsit de spectaculozitate, ambele echipe anulându-se reciproc la mijlocul terenului.
Firul s-a rupt în minutul 33 când Milisavijevici a scăpat pe partea stângă, a centrat în zona punctului cu var iar brazilianul Wesley a reluat cu o foarfecă laterală în poarta Unirii pentru 1-0. Să vedem golul:

Este un gol, după cum au remarcat şi comentatorii, similar cu cel marcat de FC Vaslui în Ghencea într-un meci cu Steaua încheiat la egalitate, 1-1, atunci Wesley marcând pentru 0-1.
Meciul a continuat, totuşi, în sensul porţii lui Kucak, ialomiţenii trecându-şi în cont încă o ocazie în minutul 38.
După pauză, în minutele 49, 59 şi 65, Unirea Urziceni a ameninţat poarta Vasluiului însă ialomiţenii au suferit mult la finalizare, şuturile lor fiind mult prea slabe pentru a-l pune în dificultate pe portarul Vasluiului. (ei, şi ce supărat eram eu pe tema asta)
În minutul 67 Pavlovici şutează puternic de la 25 de metri milimetric pe lângă poarta lui Arlauskis, portarul lituanian al formaţiei ialomiţene. Să vedem şi acest şut:

Deloc rău, zic eu.
Ei şi dacă n-a intrat ăsta, 12 minute mai târziu, Vladimir Gencev, bulgarul de la mijlocul terenului se supără rău de tot şi trimite un şut puternic de la peste 30 de metri care se opreşte exact sub transversala lui Arlauskis pentru un 2-0 clar. Gol de generic asemănător cu cel marcat tot de Gencev, tot pentru 2-0, în partida câştigată cu acest scor în deplasare pe terenul lui Metalurgs Ljepaja, în turul II al Cupei UEFA din acest sezon. Să vedem golul:

Cometariul a fost infect. Acest gol i-a trezit pe comentatori şi i-a readus în teren.
Aproape tot meciul au comentat total pe lângă. Asta e... ăştia sunt oamenii, cu ei defilăm.
Pe final echipa din Urziceni a forţat golul de onoare, cel mai aproape fiind Dănălache în minutul 85:

S-a terminat însă 2-0 şi FC Vaslui se califică în careul de aşi al Cupei României pentru prima dată în istoria, ce-i drept scurtă, a clubului galben-verde.
Întrucât principala mea echipă favorită, Steaua Bucureşti, a fost eliminată încă din şaisprezecimi (tot cu un 0-2), am toate motivele să ţin cu FC Vaslui.
Dan Petrescu, tehnicianul formaţiei Unirea Valahorum Urziceni, s-a arătat dezamăgit de rezultat, pe care l-a numit incorect, întrucât echipa sa şi-a creat ocazii mai mari. Totuşi, Dan Petrescu a recunoscut cu fair-play meritele vasluienilor şi a lăudat golurile înscrise de aceştia.
Au plecat cîţiva jucători faţă de sezonul trecut, dar nu asta a fost problema. Scorul a fost mincinos, au înscris la primul lor şut pe poarta. A fost un gol superb iar dacă înscri astfel de goluri merită să cîştigi. Al doilea gol îl vezi mai rar pe un teren de fotbal. A declarat "Bursucul" pentru Gazeta Sporturilor.
Adrian Porumboiu spune că-şi doreşte ca adversar pe Dinamo Bucureşti în semifinale pentru a-şi lua revanşa pentru umilinţa din campionat, arătându-se încrezător în şansele alb-roşilor de a se califica în semifinale în dauna lui Rapid Bucureşti.
Tot ieri, campioana en-titre, CFR Cluj s-a calificat în semifinalele competiţiei după ce a trecut cu scorul de 1-0, gol Alcantara din penalty (?), de formaţia Pandurii Târgu-Jiu.
Astăzi, de la ora 15:00, Gloria Bistriţa şi FC Timişoara se întâlnesc pe stadionul echipei CFR Cluj, pentru a decide cea de-a treia echipă calificată în semifinale.
De la ora 20:45 Rapid Bucureşti şi Dinamo Bucureşti se vor duela pentru cel de-al patrula loc din semifinalele acestei competiţii.
Semifinalele se vor juca pe 29 aprilie 2009, conform site-ului oficial al competiţiei.
Personal aş vrea ca FC Vaslui să întâlnească pe CFR Cluj în semifinale şi să se califice în finală, dacă se poate, la scor. Un 4-0 pentru Vaslui nu m-ar deranja :)
De menţionat este că echipa ce va cuceri trofeul pus în joc are un loc asigurat în Europa League (fosta cupă UEFA), motiv pentru care această competiţie este supranumită cel mai scurt drum către Europa.
În meciul de la Cluj am ca favorită pe Gloria Bistriţa, din motive pe care nu vreau să le discut. În ciocnirea dintre bucureşteni nu am o favorită certă însă la ce probleme sunt la Rapid, mi-ar surâde o semifinală FC Vaslui-Rapid căci ar fi, în opinia mea, un meci mai uşor pentru echipa lui Porumboiu decât unul cu Dinamo.
Până una alta succes Gloriei Bistriţa şi mă aştept la un meci spectaculos în Dinamo-Rapid.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails