sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Ţara arde şi baba se piaptănă

Discutând cu un prieten despre niscai probleme de ordin local, despre bogata istorie a Municipiului Bârlad şi importanţa ce acesta o avea înainte ca puterea administraţiei locale să fie concentrată la nivelul unei localităţi ce aproape că nu exista în urmă cu 70-80 de ani (da, da... la Vaslui mă refer), acesta îmi spune că în curând puterea s-ar putea să se mute de tot la Iaşi şi că judeţul s-ar putea să dispară chiar şi din actuala-i formă.
Am încercat să-l contrazic aducând diferite argumente atât geografice cât şi istorice însă acesta mi-a spus că aşa a citit în ziar. Se pare că avea dreptate. Ziarul Monitorul de Vaslui titra în urmă cu câteva zile Judeţul Vaslui riscă să devină istorie.
Articolul citat scoate în evidenţă că noi cu toţii trebuie să ne supunem guvernului unic al Statelor Unite ale Europei chiar dacă aceasta implică o dură călcare în picioare a istoriei diferitelor zone ale ţării. Dar ce contează asta ? La urma urmei nici ţări nu prea mai există şi se promovează gândirea "ieuropeană" iar gândirea locală sau naţională fiind deja etichetată ca fiind un mod "vechi şi defectuos de a gândi".
Am citit mai demult că există chiar şi o mişcare numită "Comisia judeţelor abuziv desfiinţate", sau ceva de genul acesta. Nu le cunosc activitatea şi deci nu am să insist să comentez asupra existenţei lor sau a tezelor pe care-şi bazează activitatea.
Am să mă încăpăţânez totuşi şi am să încalc conceptele "ieuropene" şi am să gândesc local în această privinţă. Bunicii mei mi-au spus că au fost vremuri când împărţirea administrativ-teritorială a României era făcută pe unităţi numite "regiuni". Una din aceste unităţi se numea "Regiunea Bârlad" cu capitala la Bârlad.
În perioada "României dodoloaţe" exista judeţul Tutova, aşijderea cu reşedinţa la Bârlad.
Observaţi că o parte din judeţele reprezentate pe această hartă fie nu se mai află pe teritoriul României de astăzi, fie, dacă încă sunt în România, sunt deja sub egida altor judeţe.
De pildă judeţul Galaţi nu exista. La reîmpărţirea făcută de regimul comunist ce s-a instaurat după cel de-al doilea Război Mondial, a apărut judeţul Galaţi iar Brăila (oraş de asemenea cu o mare importanţă istorică) făcea parte din noul judeţ. Bunicul meu (originar din Brăila) îmi povestea că a fost un mare scandal la acea vreme în urma căruia Brăila a fost separată de Galaţi şi instituit judeţul Brăila.
Bârlădenii au înghiţit însă extinderea judeţului Vaslui şi includerea oraşului cu aproximativ 800 de ani de existenţă în noul judeţ. Cum de s-a extins judeţul Vaslui ? Dintr-o dorinţă similară cu cea a U.E. ce se pare că va fi pusă în practică în 2012.
De ce Vaslui şi nu Tutova sau Bârlad? Aici e mult de spus şi dovezi clare nu prea există nici de o parte nici de cealaltă. Unii spun că un ţigan din Vaslui ar fi avut o ascensiune politică de invidiat în interiorul PCR şi astfel a influenţat lucrurile. Alţii spun că din considerente istorice având ca singur argument bătălia de la Podul Înalt-Vaslui, bătălie câştigată de Ştefan cel Mare.
Astăzi este însă mai puţin relevant de ce judeţul Vaslui şi nu judeţul Bârlad sau de ce bârlădenii nu au procedat la fel ca brăilenii, ce s-ar fi întâmplat dacă... astea sunt doar discuţii fără o finalitate clară. Este clar că Bârladul este peste Vaslui la aproape toate capitolele (Vaslui: 71000 de locuitori, Bârlad: 79000 de locuitori; Vaslui-atestare documentară în 1375, Bârlad-atestare documentară în 1174) dar asta e o discuţie fără sens căci în prezent este greu de crezut, având în vedere şi mentalităţile populaţiei, că o reîmpărţire teritorială pe criterii obiective de acest tip va mai fi făcută.
Dar împărţirea teritorială pe regiuni aruncând aproape tot judeţul într-o administrare ieşeană e dizgraţioasă, odioasă şi nedreaptă în opnia mea. Vă daţi seama cum va fi pentru cineva dintr-o comună de pe lângă Bârlad să facă un drum până la Iaşi pentru câte o adeverinţă ? Şi-aşa trebuie să facă până la Vaslui căci multe dintre aceste servicii încă nu sunt prestate şi la Bârlad.
Biletul la microbuz e scump... nici trenul nu-i mai ieftin... ce să mai, o să fie teroare.
Regionalizarea, înfiintarea unor unitãti administrativ-teritoriale a cãror populatie sã depãseascã un milion de persoane a fost, de fapt, una dintre conditiile aderãrii.
Mai poţi zice ceva? Cică "unde-i lege nu-i tocmeală" dar nu e legea noastră !
În principal, necesitatea înfiintãrii acestor regiuni a avut ca argument posibilitatea accesãrii fondurilor alocate de UE. Un alt argument este cã, prin constituirea acestor mari regiuni, se va reduce numãrul functionarilor publici. Uniunea Europeanã alocã fonduri numai pentru regiuni, si nu pentru judete, o astfel de unitate administrativã, cu o fortã economicã, o suprafatã si o populatie atât de mici neregãsindu-se, în prezent, în nici o altã tarã componentã a UE.
Şi ce dacă nu mai este în nicio altă ţară ? Ce relevanţă are asta ? Noi trebuie să ne supunem conducerii U.E. pentru că aşa e peste tot ? În Republica Moldova sunt peste 40 de raioane şi ţara este mult mai mică decât România şi văd că nu mai e o aşa de mare problemă !
Bun, să înţeleg că e pentru "binele ţării, al nostru al tuturor". Să atragem fonduri structurale europene şi să creştem astfel supunerea faţă de Bruxelles. De acord cu prima parte dar atunci de ce s-a mai înfiinţat ADR Nord-Est ? (Agenţia pentru Dezvoltare Regională Nord-Est)
Rolul acestor ADR-uri este exact acesta: de a atrage fondurile la nivel de regiune şi de a le distribui în funcţie de nevoi. De ce este nevoie şi de o includere teritorială efectivă a acestor regiuni dacă există deja instituţia care se ocupă de unul din argumentele aduse ?
Se reduc funcţionarii publici? "O singură prefectură, cu un singur Consliu Regional şi un preşedinte al regiunii ales prin vot direct". Da, într-adevăr se reduc însă nu cumva această reducere va fi drastic în defavoarea cetăţenilor de rând?
Atâta ne-am obosit după 1990 să promovăm descentralizarea şi acum ce facem? Recentralizăm? Conducerea unică nu poate duce decât la totalitarism şi, desigur, la existenţa unor zone care vor fi uitate.
Se reduce numărul de funcţionari publici dar cu câţi? Chiar atât de multe posturi vor dispărea? Eu cred că o evaluare pe baza competenţelor în instituţiile din judeţele Vaslui, Iaşi, Bacău şi Galaţi ar reduce numărul de funcţionari publici mai eficient decât o regionalizare.
Sunt foarte multe posturi în instituţiile publice care nu-şi au rostul. O evaluare obiectivă şi eficace a acestora ar reduce personalul mult mai mult decât o regionalizare bazată în general pe călcarea în picioare a istoriei şi plimbarea "de la Ana la Caiafa" a populaţiei în genere.
Dar ce contează ce cred eu sau alţi bârlădeni? Ce contează ce cred unii locuitori ai Vasluiului? Ce contează în general ce credem noi românii de rând? Nu. Important este să "dăm bine" în Raportul de Ţară (sau de Ţeapă aşa cum îl numea în trecut cineva) şi ca noi cu toţii să cumpărăm produse de proastă calitate fabricate în U.E., să ne gândim mai puţin la ţara noastră şi mai mult la nivel "ieuropean"... astea sunt lucrurile care contează.
U.E. nu vrea ca cetăţenii ei să fie români, bulgari, francezi, italieni, spanioli, etc. etc. ci vrea ca cetăţenii ei să fie europeni. Mergând pe acest principiu credeţi că lor le pasă de bârlădeni, vasluieni, ieşeni, gălăţeni etc. etc. ?
Oamenii politici de la nivelul judeţului Vaslui par foarte sceptici în ceea ce priveşte această temă, preşedintele PRM Vaslui permiţându-şi chiar o glumă: "Eu propun o regiune Vaslui - Siberia".
Dacă tot e la modă călcarea barbară peste vechile principii, îmi calc şi eu pe inimă şi susţin oamenii politici în această tematică. Regionalizarea e de porc şi ar fi un pas important spre distrugerea identităţii locale şi va netezi drumul spre Statele Unite ale Europei cu capitala la Bruxelles.
În momentul în care lumea întreagã este îngenuncheatã de criza economicã, acum, când România se aflã într-o situatie fãrã precedent, când sute de mii de oameni îsi pierd locurile de muncã iar alte milioane de români presãrati prin lume nu stiu încotro s-o apuce, hop si noi cu regionalizarea! Conform unei vorbe mai vechi, tara arde si baba se piaptãnã! Sunt în temã cu orientarea europeanã privind regionalizarea, însã nu sunt obligat sã cred cã tot ce fac occidentalii este neapãrat obligatoriu sã facem si noi. Ce au judetele? Nu mai sunt bune? Este o temã supusã dezbaterii, ca multe altele, pentru a sustrage mintea oamenilor de la adevãratele probleme ale oamenilor: îngenuncherea ei economicã chiar de cãtre cei care propovãduiesc regionalizarea. Corneliu Bichineţ, preşedintele filialei judeţene PRM.

joi, 29 ianuarie 2009

"Câte bordee atâtea obicee"

Probabil că ştiţi cu toţii că în minunata noastră ţară tocmai s-a schimbat guvernul. Ce? N-aţi realizat nicio schimbare în bine? Dar cine-a spus c-ar trebui ?
Una din problemele fiecărei schimbări de guvern este împărţeala portofoliilor. Adică, mai pe româneşte, ce caşcaval îmi dai mie, ce caşcaval îţi opreşti tu, cine pe cine controlează, etc, etc...
Se ştie că portofoliul de la Educaţie a fost repartizat partidului recent revenit la culoarea-i de baştină, roşie. Partidul Roşu a desemnat pe post de ministru pe doamna Ecaterina Andronescu la recomandarea ilustrului profesor academician lingvist Marian Vanghelie "Almanahe".
În 12 ani de când sunt prins în acest sistem de învăţământ aflat etern în tranziţie am văzut atât de mulţi miniştri efectuând schimbări încât le-am pierdut şirul.
Mai întâi, în 1998, se scotea sistemul cu note din învăţământul primar şi se introducea sistemul cu calificative despre care doar bunicul meu la 75 de ani mai auzise căci în anii '30 se practica un sistem similar. Modificarea s-a făcut "brusc, instantanee şi deodată" căci uitându-mă în carnetul de elev de atunci am medii exprimate în numere în clasa I şi medii exprimate în "B" şi "FB" în clasa a II-a. Mărturisesc că nici acum n-am priceput cum calculezi media din astfel de calificative. Dacă ai doi de "B" şi un "FB" e logic să fie "B"... dar dacă ai un "I"(NS) sau un "S", doi de "FB" şi un "B" cum calculezi media ? Sistemul cu note de la clasa a V-a încolo e relativist, dar cel de la I-IV e "avangardist", vorba unui coleg de clasă.
Pe urmă, în cursul anului 2001, am decis să susţin un examen de intrare la clasele de gimnaziu ale singurului colegiu naţional din judeţ. L-am susţinut, am intrat(în primii 10 dacă mai contează în vreun fel) dar după aia am văzut că în cele două clase de a V-a formate nu erau întocmai cei admişi pe listele pe care eram şi eu. Ba chiar s-au transferat în cursul primului semestru, evitând astfel examenul. Frumos nu ?
În 2003 se extindea numărul de probe la Bacalaureat, dar pe mine nu mă afecta că mai era destul până atunci... însă se punea problema reducerii din stufoasa programă pentru examenul numit atunci Examenul de Capacitate... o reducere care a dat peste cap minţile elevilor care studiaseră serios până atunci dar şi profesorii care o bună perioadă au fost bulversaţi neştiind ce să predea şi ce nu (ca în România... se dă acum legea şi metodologia la anu'... şi la mulţi ani uneori).
În decursul anului şcolar 2004-2005 s-a vorbit mult despre nesusţinerea examenului de Capacitate şi admiterea elevilor în licee pe baza mediilor. Până la urmă i-a fost schimbată denumirea în Test Naţional şi s-a intrat pe baza mediei de la acest test plus media din clasele V-VIII împărţit la doi !
Mie mi s-a părut neechitabil însă ce-a urmat a fost groaznic.
Acum nu se mai dă examen în clasa a VIII-a ci teze cu subiect unic în clasele a VII-a şi a VIII-a. Grozav. Adică nu mai evaluăm elevii o dată şi bine ci de patru ori dar... mai subţirel.
Un distins profesor exclama a lehamite în decursul anului trecut şcolar: "Ţara vă vrea proşti !". Da... cam aşa e din păcate. Uitându-ne de exemplu la subiectele date la matematică la teza cu subiect unic pe semestrul I la clasa a VIII-a anul acesta, nouă, celor care au susţinut "Testul Naţional" ni se par o glumă.
Nu sunt eu un geniu în matematică şi cu siguranţă nu toţi din generaţia celor care au susţinut examen de capacitate sau test naţional sunt genii în matematică însă nivelul era cu siguranţă net superior.
Tot prin 2003 apăruse şi un sistem de notare (chipurile pentru a elimina relativismul) pe care erau obligaţi profesorii să-l aplice atunci când acordă note elevilor. Îmi amintesc că profesorul de fizică de la acea vreme ni-l citise pentru ca mai apoi să-l încadreze în categoria "O porcărie! N-o fi dreacu chiar aşa de negru!". Dacă profesorii ar fi notat după acel sistem probabil că am fi avut jumătate din elevi premianţi şi cealaltă jumătate corigenţi. Era mult mai uşor să iei 10 decât 5! Clopotul lui Gauss sigur nu putea fi îndeplinit!
Şi ajungem în sfârşit la zilele noastre. Uitându-mă pe antena 3 la emisiunea "În gura presei", realizatorul a citit o ştire pe care m-am grăbit mai apoi s-o caut pentru a o studia în detaliu.
Conform ziarului Cotidianul, Ecaterina Andronescu vrea să schimbe, din nou, sistemul de desfăşurare a Bacalaureatului. Conform antena3.ro numărul de probe va fi redus de la 7 la 3!
Aşa mamă ! Reduceţi tot ca s-ajungem ca americanii când om fi puşi să ne arătăm ţara pe harta lumii s-o căutăm prin Asia !
Doamna "ministresă" a ţinut să sublinieze că modificările nu vor fi aplicate anul acesta. Bun, deci să zicem că generaţia mea "a scăpat". Dar cei care acum sunt clasa a X-a probabil că vor învăţa pentru noul sistem odios de desfăşurare a examenului de maturitate.
Aşadar, vor fi scoase subiectele "de pe net", se va reduce la doar trei materii şi, probabil, vom vedea din nou tipi "de treabă" la colţul centrului de examen dispuşi să ne vândă subiectele ce urmează a fi date.
Se vehiculează chiar ideea de a se susţine acest examen în Universităţi pentru a evita fraudele. Daaaa! Cum să... NU ! Şi cine plăteşte cheltuielile ? Raportându-mă la judeţul Vaslui ştiu sigur că există cel puţin 300 de elevi care fac un efort financiar pentru a urma cursurile unui liceu într-unul din obscurele oraşe ale judeţului. Credeţi că acel elev îşi va putea permite un drum până la Iaşi sau Galaţi ?! E drept că acum sunt Universităţi şi la Vaslui... mare meteahnă şi cu astea.
Cert este că indiferent cum ai privi problema... trebuie să lucrezi în Ministerul Educaţiei ca să nu observi că problema izvorăşte din interior.
Ce-o mai fi... om mai vedea. Dar la ceva bun eu unul nu mă aştept. Deşi fără legătură directă cu educaţia, cântecelul următor se potriveşte:


Victor Socaciu - Mama Lor

marți, 27 ianuarie 2009

Mari victorii şi mari dezamăgiri fotablistice (2)

Continui seria de istorisiri despre marile meciuri din istoria fotbalului românesc, aşa cum am promis, cu două mari victorii dar şi cu o mare dezamăgire.
Încep întâi cu un meci despre care puţini iubitori de fotbal de vârsta mea ştiu de existenţa-i. În 1970, echipa naţonală a României, după ce a lăsat acasă Portugalia marelui Eusebio (cu o victorie eroică obţinută pe fostul stadion 23 august) a participat la campionatul mondial din Mexic.
România a fost repartizată într-o grupă infernală, denumită la vremea respectivă Groapa cu lei de la Guadalajara. Echipa noastră făcea parte dintr-o grupă ce conţinea Campioana Europeană en-titre, Cehoslovacia, Campioana Mondială en-titre, Anglia şi viitoarea campioană mondială, naţionala Braziliei lui Pelle, Jaizinho sau Tostao.
România nu mai câştigase la un turneu final din 1930 când surclasase reprezentativa statului Peru (3-1) la primul mondial de fotbal din istorie, susţinut în Uruguay.
Ediţia Mexco '70 este considerat ultimul campionat mondial din era romantică a fotbalului. La acea vreme jucători precum Dobrin, Tătaru II, M. Lucescu sau Rică Răducanu erau în activitate şi se aflau în componenţa lotului deplasat de antrenorul de atunci, Angelo Niculescu, pentru disputarea celor 3 meciuri de gală din grupa morţii de la Guadalajara.
România a intrat timorată pe teren în meciul cu Anglia şi, deşi a dominat cea mai mare parte a partidei, Hurst a înscris unicul gol pentru campionii mondiali. Memorabilă a rămas, de la acel meci, o fază superbă făcută de Florea Dumitrache în faţa a doi fundaşi englezi. Haideţi să vedem mai întâi acest moment:

Frumos nu? Timorarea şi-a spus însă cuvântul şi românii au cedat până la urmă. A urmat mai apoi meciul în faţa campioanei europene Cehoslovacia. Românii au întors scorul de la 0-1 la 2-1 şi au arătat că nu au venit să se facă de râs din România şi până în Mexic. Vă invit să vedeţi un amplu rezumat şi cu un comentariu conţinând foarte multe detalii ale vremii:

Ultimul meci din grupa morţii a fost în compania naţionalei Cariocas despre care voi scrie într-un articol viitor.
După acel turneu final, România era eliminată dramatic de Ungaria la Campionatul European din 1972. Dar asta e o altă poveste.
La 7 mai 1986, pe Stadio Ramon Sanchez-Pizjuan din Sevilla s-a jucat ce-a de-a 31-a finală a Cupei Campionilor Europeni. În această finală s-au întâlnit două mari forţe ale fotbalului european de la acea vreme: Steaua Bucureşti (România) şi FC Barcelona (Spania).
După ce a eliminat pe rând cu (scorurile la general) 4-2 pe Velje BK din Danemarca, pe Honved Budapesta tot cu 4-2 din Ungaria, pe Kuusy Lahti, campioana Finlandei cu 1-0 şi pe Anderlecht Bruxelles cu 3-1, Steaua a ajuns pentru prima dată în istoria sa în finala Cupei Campionilor Europeni. Echipe precum Universitatea Craiova şi Dinamo mai atinseseră faza semifinalelor în precedenţii ani competiţionali.
Finala a fost arbitrată de Michel Vautrot, arbitru cu priză la români. Acesta mai arbitrase un mare meci făcut de români, victoria cu 1-0 în faţa Squadrei Azzura de pe "23 august" în preliminariile europeanului din '84. Arbitrul francez a anulat corect un gol al spaniolilor deoarece pasa de gol fusese dată cu mâna.
Trofeul s-a acordat abia după executarea loviturilor de la 11 metri, lovituri a căror rezultat a fost decis de cei doi portari: Uruti (portarul naţionalei Argentinei) şi Helmuth Duckadam(proaspăt adus de la ACU Arad). Portarul român a apărat atunci patru lovituri de la punctul cu var intrând astfel în istoria fotbalului cu un record încă neegalat. Lăcătuş şi Balint au marcat atunci pentru un 2-0 nesperat. Vă invit să vedeţi executarea loviturilor de la 11 metri şi festivitatea de premiere:

Apără Duckadaaaaaaam ! Suntem finaliiiişti ! Am câştigaat CUUUPAA !
Sunt cuvinte de neuitat pentru cei care-au trăit acele momente. Îmi povestea tatăl meu că în acea noapte şi a doua zi nu au existat rivalităţi şi indeferent de cine cu cine simpatiza în campionatul intern, toată lumea cânta de bucurie pentru campioana românească a Europei, Steaua Bucureşti.
Timpul a demonstrat că acesta este maximul de performanţă pe care l-a atins fotbalul românesc la nivel de echipe de club. Steaua a mai ajuns o dată în finală trei ani mai târziu însă atunci au dat peste AC Milan într-o plină ascensiune şi au cedat cu 0-4! Anul următor Steaua cucerea Super Cupa Europei învingând Dinamo Kiev (care la acea vreme se confunda cu naţionala URSS) prin golul tânărului Gheorghe Hagi.
La nivel de echipă naţională, România nu a cucerit niciodată vreun trofeu important. Cel mai bun turneu final făcut de România vreodată este cel din 1994 atunci când România a câştigat grupa din care a făcut parte, Învingând una din marile favorite, Columbia(3-1), ţara gazdă SUA(1-0) şi cedând în faţa Elveţiei (1-4). În "optimi" România a trecut de vicecampioana mondială en-titre Argentina lui Balbo, Islas şi Batistuta cu 3-2.
În "sferturi" România a întâlnit Suedia lui Ravelli, Brolin şi Andersson, o echipă a Suediei în formă maximă. Suedia a deschis scorul după o lovitură liberă executată atipic dar România a egalat cu 2 minute înaintea fluierului final prin Florin Răducioiu. În prelungiri România a preluat conducerea prin acelaşi Răducioiu iar la scurt timp Suedia a rămas în 10 oameni.
Cu om în plus şi gol în plus România nu a putut rezista şi Suedezii au egalat. La loviturile de departajare scandinavii au ratat primii dar Dan Petrescu şi Miodrag Belodedici au îngropat România şi o generaţie văzută de mulţi în stare să câştige titlul mondial la acea vreme a ratat marea performanţă. Suedia nu a putut face faţă Braziliei şi a cedat şi în finala mică.
Românii au fost primiţi acasă ca nişte eroi.
Îmi amintesc că nu am priceput din prima de ce România a pierdut deşi a jucat formidabil în acel meci. Vreo trei zile n-am putut vorbi cu niciun adult. Toată lumea era tristă atunci. Vă invit să vedeţi un amplu rezumat al acelui meci(În filmuleţul meu sunetul este în regulă însă după ce l-am urcat văd că de pe la jumătate încolo sunetul înepe să rămână în urmă, dar este suficient pentru a vă face o idee cum arăta jocul echipei noastre la acea vreme):

luni, 26 ianuarie 2009

Relativitatea relatării din exterior

Mai întâi de toate să clarificăm titlul. Să zicem aşa: Câţi dintre dumneavoastră nu v-aţi simţit cel puţin o dată judecaţi în mod greşit? De un profesor, de un elev, de un coleg, de un părinte sau în general de cineva în anti-teză (din punct de vedere social) cu dumneavoastră?
Oamenii judecă alţi oameni. Mai mult sau mai puţin realist, dar niciodată corect. Este un fapt şi, în opinia mea, nu se va schimba niciodată.
Întotdeauna vom putea spune atunci când cineva emite o judecată despre noi că "nu ştie toate amănuntele". Şi eu cred că suntem îndreptăţiţi s-o facem.
De câte ori nu ni s-a întâmplat să nu fim crezuţi atunci când încercăm să ne argumentăm o anumită poziţie ? De câte ori nu am fost înjuraţi pentru o anumită poziţie pe care o luăm în ceea ce priveşte o problemă sau alta ? E drept ? Nu ştiu.
Ceea ce ştiu este că judecata este supusă, ca orice lucru de pe planeta Pământ, relativităţii. Singurii care ne pot judeca suntem noi înşine. Uneori nici măcar asta nu se aplică dar cu siguranţă noi înşine suntem cei mai în măsură s-o facem. Şi totuşi ne judecăm unii pe alţii. De ce? Păi pentru că omul este o fiinţă socială.
Judecarea unui alt om este supusă relativităţii pentru că este făcută din "exterior", fără a cunoaşte toate datele problemei.
Având în vedere că judecata perfectă nu există şi luând în consideraţie şi cele spuse mai sus, s-a ajuns la compromisul "majorităţii".
Exemplu personal: În urma unoir articole de pe prezentul blog am primit laude peste laude. Altele din ele au primit înjurături cu duiumul. E corect? O fi. Am fost înjurat de pildă pentru faptul că "mi-am permis" să am pretenţia ca toţi românii să cunoască semnificaţia zilei de 24 ianuarie. Ba chiar am primit mai multe critici decât laude pentru acel articol. E corect? Nu ştiu să spun. Ştiu însă să spun că trăiesc în România şi trebuie să-mi cunosc istoria neamului şi a ţării al cărei aer îl respir. Aşa cred eu. În opinia mea este corect.
Există întotdeauna un motiv pentru toate. Unele din ele sunt mai persuasive decât celelalte.
Exemplu: Doi oameni poartă o discuţie în contradictoriu. La un moment dat unul aduce argumente de ordinul penibilului dar totuşi este crezut de o mare parte din cei care au urmărit discuţia. Celălalt se enervează, scoate un pistol şi îi "plantează" o bucată de plumb în cap.
Argumentul? Ceea ce spunea el era un nonsens. Şi trebuia să-l ucizi? Da! Ar spune ucigaşul. Noi cu toţii spunem nu. Dar dacă cineva este de acord cu el ?
Uite aşa au apărut instanţele de judecată, avocaţii, legile, supuse însă şi ele aceleaşi relativităţi de care vorbeam la începutul articolului.
Majoritatea este de acord cu legile date, deci ele sunt "corecte". Sunt ? Majoritatea aleşilor poporului (parlamentul) a fost de acord cu legea nr. 298/2008 privind ascultarea telefoanelor. Este o lege corectă ? Este ea una echidistantă şi dreaptă ? Acum spunem că nu. Dar dacă cineva ar fi salvat din "creierul" munţilor datorită faptului că i-a fost ascultat telefonul când a dat telefon la 0-SALVAMONT(0725826668) ? O parte din noi vor sări imediat de cealaltă parte a baricadei. Este corect? Este drept? Eu zic că nu. Dar eu sunt unul. Dacă "majoritatea" spune că da, atunci şi eu trebuie să spun că da.
Cu toţii spunem că România e o ţară de (hai să nu mai spun şi-aici). Dar unii dintre noi ne uităm la fotbal. Dacă România ar învinge Brazilia cu 5-0 în finala Campionatului Mondial din 2010, atunci nu ar creşte brusc în toţi mândria de a fi român? Ba da, cum să nu? Unii dintre dumneavoastră aţi trăit momentele anilor '70 când România domina handbalul mondial, sau al anilor '80 când în Europa echipele româneşti făceau furori la fotbal. În 7 mai 1986 nu aţi fost în majoritate mândri că sunteţi români?
Totul este relativ. 29 de ani mai târziu constatăm că doar o mică parte din populaţie mai este mândră că aparţine naţiunii române.
Dar să revenim la societate. Adevărul (sau, mai corect spus, o vorbă sinceră) pare să doară mult mai tare decât o minciună. Este mai "bine" să-i spui omului ceea ce doreşte să audă decât să i te adresezi sincer.
Nu o dată mi s-a întâmplat ca o vorbă sinceră să mă "dărâme" iar o vorbă mai puţin sinceră să mă "ridice", social vorbind.
Mergând pe acest fir al gândirii, unii dintre noi ajung să poarte o "mască" atunci când ies în societate. Ceea ce este şi mai trist, în opinia mea, este faptul că unii ajung chiar să se identifice cu acea mască. Şi uite-aşa existenţa masei ce aşteaptă să fie manipulată se naşte.
Pe fundamentul aceste gândiri, sau una asemănătoare, a apărut necesitatea existenţei în cadrul marilor companii (formate tot din oameni - finţe sociale) a postului numit "coordonator de relaţii cu publicul"(denumit tot mai mult, din păcate, în România coordonator PR - chiar şi fără punctele de reprezintă abrevierea!). Ce treabă are acest angajat? Să menţină o "imagine bună" în ochii celorlalţi, ai publicului. Indiferent ce problemă apare în interiorul companiei/instituţiei, coordonatorul de relaţii cu publicul iese în faţă şi spune publicului ceea ce vrea să audă. Ce face el de fapt? Are grijă de integritatea măştii pe care o poartă firma în relaţiile externe.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru postul de "purtător de cuvânt".
Noi cu toţii ajungem să fim pradă propriilor măşti. Acest fenomen a luat amploare de-a lungul timpului şi am ajuns astăzi să trăim într-o societate a minciunii. Toată lumea minte pe toată lumea. Faptul că ne complacem în această situaţie este relevat de însuşi principiul de "mazilire" a celor sinceri.
Cel care-a spus în urmă cu vreo 10 ani că telefoanele în România sunt ascultate a fost în mare parte mazilit de aşa-zisa opinie publică. "Nu dom'le că la noi e democraţie. Cum să se întâmple aşa ceva?" Ei uite că se întâmplă!
Exemplele de relativitate în relatarea unei situaţii privită din exterior pot continuar la nesfârşit.
Iată altul: Un muritor de foame sparge un magazin şi fură produse în valoare de... să zicem 500 de lei. Se ascunde într-o scară de bloc şi le consumă, făcându-şi totodată provizii şi potolindu-şi foamea. Ce-a făcut de fapt? Şi-a salvat propria viaţă.
Rezolvarea: Vine Poliţia, Procuratura, Parchetul de pe lângă ICCJ, făptaşul este prins, se întocmeşte dosar penal şi este închis între 3 şi 15 ani pentru furt calificat. Toată lumea va susţine demersul pentru că va gândi "dar dacă îmi va sparge şi mie casa/magazinul/maşina?".
Dar dacă acesta scapă nepedepsit şi, mai mult chiar, este şi ajutat să-şi facă o viaţă, fie ea şi la limita subzistenţei şi apare un titlu în ziar "Hoţ ajutat de stat !", atunci opinia publică va fi, în majoritate oripilată. Ar avea dreptate? Da, dar cu menţiunea că opinia publică nu va cunoaşte toate datele problemei şi va emite judecăţi în necunoştinţă de cauză. Dacă ziarul are o problemă cu statul, atunci va spune cititorilor săi ceea ce vor să audă!
Şi uite-aşa se manipulează masele.
Aşa cum spunea un cititor, părerile nu pot fi bune/rele căci sunt doar păreri. Diferenţa în societate însă se face atunci când părerile unora ne afectează pe toţi.
Părerea unora(BOR în cârdăşie cu statul român - o mână de oameni) este că religia predată în şcoli duce la scăderea infracţionalităţii în rândul minorilor şi în general. Părerea mea este că de cele mai multe ori e o oră de-a dreptul "în plus" şi că infracţionalitatea mai degrabă a crescut de când se predă în şcoli faţă de vremurile în care nu se preda.
Da, dar majoritatea populaţiei, din diferite motive, nu neapărat cel invocat de cei amintiţi mai sus, este de părere că religia trebuie menţinută în şcoli. Ba chiar a unora că ar trebui să ne facem şi altar în şcoli(Oare când ne cumpărăm catapeteasmă?).
Probabil că dacă aş şti toate detaliile acestei probleme aş gândi altfel, cine ştie, poate chiar mi-aş schimba părerea.
Cert este că cea mai mare parte dintre judecăţile emise de oameni sunt relative şi uneori chiar neconforme cu realitatea.
Gravitaţia există pentru că a zis Dumnezeu, să existe. Gravitaţia există pentru că toate corpurile cereşti au gravitaţie proprie, inclusiv Pământul. Gravitaţia există pentru că nu putem pluti prin aer (uşor abrogată de-a lungul timpului). Toate aceste sunt/au fost păreri. Sunt ele corecte ? Unele da, unele nu, zic eu. Dar de fapt tot ceea ce putem noi face, momentan este să aderăm la una dintre ele şi să ne formăm un fundament de gândire.
Sunt ele toate, într-un final relative? Sunt.
Câte cazuri n-am auzit pe la televizor cu averile ce se pot strânge din cerşetorie? Unii chiar spun că nu există cerşetori ci doar oameni care nu vor să muncească. Aşa o fi ? Dacă judecăm de la caz la caz s-ar putea să descoperim că nu mereu e aşa. Da, dar mai avem timp? Spuneam eu despre o societate contracronometru. "Timpul pare să nu mai aibă răbdare cu oamenii". Există chiar şi un studiu ştiinţific prin care se spune că timpul trece, sau pare că trece mai repede (Vezi rezonanţa Schumann). Dar de ce ar interesa pe toată lumea asta? Unii dintre noi nici nu pricepem tot ce se spune pe-acolo şi e normal lucrul acesta.
Această discuţie poate continua la nesfârşit însă după aia iar o să mi se spună că încerc să depăşesc recordul celui care-a ţinut un discurs de 126 de ore.
Pentru final vă invit să ascultaţi o piesă care exprimă în versuri cam ceea ce am spus eu mai sus dar într-o manieră uşor suburbană, la fel cum este şi cazul suspus atenţiei în cântecel.
Vă rog, stimaţi cititori, reflectaţi la ceea ce am spus mai sus şi exprimaţi-vă părerea în mod liber dar civilizat, probabil singurul drept câştigat după 1989.

Parazitii - Goana dupa iluzii (cenzurat)

duminică, 25 ianuarie 2009

Limba română şi tinerii în 2009(dicţionar român-român)

Rămas cu mintea la procesul de deznaţionalizare pomenit în articolul anterior şi exasperat de eforturile pe care trebuie să le depun pentru a înţelege ceea ce doresc tinerii să spună în comentariile lor postate pe diferite forumuri, am decis să vorbesc puţin şi despre modul cum limba română este schimonosită astăzi de către tineri.
Unul dintre cititorii acestui blog îmi spunea că publicase în toamnă un articol cu privire la deja presanta romgleză şi că a primit critici dure cu privire la tematica abordată şi că trebuie să fim liniştiţi căci lucrurile se vor aşeza în timp la locul lor.
Ei bine, se pare că lucrurile refuză să se aşeze la locul lor şi, ceea ce este şi mai rău, problema este foarte rar dezbătută şi limitată doar la "subiect de amuzament" de către cei care nu sunt de acord cu această limbă hibrid, denumită de mulţi romgleză.
Nu am să mă erijez în conferenţiar universitar şi nici într-un analist de înaltă clasă. Nu am să bat monedă pe faptul că ar trebui să spunem "maus" şi să-l articulăm "mausul"; eu mă mulţumesc cu xenismul mouse şi articularea sa mouse-ul (pentru a marca xenismul). Trebuie apreciat faptul că, de pildă francezii, spun le souris (şoarecele), însă deocamdată mie unul mi se pare prea mult având în vedere că în prezent tinerii au o problemă cu exprimarea fundamentală în limba maternă (mai e ea oare maternă?).
Nu odată am fost privit rău pentru faptul că am întrerupt zgomotos un coleg/prieten când acesta spunea "nota care am luat-o" spunându-i "nota pe care ai luat-o!". Dar şi acestea sunt, până la un punct, corectabile.
În limba română vorbită de cei cu care intru în contact îşi fac loc tot felul de expresii asupra cărora trebuie să reflectezi profund. Uneori îţi stă mintea-n loc atunci când le-auzi.
Nu odată mi-a fost dat s-aud pe cineva mirat exclamând "O.M.G. !" (pronunţat Omâgî). Se pare că aceasta este o prescurtare de la expresia englezească (americană) Oh my God ! V-aţi fi prins? Eu unul a trebuit să întreb căci am crezut că n-aud bine. Trecând peste faptul că ar fi putut folosi "Dumnezeule!","Vai de mine!", sau una dintre exprimările de tipul ăsta, eu mă întreb de ce n-o fi folosit măcar din prima expresia în limba engleză dacă tot vroia să arate că este "ieuropean" şi poliglot ?
O altă expresie frecvent întâlnită la tineri este exclamaţia "Abis!", folosită, din câte-am înţeles, ca exclamaţie în locul "Hai măi că nu se poate aşa ceva!" sau "I-auzi, ce chestie!".
Să nu uităm de deja generalizatul "Lol", folosit iniţial doar în programele de comunicare instantanee prin scris(chat-uri) ca prescurtare pentru "Laughing Out Loud" (râzând cu gura până la urechi). Iniţial mi-am pus întrebarea de ce oare nu sunt folosite expresii ca "Ce amuzant!", "Hahaha i-auzi la el" dar am văzut că unii folosesc această expresii şi când sunt serioşi. Sensul acestui pseudo-cuvânt este unul câte se poate de complex şi, de multe ori, pentru mine cel puţin, este de neînţeles.
Recent am auzit o altă expresie din această complexă limbă ce pare să pună stăpânire peste bătrâna limbă română. Este vorba de exclamaţia "Sel!". Vreo două săptămâni m-am chinuit să aflu ce vor să spună distinşii tineri elevi cu acest cuvânt. Încă nu m-am elucidat complet. Conform unui site SEL=( s. v. )puhoi, şuvoi, torent. Dar parcă totuşi nu cred că se referă la şanţul în care au dormit seara precedentă, vorba unuia dintre cei pe care i-am întrebat despre sensul elitistei expresii. Am mai primit răspunsuri cum că ar însemna acelaşi lucru cu "lol" (deci dintr-o enigmă mai mare am trecut într-una mai mică). Alţii mi-au spus că ar însemna acelaşi lucru cu "Abis". Cu certitudine mărturisesc că nu ştiu ce vrea să exprime această expresie.
Toate cele "analizate" mai sus sunt cuvinte şi nu expresii, dar eu le-am numit aşa pentru că, după cum am arătat, ţin locul unor expresii. De ce se folosesc ele în locul clasicelor expresii româneşti ? O explicaţie dată chiar de cei care le folosesc ar fi că le vine mai uşor sau că sunt mai scurte (deci din lene).
Am ajuns să ducem o existenţă contracronomeru şi ne este lene să mai şi vorbim corect! Dacă tinerilor cu vârste cuprinse între 16 şi 24 de ani le este lene să vorbească integral în limba română, cine sunt eu să le cer să ştie ce se sărbătoreşte pe 24 ianuarie, pe 1 decembrie sau să mă arăt revoltat de lipsa de reacţie a celor tineri (şi cândva plini de viaţă) de faptul că deznaţionalizarea se acutizează ?
Dacă la nivel de limbă română vorbită lucrurile mai stau cum mai stau, la nivel de limbă română scrisă situaţia este una gravă şi, în unele cazuri, catastrofală.
Dezvoltarea serviciului de comunicare instantă oferit de compania Yahoo, dar şi precedentele reţele de Internet Relay Chat(mIRC) au făcut ca tinerii să poarte din ce în ce mai multe discuţii folosind Internetul. Nu am să insist asupra consecinţelor acestui tip de comunicări asupra psihicului uman, există excepţii dar utilitatea este una evidentă.
Totuşi, consecinţele acestui tip de comunicare asupra limbii materne sunt dintre cele mai groaznice. Aceste consecinţe se resimt peste tot, nu numai la noi. Mi se plângea mai demult un coleg că a intrat pe un canal dedicat francezilor (pe IRC) cu scopul de a comunica în franceză pentru a nu-şi pierde antrenamentul exprimării în această limbă. Surpriză! Deşi era un bun vorbitor al limbii lui Napoleon, limba vorbită pe respectivul canal era doar tangenţial asemănătoare cu franceza. Parcă-l aud şi-acum pe colegul meu spunându-mi erau 3 cuvinte în franceză, 6 în rusă şi încă 3-4 litere separate de câte-un spaţiu fiecare. Asta reprezenta o ditamai fraza. N-am înţeles nimic de-acolo şi-am ieşit repede.
Cam acelaşi lucru se întâmplă şi la noi. La început le mai înţelegeam aceste prescurtări însă încetul cu încetul am început să nu mai pricep aproape nimic din ele. Şi sunt totuşi un utilizator înrăit al Internetului, dar totuşi ca sursă corectă şi obiectivă de informaţie.
Dacă în ceea ce priveşte expresiile bizare din limba română vorbită îmi este mai greu să aduc exemple, fiind necesară o înregistrare audio, despre cea scrisă îmi vine mai uşor. Haideţi să luăm câteva exemple.
"frumos profil..treci si pe la mn cu un comm...dak ai timp.normal;)" - acesta este un comentariu lăsat pe o pagină găzduită de hi5 ("haifaiv") al unui utilizator al acestui site. Ceea ce vrea utilizatorul să transmită este, dacă am înţeles eu corect este "Frumos profil ai. treci şi pe la mine cu un comentariu... da ai timp, normal." şi apoi îi face cu ochiul. Am îngroşat ceea ce lipseşte din fraza comentariului iniţial. Mergând pe această linie, a faptului că multora le este lene, nu cerem ca toată lumea să-şi activeze diacrticele şi să scrie 100% corect în limba română. Poate unii dintre ei nici nu scriu de acasă. Astfel de situaţii, eu unul, le înţeleg. Ceea ce nu înţeleg sunt schimonosrile de tipul "mn", "comm" sau "dak".
Haideţi să mai încercăm un exemplu. Pe 30 iulie 2008, o adolescentă de 17 ani îşi publica emanaţiile într-un jurnal şi scria cam aşa:
Viata unui adolescent de 17 ani ar fi trebuit sa fie placuta si plina de distractie....dar nu si pt mn ma gandesc uneori oare dc sa sufar atat si pt ce?....de ce nu pot sa fiu si eu k altele sa ma indragosteasc si in cateva zile sa imi treak si apoi s-o iau de la kpat dar nu.....pfffffff ce greu e sa iubesti p cineva si a cel cineva sa te iubesk dar sa va desparta distanta si parintii....dar q toate astea am hotarat k lupt pt ceea ce iubesc si ador si sa nu ma dau batuta si sa arat tuturor k ceea ce zicem e adevarat....ne iubim si vom lupta pt noi!!!.....in ultimele zile simt k o iau razna si k nu reusesc sa ma trezesc dintr-un cosmar kre ma chinuie prea mult...pana sa te intalnesc simteam k nimeni nu da 2 bani p mn si singurul lucrul p care il vroiam era sa ma iubeask cineva si sa simt k tine la mn si k ii pasa de mn,aqm te-am intalnit p tn si totul a inceput sa prinda culoare,sa simt si eu ce inseamna iubirea si dragstea cuiva,de aceea risc totul pt tn si sincer nu ma intereseaza ce o sa fie atata timp kt o sa fiu q tn......:X Dumneavoastră aţi înţeles ceva? Dacă da, vă felicit. Eu unul am avut nevoie de dicţionar.
Litera "k", din câte am învăţat eu pe la limba română, nu apare de atât de multe ori în limbă. Acest text se pare totuşi că e scris în limba română. Din considerentele amintite mai sus, trec peste lipsa diacriticelor dar nu o să pricep niciodată de ce se foloseşte "kre" în loc de "care". Kre înseamnă "Atenţie!" într-un vechi dialect egiptean dar cui pasă?
Dacă peste abrevierea "pt" în loc de "pentru" trec mai uşor, nu la fel de uşor trec peste "k" în loc de "ca" sau "că", folosirea "kt" în loc de "cât", "q tn" în loc de "cu tine", "treak" în loc de "treacă", "kpat" în loc de "capăt" sau "dc" în loc de "de ce".
Este groaznic. Nu înţeleg de ce ne mai mirăm când vedem perle la bacalaureat de tipul "Baltagu este un roman poliţai" când pe Internet întâlnim fraze de tipul "t besk"(te iubesc).
Dacă aveţi impresia că se poate totuşi scrie un dicţionar pe tema aceasta, vă înşelaţi. Iată un alt exemplu: Un anume Mihai ne scrie pe un site de declaraţii de dragoste următoarea "frază": Cand sunt k tine viata nu are valoare pentru k totul mi se pare la infinit. Observaţi aici că litera "k" este folosită cu un triplu înţeles: "că", "cu" şi "ca".
Îţi stă mintea-n loc nu alta. Şi din păcate exemplele pot continua la nesfârşit.
Iată acum şi ceea ce mi se pare mie a fi exemplul suprem. Unde poate duce excesul de prescurtări stupide şi refuzul de a vorbi limba română. Administratorul unui forum de discuţii despre desene animate japoneze (vă daţi seama ce preocupare!) răspunde la subiectul-întrebare "Credeti k exista Kaleido stage?" în felul următor:
nuj c s zik, nu cerd k exista un cirk numit kaleido stage identik q ce e in anime da cred k in "spatele scenei" e aceiashi atmosfera sau un pik mai diferita k cea din anime....cred k cel kre a regizat k s spun aja animeul a icnerkt s n dezvaluie j parte mai dramatik a scenei j kt d greu e d fapt s fi un adevarat star ... Chiar că se simte nevoia unei traduceri.
Trecând peste "cerd" în locul lui "cred" (tot în virtutea vitezei de tastare) observăm un număr impresionant de cuvinte din două-trei litere şi totuşi un amplu mesaj. Cu timpul am învăţat (fără să vreau neapărat) acest model de limbaj. Iată o traducere aproximativă:
"Nu ştiu ce să zic, nu cred că există un circ numit Kaleido Stage identic cu ce e în Anime dar cred că în "spatele scenei" e aceeaşi atmosferă sau un pic mai diferită ca cea din Anime. Cred că cel care a regizat Anime-ul, ca să spun aşa, a încercat să ne dezvăluie şi partea mai dramatică a scenei şi cât de greu e de fapt să fii un adevărat star..." Parcă mai sună în limba română nu ?
Este incredibil ce se întâmplă.
Căutând să exemplific şi din Bârlad în acest sens, al limbii române schimonosite în exprimarea scrisă, am găsit următoarea poză expediată de Bozo, un ziarist local. Iată poza:
În opnia mea niciun comentariu nu mai este de făcut. Comentariile scrise pe site-ul unde această poză a fost publicată iniţial au fost dintre cele mai diverse, unii dintre utilizatori, din păcate, neobservând greşelile impardonabile din scriere, fiind interesaţi mai mult faptul că cineva a scris pe un gard sau dacă va fi iertat de "Andu" sau nu(ce fac telenovelele din oameni!). Un comentariu mi-a atras totuşi atenţia: cel mai groaznic mi se pare ca eu la batranete voi fi condus de-alde astia care-au scris pe gard. Câtă dreptate are. Pentru această poză eu unul nu pot decât să reacţionez cu dictonul latin Nomina stultorum semper parietibus haerent.
Acestea fiind spuse, doresc să trag un semnal de alarmă cu privire la schimonosirea drastică a limbii române. Cineva îmi spunea recent: Eşti deranjat? Stai să vezi când vom începe să vorbim cu toţii engleza!
Eu încă mai sper că nu se va ajunge acolo însă exemplele din ce în ce mai multe din juru-mi par să mă facă să nu mai fiu aşa sigur. Dar să mai sperăm totuşi.
Era o vorbă care spunea că Să nu-ţi pierzi speranţa orice-ar fi să fie; după o-ntristare ... nu vine nimic!
Închei acest articol cu două filmuleţe ce servesc drept exemplu în ceea ce priveşte limba română incorect vorbită.





A fost 24 ianuarie...

În urmă cu exact 150 de ani Alexandru Ioan Cuza era ales domn al Ţării Româneşti după ce, la 5 ianuarie 1859 fusese deja ales domn al Moldovei.
Astfel, în pofida presiunilor exercitate de marile puteri (unele din ele actualmente în U.E.) se forma statul naţional românesc.
Visul marilor cărturari ai vremii se înfăptuia şi, deşi nu era un stat unitar (provincii româneşti rămânând încă, la acea vreme, în afara statului naţional) era un mare pas şi întreaga populaţie răsuna de entuziasm Trăiască Unirea, Trăiască Cuza Vodă, Trăiască România, una sş nedespărţită.
Atunci s-a văzut pentru prima oară în istoria modernă a României că în ciuda opoziţiilor politice ale Europei, voinţa poporului poate duce la atingerea unor obiective greu de imaginat pe plan internaţional.
Românii îşi exprimaseră prin adunările ad-hoc dorinţa de unire însă puterile Europei nu au ţinut cont de dorinţa fundamentală a românilor şi astfel au pus Europa în faţa faptului împlinit prin alegerea lui Cuza ca domn în ambele provincii.
Suficient cu lecţia de istorie. În opinia mea aceste lucruri ar trebui ştiute de orice român şi celebrate aşa cum se cuvine.
Multe rele au trecut peste români de-a lungul celor 150 de ani de la momentul 24 ianuarie 1859. Parcă prea multe. Atât de multe încât astăzi, deşi, teoretic cel puţin, nivelul de cultură în rândul maselor de oameni este mai mare, 24 ianuarie parcă nu mai înseamnă mare lucru pentru oameni.
La Bârlad, oraşul care l-a dat românilor pe Alexandru Ioan Cuza, s-a celebrat acest moment printr-o imensă horă a Unirii în Piaţa Civică. Puteţi vedea o filmare a momentului aici.
Uitându-mă pe filmuleţ nu pot să nu remarc faptul că români de toate vârstele au venit în ciuda ploii sâcâitoare pentru a sărbători 150 de ani de la înfăptuirea unirii Ţării Româneşti cu Moldova.
Da ! Unirea Ţării Româneşti cu Moldova şi nu invers aşa cum este specificat atât pe site-ul ce găzduieşte filmuleţul cât şi pe majoritatea site-urilor agenţiilor de presă. Cele două provincii s-au unit sub numele de Principatele Unite cu capitala la Iaşi şi nu la Bucureşti. Fraza a fost inversată deoarece ulterior capitala a fost, într-adevăr, mutată la Bucureşti însă o dată cu inversarea ei s-a inversat şi sensul.
Acest exemplu este unul din sutele care susţin ideea că istoria este ca un fel de blog uriaş în care sunt relatate evenimentele văzute de unii sau alţii în funcţie de conjunctura momentului în care sunt relatate.
Această unire mică a fost marcată şi în alte oraşe precum Cluj, Iaşi sau Focşani, oraş foarte important în istoria acestui eveniment.
Desigur, multe dintre evenimentele organizate au caracter politic. Dacă nu ar fi fost organizate, probabil că acum aş fi scris că politicienii noştri dorm şi sunt anti-naţionali. Organizându-se pot doar spune că unele dintre atitudinile unor politicieni sunt de faţadă. Pot oare spune ? (asta rămâne de văzut)
Problema acestor manifestări este modul uneori arhaic de a le organiza, fără o promovare atentă şi corectă şi fără a fi foarte atractive.
Unii dintre prietenii sau apropiaţii mei au avut parte de acţiuni organizate de şcoală pe tema unirii, alţii au "trecut" prin "centru" dar, există, din păcate, şi mulţi care nici n-au auzit de-aşa ceva.
Semnificaţia acestor evenimente istorice importante pentru neamul nostru s-a pierdut treptat. Pe undeva este normal să se întâmple aşa însă din 1990 încoace procesul de deznaţionalizare s-a acutizat ajungându-se astăzi la o veritabilă criză de identitate naţională.
Deschiderea către Vest a adus în opinia mea cel puţin tot atâtea aspecte negative câte pozitive, dacă nu chiar mai multe.
Întrebând în stânga şi-n dreapta persoane despre modul cum au sărbătorit ziua de 24 ianuarie am primit răspunsuri dintre cele mai diverse. Majoritatea mi-au spus că au participat la acţiuni organizate de şcoală în cinstea acestui eveniment (nu pot să nu remarc faptul că de unii a fost privită ca pe o corvoadă). Unii mi-au spus că sunt scârbiţi de snobismul actual şi au preferat să sărbătorească sufleteşte gândindu-se cu mândrie la acest eveniment.
Am avut totuşi şi surprize, răspunzându-mi-se într-o romgleză veritabilă că "nu le am acu istoria". E incredibil.
Canalizarea eforturilor doar pe un singur domeniu, modelul promovat de "ieuropa", duce la răspunsuri de acestea. Vă daţi seama cum va răspunde unul canalizat pe box ? (o să detaliez despre asta într-un articol viitor)
Mai nou, se pare că, trebuie să le ai cu istoria când vine vorba despre ţara ta şi cel căruia îi datorezi faptul că astăzi trăieşti în România şi nu într-o provincie rusească, otomană sau maghiară.
Pe cei care sunt scârbiţi sau resemnaţi în privinţa modului de promovare a acestui eveniment îi înţeleg în totalitate.
Astăzi nu mai sărbătorim româneşte ci "ieuropean". Nu mai sărbătoreşte nimeni dragobetele, sărbătoarea populară a îndrăgostiţilor ci Valentine's Day, sărbătoarea "ieuropeană" la rându-i importată din Statele Unite. Această sărbătoare a început şi la noi să stârnească isterii ca-n Statele Unite vizavi de goana după cadouri pe care şi le oferă îndrăgostiţii, cadouri pe care se cheltuiesc bani; bani pe care-i încasează, desigur, comercianţii şi uite-aşa se declanşează o industrie în acest sens(o să detaliez în acest sens la vremea respectivă).
Încetul cu încetul începem să sărbătorim şi Halloween-ul, sărbătoare aşijderea de provenienţă americană.
De ce oameni buni ? De ce atâtea importuri? Şi mai ales (bun, importăm, importăm dar) de ce ne uităm propriile origini ?
Peste tot aud "Uniunea Europeană vrea...", "parlamentul European a decis"... etc. De ce nu aud "poporul român a decis....", "românii vor...." ?
Vă invitam să audiaţi un cântec într-un articol precedent. Acolo era un vers care spunea Ridicaţi-vă popoare c-o s-ajungeţi colonii ! Uitându-mă în jur constat că versurile acelui cântec au din ce în ce mai multă acoperire.
Nu mai vorbim limba română (ba chiar ajungem s-o detestăm), nu mai sărbătorim momentele importante pentru istoria neamului nostru, studiem în mod truncheat şi fugitiv istoria românilor la şcoală, urmăm orbeşte modelul "ieuropean" şi, ceea ce mi se pare cel mai grav, ni se pare normal să se întâmple aşa. E incredibil.
Recent am primit critici la adresa prezentului blog cum că se vrea prea serios şi că ignor prea mult cultura europeană. Ei bine, mă scuzaţi stimaţi cititori că refuz să cred că trăiesc în "judeţul România" din Statele Unite ale Europei şi că vorbesc o limbă română îngrijită şi nu una plină de importuri englezeşti şi că îmi pasă mai mult de ce se întâmplă în România decât de ce se întâmplă în alte ţări din U.E.
24 ianuarie a trecut neobservat pe lângă mulţi români şi asta mi se pare trist.
Părerea mea este că această atitudine este datorată faptului că ne-am obişnuit cu actuala stare de fapt în comparaţie cu cei pentru care lucrurile stau cu totul altfel. În acest sens vă ofer spre vizionare, stimaţi cititori, două filmuleţe cu privire la acest subiect(filmuleţele sunt realizate anul trecut):




joi, 22 ianuarie 2009

BT-NN - trecut, prezent şi viitor (partea a III-a)

Rămăsesem în articolul precedent la data de 4 august 2007 când în cadrul BT-NN s-a desfăşurat manifestarea Staniol Project şi de la care am arătat câteva poze şi două filmuleţe.
Toamna anului 2007 a marcat dura tranziţie dintre vechea generaţie şi cea nouă. Era clar că indiferent de părerile unor sau altora, comunitatea se reforma. Către ce? La acea vreme nu se ştia.
Până în luna lui noiembrie rockotecile fie au ieşit foarte rău, fie nu s-au mai făcut din lipsă de interes.
Noua generaţie avea muzica pe tavă. Este generaţia care nu a prins momentele când ascultai o piesă black metal pe casetă la un casetofon mono pe care ţi-l cumpărase mama după ce strânsese bani o vreme pentru scopul ăsta.
Rockotecile, atunci când se mai făceau în acea perioadă, erau de fapt seri cu muzică pentru că interesul pentru muzica pusă era scăzut. Totodată, o dată cu trecerea timpului, de la o săptămână la alta mai apărea câte cineva care "vroia şi el o melodie". Din punctul meu de vedere problema nu era aceasta ci faptul că o vroia în acea secundă când deja rula o piesă în boxe şi era pe la jumătate.
Rockoteca părea să se ducă de râpă şi să revină la stadiul la care era în urmă cu doi ani: deloc. Când se punea problema de a nu se mai organiza deloc, nimănui nu convenea, dar când îi întrebai de ce nu participă la evenimente spuneau că organizarea e de căcat.(este citat!)
Pe la sfârşitul lunii octombrie, cei rămaşi din vechea generaţie, au început din nou să-şi pună problema organizării de rockoteci, fiind vădit deranjaţi de aspectul apatic pe care-l luaseră rockotecile, transformate, după cum spuneam, în seri cu muzică mai degrabă.
Vlad Vuiet (vocal Ashaena) ilustra cel mai bine într-un post de-al său pe Forumul Rockerilor Bârlădeni situaţia de la acea vreme. Să cităm: Ideea de rockoteca e buna,pacat ca nu sunt oameni care sa mai guste astfel de evenimente apocaliptice la noi.Chiar daca vine lumea la rockoteca toti stau langa buda si asculta muzica la telefon sau ies in strada si fac (emo) street fight.De fiecare data cand a fost rockoteca m-am simtit fain,mai putin intr-o seara care era preaaa lenta pentru gustu meu.
Nu conteaza cine face rockoteca,chiar daca e popular sau antipatic,lumea trebuie sa se bucure de-o seara metal/rock in propriul oras,chiar daca locatia e cum e si poate sunetul nu e tocmai cel mai bun,dar chiar nu s-o saturat lumea de stat sambata seara in fata monitorului si sa se uite la comedii de pe odc?Si sa faci rost de 5 lei toata saptamana sa ai de 2 beri si 3 tigari nu mi se pare ceva extraordinar stiind ca iti versi toti nervii adunati in 6 zile pe un headbang de sanatate.
Nu zicea deloc rău, numai că trebuiau convinşi şi cei veniţi din urmă de acest lucru. Puteţi urmări întreg firul discuţiei ce-a avut loc la vremea respectivă, aici.
La 5 ianuarie, ParaDex a anunţat că pe 10 va fi rockotecă şi a început să plouă cu preferinţe pe forum. S-a ţinut cont de toate preferinţele postate acolo şi atunci s-a organizat prima rockotecă cu playlist-ul cunoscut de dinainte şi ales exclusiv de cei ce urmau să participe la eveniment.
Trebuie menţionat că rockoteci cu monitorul stins şi cu muzica ce curgea în mod cursiv, fără a fi întreruptă în mijlocu-i de nu ştiu ce preferinţă spontană a unuia sau altuia, s-au mai făcut şi unele dintre ele chiar au fost de succes. Problema acelor rockoteci era că nimeni nu ştia la ce să se aştepte pe post de următoarea melodie şi astfel că te putea prinde piesa preferată vorbind la telefon, la toaletă (budă) sau ca tu să fi plecat deja crezând că o piesă pe placu-ţi nu va fi. Chiar şi-aşa, acele rockoteci erau considerate cele mai reuşite dat fiind faptul că erau continue de la început şi până dincolo de miezul nopţii, fără întreruperi inutile în mijlocul melodiei.
Revenind la rockoteca din 10 noiembrie, vă prezint şi câteva poze de la acel eveniment:
Din păcate s-au mai pierdut din pozele în care erau ilustrate majoritatea personagiilor prezente la eveniment însă, dacă este să ne luăm după reacţiile de pe forum, cred că aceasta era prima rockotecă de succes la care participaseră deopotrivă membri ai vechii generaţii cât şi membri ai nou-venitei generaţii.

Ceea ce era cu adevărat îmbucurător era faptul că, dacă ne chinuiam puţin, ne puteam adapta la noul val şi astfel să readucem rockoteca la un standard măcar apropiat cu cel din urmă cu un an.
Ei bine, o minune ţine cam trei zile, în cazul nostru, cam trei rockoteci.
După acest eveniment întâmpinat cu o multitudine de reacţii pozitive, a urmat un eveniment ce a rămas deocamdată singular. O rockotecă cu specific românesc de 1 Decembrie, ziua naţională a României.
Deşi iniţial a fost privită cu mult scepticism, în special din cauza faptului că o bună parte din componenţii "noului val" nu concepeau să existe muzică bună dincolo de trupele "faine" de "afară". Puţini dintre cei noi auziseră de Bucium, Focul Viu, Celelalte Cuvinte, Bucovina, Altar, Implant pentru refuz, Trooper, Taine, God, Crize, Dies Irae, Argus Megere sau Ura de După Uşă, trupe ale căror melodii au fost prezente în cele aproximativ 160 de melodii ce-au rulat în acea seară.
Vă mărturisesc că am fost foarte surprins, e drept, plăcut surprins, când am văzut că încetul cu încetul, deşi nu cunoşteau toţi toate piesele, lumea s-a încins în atmosferă şi până la urmă a fost un eveniment reuşit. Ideea de a include în playlist-ul rockotecii, în deschidere, câteva piese de tipul "Aşa-i românul", "Doamne ocroteşte-i pe români"(Veta Biriş), "Treceţi batalioane române Carpaţii" sau alte piese de tipul acesta cu menirea de a stârni o urmă de apreciere pentru ţară, a fost una "trecută cu vederea". Mai pe româneşte, multora nu le-a convenit dar având în vedere că în rest totul a ieşit bine, au evitat să se "plângă" tratând muzica de început la o ţigară, în afara barului.
Pentru mine, a fost clar începând cu acel moment că acea criză de identitate naţională despre care citisem cu câteva luni înainte, era un fapt real şi cât se poate de grav şi bine "intrat în pâine".
Faptul că au existat chiar întrebări ironice de tipul "da' fac şi românii metale?Uau! Nu ştiam." mă fac să cred că mai degrabă niciunuia nu-i pasă pentru că nu toate trupele a căror muzică ne-a delectat pe 1 Decembrie erau atât de necunoscute (Celelalte Cuvinte de exemplu are o vârstă mai mare ca a mea).
Noua generaţie venea cu mult chef de distracţie dar şi cu foarte multe carenţe în ceea ce priveşte cultura lor muzicală. De aceste carenţe au avut grijă doar unii dintre ei, majoritatea preferând să plutească în derivă undeva între muzică şi non-muzică.
Până la finalul lui 2007, BT-NN a mai găzduit încă două astfel de manifestări despre care însă nu îmi amintesc nimic deosebit şi totodată nu găsesc nici vreo poză de atunci.
Ceea ce este important, este că la 30 decembrie 2007, lucrările de demolare a sobei şi de construire a noului separeu, care serveşte astăzi drept separeu pentru fumători, au fost considerate "aproape gata" şi respectivul separeu dat în folosinţă. Pentru cei ataşaţi sentimental de BT-NN, am să vă arăt niscaiva imagini din prima seară în care separeul a deservit conform menirii sale.
Pozele nu ilustrează întocmai bine, pentru că la vremea când au fost făcute, nu se gândea nimeni la faptul că vor servi ca imagini de arhivă, faptul că pereţii erau neterminaţi şi că lemnul acela de pe perete era neşlefuit.
Separeul a fost iniţial construit din dorinţa de extindere a barului pentru că la rockoteci se călca lumea în picioare (sau cel puţin în trecut se întâmplase asta).
Normele "ieuropene" şi schimbul de generaţii au făcut ca în separeu să se înghesuie fumătorii (majoritari în comunitate) şi restul barului să fie predominant gol.
Cel din stânga (în imaginea din dreapta scrisului) avea să fie în anul 2008 personajul - resursă în ceea ce priveşte rockotecile.
Indiferent câte divergenţe aş fi avut eu cu el, nu pot să nu spun că în 2008, profitând de scăderea interesului vechii gărzi de a organiza rockoteci, personajul din fotografia de mai sus, GZ numit de prieteni şi apropiaţi, a organizat rockoteci, dar şi pseudo-rockoteci cum nimeni n-o mai făcură înaintea-i.
Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră, stimaţi cititori metalişti bârlădeni şi nu numai, conştientizaţi că acest om şi-a cărat "tigaia" din cartierul rău-famat de unde locuieşte şi până la BT-NN de cel puţin 50 de ori pe parcursul anului 2008.
Un efort considerabil pe care nu ştiu câţi dintre noi ar fi dispus să-l facă. Totuşi, chiar şi-aşa, eu prefer sistemul puţin, rar şi bun decât sistemul mult, des şi (foarte) prost.
Gusturile sale destul de limitate, mai ales la începuturi, lipsa de interes pentru rockoteci care revenea în prim plan în prima jumătate a anului 2008, dar şi senzaţia de superioritate căpătată datorită unui ego necontrolat, au făcut ca rockotecile lui GZ să fie pe sistemul "una caldă, patru reci".
Nu era rău, dar parcă prea mă săturasem să aud aceleaşi 15 piese zi de zi. Într-o perioadă în 2008 se făcea rockotecă atât vinerea seara cât şi sâmbăta şi duminica, fapt ce o făcea să ajungă ceva banal, exact caracteristică pe care în mod normal o rockotecă nu o are.
După cum spuneam, că anul 2008 a fost dominat de prezenţa acestui personaj, primul eveniment din noul an a fost ziua onomastică a lui GZ, 7 ianuarie.
Din pozele vechi îmi venea uşor să selectez câteva pentru a le posta aici însă dintre acestea mai noi îmi vine foarte greu, dar... hai totuşi să fac o încercare:








Desigur, a venit destulă lume, s-a cântat la chitară electrică şi s-a ascultat multă muzică veche.
Conflictul dintre generaţii a fost vizibil mai ales că au fost prezente şi persoane mai în vârstă decât mine, unele chiar mai apropiate de vârstă de părinţii mei. Vă daţi seama cam cât de bine se puteau simţi acei oameni când din mijlocul unei piese din anii '70 se sărea direct într-o piesă produsă 35 de ani mai târziu ? Desigur, motive existau.
Noi suntem o naţie a scuzelor. Încă nu s-a inventat o naţie care să fie în stare să formuleze oricând scuze pentru orice. Ba "se apăsa din greşeală", ba "sărea singur", ba "făcea figuri mouse-ul"... explicaţii existau şi încă multe, toate destul de plauzibile până la un punct.
Eu personal m-am simţit bine pe 7 ianuarie 2008 şi, credeam eu, am păşit cu dreptul în 2008 în ceea ce priveşte BT-NN.
La 20 ianuarie 2008, a avut din nou loc o reuniune a "reformatei" comunităţi a rockerilor bârlădeni. Vă mărturisesc că atunci l-am îmbrăţişat pe Paul de mama focului, căci nu de alta dar atunci când am intrat eu, el era singura persoană pe care o cunoşteam prezentă în bar.
Pentru a ilustra cât de mult se schimbaseră oamenii într-o perioadă de timp atât de scurtă... iată aşadar încă vreo câteva poze:
Unii dintre cei din aceste poze nu au mai revenit până în prezent, alţii au mai trecut ocazional, iar unii au devenit clienţi fideli începând cu această manifestare.
Îmi amintesc faptul că pe la 2:30 dimineaţa am zburat într-un suflet pentru a mai lua ţigări şi s-a mai stat mult după ce am revenit.
Cred că aceasta a fost ultima oară când o simplă rockotecă a ţinut lumea acolo atât de multă vreme.
Mai târziu aveam să realizez că 1 Decembrie 2007 fusese într-adevăr ultimul moment reuşit.
Totuşi, chiar şi în acest stil şovăielnic, anul 2008 avea să fie un an plin de evenimente, mai ales în a doua jumătate a acestuia însă mereu marcat de micile conflicte dintre generaţii şi totodată presărat cu veşnica problemă a duratei reduse a manifestărilor, ceea ce numesc eu împărţirea pijamalelor.
Cu mai multe comentarii despre seria Malaventum şi As I Slither vă aştept în partea a IV-a, parte pe care sper s-o scriu până în 15 februarie.
Aştept opiniile dumneavoastră şi să ne-auzim cu bine şi la următorul articol.



miercuri, 21 ianuarie 2009

Perpetuum Mobile

În această seară, doresc să supun atenţiei dumneavoastră, un subiect îndelung discutat şi despre care s-au scris biblioteci întregi de nu ar încăpea nici măcar în vestita Casă a Poporului.
Indiferent dacă sunteţi experţi în fizică sau nu, mari savanţi sau "paraleli" cu ştiinţele exacte, cu toţii v-aţi gândit cel puţin o dată (măcar când eraţi mai tineri) cam cât de bine ar fi dacă ar exista "ceva" care să meargă "continuu".
În prezent se învârt sute de mii de miliarde de dolari în industria producerii şi distribuirii de combustibili folosiţi pentru a produce energie. Sursa de energie este în prezent o raritate care poate duce oricând la haos sau la ditamai conflictele între societăţi (vezi criza gazelor ruseşti).
Motorul cu apă, de pildă, a fost inventat de vreo 7 ori până acum (din care de trei ori de români) şi totuşi în continuare se consideră ca fiind imposibil de realizat. De ce ? Păi e simplu ! Câte mari companii petroliere ar cădea şi câte guverne şi câţi speculanţi ar intra în criză economică dacă lumea n-ar mai cumpăra de la ei şi s-ar folosi de apă ?
Motorul cu apă nu este un perpetuum mobile însă având în vedere abundenţa de apă de care dispune planeta Pământ, nu cred că ar fi o problemă "combustibilul".
Ei bine, dincolo de motorul cu apă, există şi unele invenţii dincolo de imaginaţia noastră, unele dintre ele chiar viabile şi foarte aproape de perpetuum mobile. Deocamdată se consideră că perpetuum mobile este o utopie însă "ceva" foarte aproape de perpetuum mobile nu a fost niciodată exclus din discuţie.
M-am documentat despre această temă pentru a realiza mini-documentarul prezentat mai jos.
Prin acest documentar doresc să subliniez o dată în plus superioritatea poporului român în ceea ce priveşte ştiinţa şi totodată gravele probleme ce le are această ţară în ceea ce priveşte administrarea acestor invenţii debitate de aceste genii (vezi decăderea profundă a sistemului de învăţământ).
Având în vedere că filmuleţul a fost realizat pentru a fi prezentat ca temă pentru o oră de curs, nu am putut exprima în termeni mai duri ceea ce cred eu despre invenţia domnului Nicolae Vasilescu-Karpen din Bacău despre a cărui invenţie puteţi citi aici.
Aşadar, vă invit să vizionaţi un alt filmuleţ făcut de mine în urmă cu 10 luni:

Cretinism versus Creştinism

Cu riscul de a-mi aprinde multe paie în cap, mă lansez astăzi într-un subiect de foarte multe ori evitat şi anume cel legat de creştinismul prost interpretat din actuala noastră societate.

Mai întâi de toate, doresc să precizez din capul locului că nu cred în Dumnezeu, Diavol sau vreo formă creştină de întrupare a binelui sau răului, dar totodată nu sunt nici împotriva dogmelor fundamentale ale creştinismului ci doar împotriva întrupării sale de astăzi, în speţă cretinismul.

Acesta este un studiu, un articol de analiză pe care-l scriu ca urmare a întâmplării din Galaţi.

Iniţial doream să public acest articol în două sau chiar trei părţi din cauza dimensiunilor sale cam mari pentru un articol de blog personal însă riscam ca mesajul să fie înţeles eronat sau incomplet.

Să purcedem aşadar în analiză metodic.


Definiţii şi precizări


Conform enciclopediei wikipedia, creştinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism şi islam. Considerând împreună catolicii, protestanţii şi ortodocşii sub eticheta globală de "creştini", religia acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct de vedere numeric. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiţia religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepţilor în lume.

Creştinismul îmbină tradiţii din iudaism, pe care le îmbogăţeşte cu mărturia Noului Testament. Ca moştenitor alături de islam şi iudaismul contemporan al tradiţiei religioase orientale, creştinismul perpetuează până în ziua de astăzi credinţe şi mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.

Ca orice monoteism, creştinismul a manifestat în bimilenara sa istorie o apreciabilă cantitate de intoleranţă atât de tipică acestei forme speciale de religie.

Cuvântul "creştin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creştină ca fiind Mesia şi fiul lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a cuvântului Moşiach (arabă Masīh).

Instituţia specifică creştinismului este biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie şi catolicism, tradiţia Bisericii, iar pentru catolicism şi Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.


Interpretări personale


Minunat. Care va să zică miturile creştine s-au născut acum 5000 de ani. Păi ce, acum 5000 de ani se punea problema de creştinism ? Nu, desigur că nu. Creştinismul chiar a impus oamenilor (care au aderat oricum ca oile la noua religie) că acei oameni erau păgâni sau fără de Dumnezeu aşa cum răcnea un preot de la staţia de amplificare într-o biserică imensă din sudul ţării.

Şi totuşi, creştinismul îşi are originile bine înfipte în tradiţiile păgâne fiind practic una din religiile care include tradiţii din cele mai multe foste religii ce-au condus destinele oamenilor în ultimele 4-5 milenii.

Argumentul specific creştin la vorbele de mai sus sunt frazele alea lungi cu mulţi de „Dumnezeu” în conţinut, „pentru noi păcătoşii” şi altele de tipul acesta. Pe scurt, Noul Testament. Acest nou testament este practic „Biblia reloaded” în care pe lângă reformulări ale celor relatate în „vechiul” testament conţine acea poveste frumoasă despre Isus (cu un singur „i”) care a murit pe cruce întru iertarea păcatelor şi (re) deschiderea porţilor Raiului, închise de „doamne doamne” după comiterea „păcatului strămoşesc”.

Aaa, apropo de păcatul strămoşesc, fac o paranteză. Biserica în general este instituţia cea mai vehementă împotriva practicii numită juridic „incest”. Un roman cu coperte negre bine scris, intitulat Biblia sau Sfânta Scriptură se spune că Adam şi Eva au fost trimişi pe pământ (alungaţi din grădina Edenului) pentru a se înmulţi. Bun, să spunem că au avut mulţi copii şi au trăit mult, aşa cum în prezent oamenii nu mai trăiesc. Bun, dar cum au apărut primele generaţii ? Nu a trebuit comis incest? Poate mă lămureşte cineva căci până acum n-a prea reuşit nimeni.

Revenim la Isus şi moartea sa spectaculoasă pe crucea de pe dealul Golgotei. Interesant este că nici un mare istoric al vremii nu a scris despre Isus ca fiind Mesia sau ceva apropiat de aceasta. Există nişte însemnări ale unui istoric mărunt care pomeneşte despre un tânăr evreu numit „Isus” (deci cu un singur „i”) care era dotat din punct de vedere mintal şi până să fie prins şi executat a încercat (şi se pare că a şi reuşit) să le schimbe mentalităţile celor din jurul său.

Mai pe româneşte, Isus avea un IQ mai mare cu mult decât cei din jurul său iar manipularea la nivel psihologic se putea realiza în voie. Einstein dacă ar vorbi cu tine nu te-ar convinge că are dreptate? Ei cam aşa era şi cu Isus acesta.

Aceleaşi însemnări spun că Isus a murit şi mort a rămas. De menţionat este că însemnările nu pomenesc decât de minunea cu transformatul apei în vin(cea din Cana Galileei, dacă îmi amintesc eu bine), minune despre care însemnările vorbesc, ca şi cum semnatarul ar fi fost acolo, despre faptul că beţia îi cuprinsese pe toţi şi nimeni nu a observat că au băut vin diluat până când încet, încet s-a adus din nou vin.

Practic, singura „dovadă” că aceste lucruri descrise de Biblie s-au întâmplat cu adevărat este Biblia însăşi despre care se admite că este scrisă totuşi de oameni dar „sub inspiraţie divină, dumnezeiască”. Cine îmi poate explica şi mie cum vine asta cu inspiraţia divină? Adică eu dacă visez că zbor noaptea, nu pot să scriu o carte despre asta şi în care să spun şi că aveam viteza de 2000 km/oră şi nu îmi zburau fălcile?

Presupunând că aceste relatări au un sâmbure de adevăr. De ce trebuie să creadă norvegienii de pildă sau englezii în aşa ceva? În vechiul testament se spune despre marele potop şi celebra arcă a lui Noe. Cercetările au arătat că în trecut ţinuturile Mesopotamiei au fost frecvent inundate de râurile ieşite din matcă. Aşadar… „acţiunea” Bibliei se petrece în acea zonă a lumii. De unde ştim noi sau ştia Noe că întreg pământul a fost inundat? Avea GPS, Live Yahoo Weather ? Nu, i-a spus Dumnezeu printr-o voce din ceruri… hai să fim serioşi.


Decalogul


Legile date de Dumnezeu încă din vechiul testament se numesc „Cele 10 porunci” sau „decalogul”. Originea acestor legi este de asemenea uşor mitică însă conţinutul lor este unul de bun simţ.

Haideţi mai întâi să le amintim şi după aia să încerc să comentez:

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.

2. Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor.

3. Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert.
4.
Adu-ti aminte de ziua Domnului si o cinsteste.
5.
Cinsteste pa tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant.

6. Sa nu ucizi.

7. Sa nu fii desfranat.

8. Sa nu furi.

9. Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.
10.
Sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau.

Prima are caracter propagandistic, aşijderea cu cea de-a treia, porunci ce au permis înfiinţarea unor societăţi fundamentalist-cretine sau a ceva mai cunoscutei Inchiziţii. Desigur, să nu uităm de cruciade care în numele celei de-a doua porunci au ucis mai mulţi oameni decât ar fi visat vreodată Hitler şi Stalin la un loc.

Cea de-a patra poruncă a fost respectată cu sfinţenie până astăzi din simplul motiv că organismul uman nu poate munci zilnic la aceeaşi intensitate. Practic porunca a 4-a dă doar o semnificaţie căci pauză de o zi la 6-7 de muncă acordau şi cei mai mari tirani de dinaintea creştinismului.

Porunca a 5-a este o idee bună în opinia mea, dar totuşi de prisos pentru că respectul şi ataşamentul faţă de părinţi sunt instinctive prin însăşi natura umană.

Cea de-a 6-a este cea mai încălcată şi încălcabilă poruncă, în mod special de către creştini. Numărul imens de crime comise de creştinism şi ilustrate în detaliu de bogata istorie şi numărul imens de viţei sacrificaţi „ca jertfă lui Dumnezeu” (asta e scris chiar în Biblie) fac din această poruncă încă o dovadă că religia creştină a fost construită din start pe principii bune dar ca instrument de manipulare a maselor şi nu ca instrument de căutare a păcii spirituale,a liniştii sufleteşti sau cum vreţi s-o numiţi.

Cea de-a 7-a a fost încălcată de însăşi primele creaţii ale lui Dumnezeu, aşa că nu o voi comenta.

Cea de-a 8-a şi cea de-a 9-a poruncă sunt în regulă din punctul meu de vedere însă aplicabilitatea lor în prezent este uşor (mai mult) imposibilă.

Cu cea de-a 10-a poruncă nu sunt deloc de acord. Este mult prea relativistă şi lasă loc de interpretări. Dacă eu văd o giacă ce-mi place la un coleg şi râvnesc să-mi cumpăr una identică, înseamnă că am încălcat porunca a 10-a ? Majoritatea preoţilor spun că nu… însă nivelul ridicat de relativitate pe care-l conţine respectiva poruncă mă fac să nu o suport.


De la creştinism la cretinism


Creştinismul s-a dezvoltat uşor ilegal până la împăratul Constantin cel Mare care a decretat libertatea cultelor. Cei 12 apostoli ai lui Isus au plecat în lume să propovăduiască(impună) noua religie. Cum de s-a impus în Europa şi mai târziu în America dar în India şi China nu ? Păi e simplu, chinezii au o istorie milenară şi ani buni de civilizaţie şi progres tehnologic astfel că acum 2000 de ani aveau suficient creier încât să nu pună botul la aşa ceva. (Apropo chinezii în jurul anului 1000 î. Hr. scriau poeme filosofice despre galaxia Calea Lactee şi galaxiile învecinate, despre hiperspaţiu şi despre poziţia în Univers a planetei noastre; asta aşa ca să vă daţi seama cu cât erau înaintea celorlalte popoare)

Propovăduirea creştinismului a mers pe sistemul, dacă ţine, ţine, dacă nu… tăiem. Şi din păcate a ţinut… peste mări şi ţări şi enorm de multe popoare.

Noua religie i-a cuprins pe toţi şi a dat naştere la conflicte dintre cele mai stupide. Până atunci nici un război nu fusese purtat exclusiv pe temei religios, ei bine de când a apărut creştinismul şi derivaţiile sale fundamentaliste… haosul s-a dezlănţuit.

Trecem peste explicaţiile de ordin astrologic ce dau o logică religiei creştine. Acestea le puteţi studia şi singuri în filmul documentar Zeitgeist The Movie.

Creştinismul a continuat să cucerească mii de suflete, dar şi să reteze mii şi mii de capete (literalmente).

Din acel moment, mai ales după cel de-al doilea sinod ecumenic, creştinismul a devenit oficial un instrument de manipulare. Biblia a fost ciunţită (redusă la doar 12 cărţi) şi toţi opozanţii reduşi la tăcere.

Întotdeauna există câte-un Gică Contra nu? Ei bine tot cam pe-atunci apar şi primele semne cum că oamenii ar fi început să se închine la anti-teza lui Dumnezeu, numit pe-atunci cel necurat.

Mergându-se pe ideea că dacă Lucifer a fost înger şi a fost alungat, pe semne că gândea ca cei care nu agreau creştinismul ca instrument de manipulare şi control.

Ajungând instrument de manipulare şi control, creştinismul a ajuns să fie privit ca ceva negativ de către cei cu suficient de mult creier şi ca ceva pozitiv de cei mai puţin dotaţi intelectual.

Biserica, dorind să-şi păstreze controlul asupra populaţiei, s-a opus vehement de fiecare dată oricărui progres tehnologic important.(Vezi experimentul LHC)

Toate aceste practici îşi au reminescenţele şi astăzi. Să fiu eu sănătos de câte ori am fost făcut satanist pentru că am refuzat să primesc preotul venit cu „Zi întâi”, pentru că am refuzat să acord locul în tramvai unei măicuţe de 30 de ani, că am preferat să stau la o bere cu prietenii de Paşti în loc să mă duc să mă îmbulzesc şi să risc să mă pârlesc sau pentru că am preferat să muncesc duminica şi să am liberă lunea.

Întâmplarea din Galaţi, cu şoferul care mi-a spus că nu e bine să judec eu o măicuţă este aşijderea tot o reminescenţă a manipulărilor masive ce-au avut loc în trecut.

Dogmele fundamentale ale creştinismului sunt la fel de corecte ca şi cele invocate şi de religiile mai vechi (că doar de-acolo sunt inspirate) însă în prezent acelea sunt cele mai încălcate.

Mie mi se spune că sunt satanist pentru că refuz să mă înfometez şi implicit îmbolnăvesc cu bună ştiinţă (postul negru sau posturile asupritoare de peste an) sau că sunt satanist pentru că refuz să plătesc un preot pentru indiferent ce slujbă ar ţine pentru mine.

Este odios! În biblie spune că monahul trebuie să se dăruiască întru totul lui Dumnezeu. Eu nu cred în Biblie sau în Dumnezeu, dar cel ce o propovăduieşte mă aştept să creadă şi implicit să respecte.


Ce este satanismul ?


Am tot spus că sunt numit adeseori satanist de aşa-zişi „creştini”, dar pe care dacă-i întrebi câte ceva din Biblie nu cunosc nici cât negru sub unghie (credinţa oarbă).

Eu ştiu de ce nu cred în Dumnezeu şi nu o dată am surprins prin faptul că ştiam mai multe despre creştinism decât unul care tocmai mă insultase că sunt „fără de Dumnezeu” şi îmi subliniase că este un „ultras” al creştinismului.

Of,... iar am divagat. Deci… conform wikipedia (să citez din surse cât mai credibile că şi-aşa subiectul este sensibil) satanismul este o religie bazată pe Biblia Satanică şi filozofia Bisericii lui Satan, fondată de Anton Szandor LaVey. În această religie Satan devine un simbol pozitiv, arhetip al sinelui şi al egoismului.(da, e promovată de un ungur)

Satanismul se împarte în trei categorii: satanismul tradiţional, satanismul rebel şi satanismul modern.

Despre primele două puteţi citi,stimaţi cititori, dacă sunteţi interesaţi, pe Wikipedia.

Despre cel de-al treilea aş dori însă să discut mai pe larg.

Satanismul Modern promovează individul şi nu faptul că omul este nesemnificativ, slab şi dependent de supranatural. Ei consideră că apartenenţa de supranatural şi implicit de o Biserică, presupune mult prea multă bătaie de cap având în vedere că "Nimic nu este real (Totul este permis)" (Phil Hine, Magia Haosului). Satanistul Modern nu neagă munca strămoşilor noştri precum face un fanatic, ci el îmbrăţişează fiecare idee valoroasă, cultura şi magia, dar refuză să fie condus de legile unui "preistoric" (ex. Iisus).

Seamănă cu ce gândiţi unii dintre dumneavoastră ? Dacă nu, haideţi să mai spunem despre Cele 11 reguli ale pământului, reguli specificate în cartea scrisă de ungurul menţionat mai sus. Observaţi că Biblia Satanică nu are inspiraţie venită de sub pământ sau prin vise ci pur şi simplu are un autor, ca orice carte scrisă de oameni. Acest lucru arată aproape implicit că satanismul nu implică neapărat şi venerarea lui Satan (a cărui existenţă este de altfel negată de modernişti).

Să vedem aşadar cele 9 principii satanice:

1. Satan reprezintă indulgenţă în loc de abstinenţă!
2. Satan reprezintă existenţa vitală în locul viselor spirituale!
3. Satan reprezintă înţelepciunea nepătată în locul înşelării eu-lui.
4. Satan reprezintă bunătate pentru cei ce o merită în locul dragostei risipite pe ingraţi.
5. Satan reprezintă răzbunare în locul obrazului întors.
6. Satan reprezintă responsabilitate pentru cei responsabili şi nu teama faţă de vampirii psihici.
7. Satan îl reprezintă pe om ca pe un simplu animal, uneori mai bun, de cele mai multe ori mai rău decât patrupedele, şi care, datorită “dezvoltării spirituale şi intelectuale”, a ajuns cel mai crud dintre toţi.
8. Satan reprezintă toate aşa-numitele “păcate”, deoarece acestea duc către înălţarea fizică, mentală sau emoţională.
9. Satan a fost cel mai bun prieten al Bisericii (creştine) deoarece i-a permis acesteia să rămână în afaceri.
Pe lângă aceste principii, cum spuneam, mai avem Cele Unsprezece Reguli ale Pământului:
1. Nu îţi da cu părerea şi nu îţi oferi sfatul dacă nu eşti întrebat.
2. Nu îţi depăna problemele în faţa altora dacă nu eşti sigur că vor cu adevărat să le asculte.
3. Când te afli pe teritoriul altcuiva, arată-i respect sau nu te du acolo.
4. Dacă un oaspete vine pe teritoriul tău şi te jigneşte, tratează-l cu cruzime şi fără milă.
5. Nu fă avansuri sexuale dacă nu ai primit un semnal de împerechere.
6. Nu lua ce nu este al tău decât dacă acel lucru este o povară pentru proprietar şi respectivul cere să fie eliberat de ea.
7. Recunoaşte puterea magiei dacă ai făcut uz de ea pentru a-ţi atinge scopurile. Dacă negi puterea acesteia după ce te-a ajutat, vei pierde tot ceea ce ai obţinut prin ea.
8. Nu te plânge de ceva la care nu iei parte.
9. Nu răni copiii.
10. Nu ucide animale dacă nu eşti atacat de ele sau nu le foloseşti drept hrană.
11. Când eşti în teritoriu deschis, nu deranja pe nimeni. Dacă cineva te deranjează, roagă-l să înceteze. Dacă nu încetează, distruge-l.

Câţi dintre dumneavoastră nu aţi purtat pică pe cineva şi v-aţi răzbunat? Eu cred că oricine s-ar răzbuna (principiul 5 satanic).

Dragostea cu de-a sila nu se poate. Prin aceasta aţi trecut, mai mult sau mai puţin, fiecare dintre domniile voastre. Aşadar, aţi aplicat corect principiul numărul 4 satanic.

Iată că regula a 9-a şi a 10-a din regulile pământului sunt un fel de „Să nu ucizi” dar mai bine adaptate la realităţile cotidiene.

Citiţi cu atenţiei regula a 11-a şi observaţi că satanismul nu promovează răspunsul cu violenţă la primul act de violenţă şi nici instigarea la violenţă, dar nu promovează tolerarea jignirilor. Satanismului îi pasă de individualitatea omului (curios, ca şi filosofia!) şi nu promovează omului ideea de a se lăsa călcat în picioare.

Nu vreau să mă grăbesc să trag concluzii pripite însă se pare că Biserica a făcut mai mult rău decât bine şi a dus la existenţa acestui creştinism stupid şi de faţadă, numit în repetate rânduri de mine cretinism lăsând ca principiile de bază, de altfel destul de bune şi frumos conturate, să cadă în planul al doilea.

Satanismul are părţile sale negative dar are totuşi un rol important. Este o reacţie la biserica creştină şi ideile ei, instituţie, şi, ceea ce este cel mai important, promovează inteligenţa, progresul, în ciuda tribalităţii ei.


Concluzii


Manifestările tribalităţii creştinismului se văd şi astăzi. Pe câţi n-aţi auzit că au intrat în datorii numai ca să „îşi boteze copilul” ? Pe câţi nu i-aţi auzit vorbind de costurile ridicate ale unei înmormântări, grosul fiind „banul pentru părintele X şi dascălul/dascălii săi” ?

Acesta este cretinismul pe care eu unul nu-l înghit deloc. Creştinismul nu face parte din viaţa mea şi nu mă deranjează cu nimic în existenţa-mi apatică. Pe de altă parte, cretinismul mă deranjează şi sunt împotriva-i.

În decursul zilei de ieri, n-am auzit vreo declaraţie a prea (ne)fericitului Daniel legat de legea 298/2008. Cum îşi apără B.O.R. (Biserica Ortodoxă Română) enoriaşii? Biserica nu a avut niciun cuvânt de spus (nici măcar să deschidă gura) despre camere de luat „vederea” de pe străzi, ba chiar au pus şi ei prin biserici, ajutând la acceptarea oarbă a „Orwelizării” societăţii.

Religia creştin-ortodoxă, aşa cum este ea prezentă astăzi în societatea noastră de zi cu zi, este un produs 100% uman şi nu mai are nicio treabă cu Dumnezeu sau vreo altă entitate superioară.

Eu personal consider că există o entitate ce poate interveni în viaţa terestră (entitate pe care unii o numesc generic dumnezeu, eu nu) dar că acea entitate conduce după bunu-i plac şi nu spune nimeni că e obligatoriu ca acea entitate să fie „bună” (mă rog, e cam relativist acest termen), sau mai corect spus să ne dorească prosperitate şi bunăstare materială şi deopotrivă spirituală. Mă consider agnostic şi non-religios cu filozofie proprie de viaţă.

Acestea fiind spuse, închei primul meu articol de studiu filosofic amănunţit şi vă rog pe dumneavoastră, stimaţi cititori, să încercaţi să-mi răspundeţi la unele din întrebările pe care le-am pus pe parcursul acestui articol.


P.S. În anticiparea unor comentarii mai puţin favorabile, vă rog să mă criticaţi folosind un limbaj civilizat. Comentariile conţinând expresii licenţioase nu vor fi publicate şi implicit nu voi răspunde la ele. Vă mulţumesc anticipat.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails