Sau de ce Humanitas și Facultatea de litere nu ar trebui să mai organizeze vreodată ceva.
Înainte să intru în pâine, probabil vă întrebați cine sunt și ce caut aici pe blog. Istoric n-o să fac că n-are rost – atât vă spun: se întâmplă să fiu studentă în Cluj și se mai și întâmplă să nu mă prea ocup cu viața socială, așa că îmi petrec timpul citind – orice, oricât, câtă vreme e bun.
Prin liceu, când tot așa nu aveam viață, m-am apucat de citit biblioteca mărețului Colegiu Tehnic „Ion Borcea” care tocmai primise cărți noi. Așa l-am descoperit pe Mario Vargas Llosa și cărțile sale noi-nouțe (concurență nu aveam la ele). În câteva zile plicitistoare de școală am trecut prin vreo 6, de la critică literară (pe care în alt context nu o suport) și până la ”Elogiu mamei vitrege” – prietenii știu de ce. Următorii ani am tot pândit premiile Nobel poate- poate. Când chiar i l-au dat, a fost o zi bună chiar și la standardele mele.
Dar mă opresc aici - nu considerațiile mele literare vreți să le citiți – hai! Zi-ne de incompetenți, pseudo-intelectuali, babe la moaște, ceva!
Unde e bucata interesantă? Cum nu sunt redactor la Can-Can, n-am pus titlul să derutez poporul, așa că încep: cu ochii mari și scârbă-n suflet, pot să vă zic că am fost martora mărețului eveniment ”ca la moaște, ce dacă-i ateu?” organizat de Facultatea de Litere.
Mario Vargas Llosa n-are nevoie de introducere - dacă nu știți cine e, repede click pe pagina de Wikipedia, că alfel sigur pierdeți din esența ororii din sala Eminescu a Facultății de Litere. Așadar – ce trebuia să fie evenimentul? Păi avea elemente aparent perfecte: un scriitor de premiul Nobel cu o experiență incredibilă de politician, Gabriel Liiceanu (asta e mai puțin perfect, dar asta e o poveste în sine), cooperarea uneia dintre librăriile de frunte - Humanitas , o facultate de top din România – toate unite într-un eveniment PUBLIC – adică pentru tot boborul.
La asta mă așteptam când am ajuns la facultate o oră mai devreme cu o carte-n mână - urma să primim autografe. Aici opresc povestea – pentru tocilarii ca mine, să ai un autograf de la Llosa e cam același lucru cu a-ți face poză cu Pele sau a fi chemat pe scenă la un concert Rolling Stones. Așa că da, motivația și speranțele erau mari.
Daaaar evenimentul a fost numai ce trebuia nu. Pentru început definiția Facultății de Litere a unui eveniment PUBLIC este ”eveniment la care participă doar profii de la litere”. Așadar, studenților le-a zis o tanti iritată să se ducă în altă sală, la etaj - în sala minusculă nu aveau acces decât profii. Așadar, studenții nici nu puteau visa să se apropie de sală, care a fost ÎNCHISĂ (la propriu, încuiată cu cheia!!!), în virtutea spiritului evenimentului public - dedicat tuturor, după cum scria pe site.
Așa că în jur de 200 de studenți ”de mâna a doua” cu tot cu subsemnata s-au adunat într-o altă sală unde... puteam vedea o filmare proiectată pe un perete luminat, folosind o cameră analog, așa că filmarea era întreruptă de purici, sau dungi. Sau purici și dungi. S-a stat pe jos, pe sus, pe sub mese, oriunde. Nu s-a auzit musca atât timp cât au dialogat cei doi.
Decanul a anunțat nonșalant că evenimentul putea fi organizat într-o sală mai mare, dar au vrut prestigiu, așa că au înghesuit o mână de profesori într-o sală și gata! Eveniment major!
Dialogul a fost... ciudățel. Liiceanu a insistat să pună întrebări de 10 minute cel puțin, scăpând și afirmația că jumătate din spanioli sunt analfabeți undeva prin context. Asta fără să mai menționez nevoia lui Liiceanu de a-i enumera pe cei doi mari scriitori care păstrează nivelul înalt al literaturii azi: Llosa și Cărtărescu. Serios? În aceeași propoziție?
Trecând de chestiile de prost gust, dialogul s-a terminat frumos, cu scriitorul prezentându-și ultima carte. De-aici începe moștăreala. La nici 3 secunde – mormanul de profi – intelectualitatea Clujului a sărit pe masa scriitorului – unii cu 5-6 cărți în brațe să ia autograf. Era îmbulzeală ca la moaște, numai că de data aceasta se călcau în picioare chiar cei care îi critică de obicei pe credincioșii de la mănăstiri. Fiind o sală mică, având zeci de oameni împingându-se în masa lui și având totuși 77 de ani, scriitorului i s-a făcut rău. A plecat din sală să își revină.
Noi studenții am stat cuminți în sală deoarece ni s-a zis că scriitorul va veni la noi și vom primi autografe. Am stat și am așteptat privind oripilați cum se calcă profesorii în picioare și își dau coate. Am coborât și am intrat în sala cu pricina. Noi studenții, ăia nașpa care abia am trecut bacul și nu știm decât cluburi și bere, am stat câte doi frumos la coadă uitându-ne la balamuc.
Când i s-a făcut rău lui Llosa (probabil de la uimirea în fața intelectualității clujene), l-au dus la decanat. Ni s-a zis să așteptăm în mijllocul holului - toti 150. Am stat juma' de oră pe hol fără să ne zică nimeni dacă să mai stăm sau nu. În scurtă vreme, scriitorul a fost escortat rapid la mașină și a plecat. Sfârșit.
Pe scurt, rușine Facultății de Litere pentru că nu dau doi bani pe studenți și îi aruncă într-un colț atunci când nu e nevoie de ei.
Rușine Humanitas că au făcut reclamă unui eveniment public, care a fost de fapt un club privat de profi care își laudă intelectul unul altuia. Mulți studenți și-au dat ultimul ban pe o carte pe care să o aibă amintire după, dar nu s-au călcat în picioare. Humanitas a vândut ultima foaie cu Llosa făcând reclamă unui eveniment public, care a fost orice altceva. Dar măcar banul a mers.
Iar morala finală a poveștii este că atunci când ai spirit moștăresc, poți să transformi în piață chiar și un eveniment de premiul Nobel.
PS: chiar a fost piață - se făcea troc după pe hol.
Autor: Ana Maria Bujor (Tocilarul Furios)
